Cine-si mai aminteste astazi (fie ca i-a citit versurile, fie ca nu ) de lumeasca lui trecere pe pamant, de accesele boeme care-l faceau sa alunece in periferii pariziene rau famate unde se pricopseste cu un sifilis ( e oare o boala a poetilor de geniu ? s-a-ntrebat, cred, si Eminescu !) ? Cui ii mai pasa daca Albatrosul a fost scris din inspiratia psihedelica  datorata hasisului si opiumului consumat ?

Mai este important pentru cineva ca o parte din Florile raului i se datoreaza unei prostituate africane sau ca poetul isi cheltuise intreaga avere pe vicii deloc efemere ?

In aceasta zi in care modernitatea erupe ca o lava ce ma acopera, arzandu-mi carnea, eu una il iubesc pe Baudelaire pentru ce mi-a lasat, nu pentru ce a fost...si "stihurile aceastea de groapa" dau lumina ochilor mei in intunericul subteran.

Îti las aceste versuri, iar daca al meu nume,
Corabie purtata de vânturi priitoare,
Ajunge-va odata la tarmuri viitoare,
Însufletind pe oameni cu-n vis din alta vreme,

Sa-ti fie amintirea un basm de altadata,
Un cântec spus pe-o veche si ostenita struna,
Cu stihurile mele-naltându-se-mpreuna,
În tainice inele frateste-ncatusata.

- Faptura urgisita, din Iad la Dumnezeu
Nu-i nimeni sa-ti auda strigarea decât eu.
Iar tu, usoara umbra, alunecând fugara,

Treci peste prostii care te-au socotit amara,
Dispretuind gramada infama care latra, -
Arhanghel cu ochi negri si inima de piatra !

Charles Baudelaire