Sala Palatului a fost plina, ca de obicei la concertele acestui rapsod inimitabil.

Din trupul din ce in ce mai slab, din ochii vii de sub sprancenele salbatice, din inima calda ce tine-n ea lacrimile innodate ale folclorului romanesc si ale baladelor pustii, vocea lui Tudor Gheorghe impletita cu fluieratul sfasietor care aducea  parca o padure plina de mierle in cadrul conventional al scenei, ne-a purtat inapoi in timpul interbelic, perioada prolifica pentru cultura si spiritualiatea romaneasca.

Pe randul din fata mea, doi academicieni, eruditi si boieri ai mintii, Razvan Theodorescu si Eugen Simion, ascultau si ei fascinati si intrati in transa versului pitoresc de mahala.

Si ei si eu , si toti ceilalti , l-am aplaudat pe cel mai mare manelist al tarii...o, nu, nu e Adrian Minune la care v-ar putea duce gandul, ci Anton Pann.

Daca ne-ar lasa si Adrian Minune un imn, niste muzici religioase si niste cantece de  la lume adunate, parca l-am mai ierta, nu ?, pentru promiscuitatea in care a adus un anumit gen de muzica !

L-am simtit pe Tudor Gheorghe resemnat in fata vulgarizarii culturii, despre care s-a intrebat intristat daca o mai avem?, si ne-a marturisit ca-si inregistreaza singur concertele pentru ca Televiziunea Romana l-a abandonat de mult, iar la emisiunile altor posturi se simte jenat sa mearga din cauza mediocritatii pe care o promoveaza acestea.

"Nu intereseaza pe nimeni un act de cultura adevarata, fapt pentru care imi duc in continuare destinul meu de cultura paralela cu cea oficiala", a rostit, cu noduri in gat, acest roman pe care o sa-l pretuim mai mult abia cand nu-l vom mai avea.

Randurile acestea sunt mai mult pentru Dan Voiculescu, pentru Adrian Sarbu, pentru Sorin Ovidiu Vantu, pentru Alexandru Sassu...catre ei merge speranta mea ca dincolo de audiente, ratinguri si profituri financiare, vor promova prin televiziunile pe care le finanteaza sau le conduc, ultimele redute ale romanismului neglobalizat.

Cu o maiestrie de virtuoz, Tudor Gheorghe a interpretat prima  jumatate   a unui cantec  in stilul manelist, iar a doua in stilu-i propriu, aratandu-ne cum aceeasi muzica poate fi schingiuita sau primenita frumos, ne-a deschis inimile la un vers precum cel dedicat mamei universale  care "taia painea-n opt felii si-o dadea la opt copii", uitandu-se pe sine, ne-a purtat pe strunele unei muzici vechi, cu disperatul sentiment al ireversibilitatii timpului.

Am plecat de la acest concert simtindu-ma  o inadaptata a vremii pe care o traiesc...sufletul meu apartine unui romantism apus, trupul meu isi ia viata din modernismul construit pe ruinele a tot ceea ce defineste fiinta mea.