Tocmai m-am intors de la Teatrul National, unde am vazut piesa "Egoistul"... as spune a lui Radu Beligan, mai degraba, decat a lui Jean Anouilh, pentru ca este o piesa autobiografica despre autor, dar, extrapoland, si despre actor.Imi doream de mult s-o vad si, in ultimul timp, aproape ma speria gandul ca, aflandu-ne sub zodia mortii a marilor nostri actori si stiindu-i sanatatea subreda, n-am sa mai apuc sa-l vad pe Radu Beligan in acest rol, desi siameza cu spaima mi-era si rugaciunea catre Dumnezeu sa il mai tina.Mesajul piesei este acela ca egoistul, indiferent ca este sotie, fiu sau fiica, prieten sau iubit, menajera... este guvernat de propriul lui interes, financiar desigur, in timp ce omul generos isi plateste nu doar dragostea, cat mai ales linistea.Piesa este plina de replici geniale, desprinse din cinismul si realismul vietii, din identitatea fiecaruia dintre noi.Sanda Toma este unica in rolul menajerei, Damian Crasmaru face un rol bun in cel al prietenului, Cesonia Postelnicu n-are decat prea putine replici pentru a ramane in memoria publicului si pentru altceva decat pentru picioarele frumoase, Lamia Beligan e prea putin valorizata. Simona Bondoc este sotia clasica, aristocrata, care ascunde frustrarea unei vieti a aparentelor, cu o silueta de invidiat, demna de exemplu pentru adolescentele "fast food-addicted", perfecta in acest rol. Medeea Marinescu, una dintre actritele talentate ale generatiei tinere, in rolul iubitei personajului principal, mai batran decat ea cu muuuuulti ani, este spumoasa, cu verb, cu gestica, dar departe de rolurile acelea care te impun in arta dramatica.Radu Beligan, o, Doamne!, Radu Beligan este incredibil, penduland intre reflectiile cinice despre viata si citatele din Shakespeare sau Pascal, intre sotia care abia asteapta sa-i devina vaduva si iubita care-i reproseaza furtul tineretii ei, intre prietenul din scoala care-l tapeaza de sume direct proportionale cu prietenia lor, intre fiica adulterina si ginerele care tine la blazonul familiei dispus sa uite chiar si aventura sotiei... intre memorie si uitare.La plecare, cineva spunea in spatele meu: "Beligan va muri pe scena!". Asa am simtit si eu... E adevarat ca merge sustinut, ca se sprijina-n baston, e adevarat ca uita textul, dar cat de valoros este acolo, asezat la biroul mic al dramaturgului care scrie lumii despre ea insasi, cat de impresionanta este tacerea lui si privirea resemnata a omului care stie ca cel mai mult din timpul lui este inapoi, nu inainte! Am plans si-am ragusit strigand bravo... la sfarsit, cand, prea obosit, n-a mai putut sta in picioare la aplauze si s-a asezat pe un scaun. As fi vrut, probabil asemeni celorlalti din sala, sa-i dam cate un an din viata noastra, sa-i prelungim tineretea sau macar maturitatea, dar sa-l indepartam de neputinta batranetii. M-am simtit infirma ca nu pot nici opri timpul, nici da putere unui om pe care il port in suflet drept model, pe care-l pretuiesc pentru harul divin cu care a fost inzestrat."Egoistul" este, intr-o mare masura, o comedie cu clasa, dar in acelasi timp drama unui mare simbol al teatrului romanesc ce se-apropie implacabil de despartirea de noi.Eu am plans asta seara anticipat... de tristete, de disperare, de dor...