De fiecare data cand merg la Paris, ma reintorc la Virgin-ul de pe Champs Elysee. Este un loc care, inainte de a-mi satisface orice exigenta pe care o poate avea un consumator de carte sau de muzica, imi aminteste de barbatul meu iubit, cu care veneam aici, petrecandu-ne ore-ntregi la libraria de la subsol. Alegeam carti nu doar pentru noi, ci si pentru cei de acasa. A ramas un fel de „banca" pe care stiu ca daca ma asez, il simt langa mine, care ma intoarce la el si il aduce la mine. Desi aproape fiecare colt de lume imi aminteste de el, caci putine sunt locurile pe care sa nu le fi atins dragostea noastra calatore, mereu fuginda de sentintele capitale pe care ni le dadeau fie partenerii lui de afaceri, fie niste neveste grase, frustrate si nefericite reunite la ceaiuri conjugale, Virgin-ul de pe Champs Elysee are cea mai mare incarcatura emotionala. Nu exista data sa intru si coborand scarile sa nu mi se umezeasca ochii pe care incerc sa-i ascund de cel care ma insoteste acum sau sa nu-mi doresc, iluzoriu, sa-l intalnesc. Si daca ar fi asa... oare n-ar fi mai rau?! In sfarsit... viata e si ciudata si complexa! Dar amintirile pot fi uneori mai torturante decat ea insasi. De aici am cumparat, in ultima calatorie la Paris, acum vreo cateva saptamani, cartea Raphaellei Bacque, „Le dernier mort du Mitterrand". Trebuie neaparat sa o cititi! [...]

Ravello, una dintre statiunile de pe coasta amalfitana, gazduieste in fiecare an un festival dedicate muzicii simfonice, artei, dansului si literaturii. Anul acesta, lait motivul a fost "Nebunia". Am intrat in Muzeul gazduit de Vila Ruffolo si trebuie sa recunosc c-am ramas complet insensibila la ceea ce inteleg artistii moderni, ale caror nume nici macar nu le-am retinut, prin nebunia in arta. Sa ma ierte Dumnezeu, dar raman complet insensibila in fata unui tablou pe care sunt aruncate tempere la intamplare sau in fata unor fotografii care infatiseaza ochii scosi din orbite ai unui tip cu parul zbarlit. Da, asta o fi nebunia... dar pe mine nu ma misca acest tip de arta. In dreptul "nebuniei literare" a fost asezata o expozitie de fotografii dedicate scriitorului francez Andree Gide. Pentru ca nu am aprofundat opera sa literara, nu-mi dau seama daca aceasta a fost atinsa de nebunie mai mult decat propria lui viata personala. Expozitia vrea sa reconstruiasca, prin intermediul unor fotografii, parcursul existential al scriitorului, prezentand  instantanee din viata personala, alaturi de cei care l-au influentat, intr-un fel, din calatoriile sale si din viata profesionala. Cele 100 de fotografii, mare parte dintre ele inedite, debuteaza cu anul 1899, cand scriitorul francez are 30 de ani. Este casatorit cu verisoara sa, Madeleine Rondeaux (mai tineti minte ce alt mare scriitor s-a casatorit cu verisoara sa? Llosa!), cu care insa nu traieste in aceeasi casa, casatoria fiind pur formala. In salonul poetului Francis Viele-Griffin il intalneste pe pictorul belgian neo-impresionist, Theo Van Rysselberghe, si pe sotia acestuia, Maria. Cea din urma ii va deveni prietena pentru toata viata si confidenta. Cei doi au fetita, Elisabeth, in varsta de 9 ani, la momentul in care Gide intra in viata acestei familii. Desi homosexual declarat si cu o relatie publica alaturi de regizorul Marc Allegret, Gide are o scurta aventura cu Elisabeth, in urma careia se naste unicul copil al Nobeliatului pentru literatura, Catherine. Legatura lor se produce 20 de ani mai tarziu fata de momentul in care se cunosc. Elisabeth are 29 de ani, iar Andre Gide, 50. Desi declara la un moment dat: "Familii, eu va urasc", Andree Gide s-a dovedit un tata afectuos pentru micuta Catherine, nerecunoscuta oficial, care i-a daruit intre timp si nepoti. Tot ei i se datoreaza si expozitia de la Ravello. Fotografiatul era interzis, dar am reusit sa fac, totusi, cateva poze cu telefonul.  

M-am hotarat sa plec in Italia, o saptamana, dupa ce am anulat o plecare la Bodrum. M-am reintors pe Coasta Amalfitana, zic eu, mult mai frumoasa decat insasi Coasta de Azur.Fiecare statiune... Amalfi, Positano, Ravello, Sorrento, are tipicul ei, iar peisajele sunt naucitoare. Stateam pe terasa Hotelului "Excelsior Vittoria" din Sorrento si ma-ntrebam ce poate fi mai frumos decat ceea ce vedeam? Si talentul de narator si cel de "peisagist" ma paraseste in fata unei asemenea privelisti... Tocmai de aceea am preferat mai mult sa postez fotografii decat sa descriu locuri...Pentru ca acum ma-mbarc deja spre Istanbul... sper sa va povestesc mai multe la intoarcere... Intre timp, va mai daruiesc niste poze!