Artistul cu papion imprumutat

Este olimpic national la corn. Este genul de copil care ofera locul in tramvai gandindu-se ca gesturile „mici" formeaza oamenii „mari". Televizorul din modesta casa in care locuieste suporta zilnic bataia pe telecomanda intre Jetix si Mezzo si intotdeauna iese invingator ultimul. Cautandu-l pe „Domnul Do", Andrei Aiordachioiei a descoperit muzica. Si a devenit fenomen!
de Eveline Pauna

LA 13 ANI ESTE OLIMPIC NATIONAL LA CORN

Este elev in clasa a VI-a la Liceul de Muzica „George Enescu", dar inca nu a implinit un an de cand studiaza la corn. Cu toate acestea, Andrei este olimpic national, depasindu-i in talent si in constiinciozitate pe alti elevi din liceele de muzica din tara care sunt familiarizati cu muzica de ani buni deja! Pastreaza diploma primita pe scena de la Alba Iulia, unde a avut loc Olimpiada, intocmai cum pastreaza un boxeur centura de aur. Mai ales ca in muzica nu incasezi pumni de la adversari, ci palme de la viata, lovituri de care Andrei nu stie sa se fereasca inca, ci le ocoleste cu mirare de copil si intelepciune de... genial.
Povestea lui este, de fapt, povestea a trei frati. Pentru ca sunt nedespartiti. Toti trei sunt artisti - Timotei (cel mai mare) picteaza si este elev la Tonitza, Andrei canta la corn, iar mezinul, Razvan, face vioara. Andrei a descoperit cornul din intamplare, dar nu intamplator! Timotei descoperise deja pasiunea pentru tusele trasate sub atenta indrumare a profesorilor specializati si Razvan se agatase de vioara care devenise cea mai interesanta jucarie. Andrei era singurul care nu avea o preocupare extrascolara bine definita. A incercat sa se imprieteneasca cu pictura, insa relatia lor de amicitie nu a durat decat vreo cateva ore. A inceput si s-a terminat in ziua in care, mergand la cercul de pictura, a rasturnat din greseala borcanul cu tempera. A incercat apoi sahul, unde nesansa de a cunoaste un profesor total dezinteresat l-a ajutat sa spuna „pas"!

„SA-L CAUTAM PE DO!"

Despre muzica nici nu s-a pus problema. Nu canta si nici nu asculta. In prag de clasa a VI-a, s-a dus hotarat la mama si i-a spus: „Vreau sa fac ceva serios in viata!". Cea mai dificila intrebare pe care i-a adresat-o mamei ramane „dar eu ce talent am?". Incurcata, mama i-a spus ca poate face aproape orice, pentru ca este inzestrat cu o inteligenta peste medie. Dar Andrei nu voia „orice", el voia „ceva". Prima optiune pe care i-a sugerat-o mama a fost sa incerce sa scrie, mai ales ca profesoara de romana ii aprecia compunerile pe care le citea cu voce tare in clasa. Nu l-a multumit raspunsul. De scris, poate sa scrie oricum, nu trebuie sa-i dedice scrisului atat timp... pentru ca expresivitatea ii curge prin cerneala stiloului. Pianul... suna interesant. Avea „tastatura" de fildes mai frumoasa decat plasticul din care sunt facute tastele computerului. Da... pianul putea fi o optiune! A mers la cateva lectii, dar ii lipsea bucuria de a canta... Gandurile ii alunecau pe clape si intuitia ii spunea ca ce-i mai bun abia avea sa soseasca. Despre intalnirea cu profesorul sau de corn, Constantin Pauna, prim-cornist la Opera Nationala din Bucuresti si profesor de instrument la Liceul de Muzica „George Enescu", o sa va povesteasca Andrei atunci cand va ajunge cu adevarat celebru. Eu n-as putea, pentru ca asemanarea semnaturii mele cu numele profesorului nu e coincidenta de nume si as deveni subiectiva... Voi spune asadar ca, tinand cornul in brate, Andrei a fost cucerit!
Avea destul de recuperat, pentru ca voia sa se inscrie la un liceu de muzica, desi nu facuse nicio ora de teorie si auzul muzical nu-i fusese testat... Prima tema la ora de corn a fost rostita de profesor cu atata seriozitate, incat Andrei si-a dat seama ca in sfarsit a gasit acel „ceva serios" care-i trebuia. Indemnul suna exact asa: „Sa-l cautam pe Do!". Copilul a facut ochii mari si a tacut o vreme. Apoi, cu interes in glas, a replicat: „Pai, si unde sa-l cautam?! Unde l-am putea gasi pe Domnul Do, este un profesor de la scoala?" Profesorul sau l-a privit cu drag si, ca intr-un flash, s-a vazut pe sine la inceput de drum. In clipa aceea si-a dat seama ca Andrei are acea dragoste pentru corn care i-a facut pe multi dintre elevii care i-au trecut prin maini sa ajunga cornisti pe scene internationale importante. Impreuna l-au gasit pe „Domnul Do" (adica au situat nota do si pe portativ, si ca inaltime a sunetului emis de instrument), apoi au asezat atat de temeinic notele pe portativ si lucrarile muzicale in repertoriu, incat Andrei promitea succes!

TALENTUL A TREI ARTISTI SI VIATA A CINCI OAMENI INCAP INTR-O GARSONIERA DIN VITAN

Intr-o zi, in liceu a aparut anuntul ca se organizeaza faza pe scoala a Olimpiadei de muzica. Andrei si-a notat toate detaliile pe un petic de hartie pe care, la ora de corn, l-a scos din buzunar, zicand ca tare ar fi frumos sa participe si el la anul! Metoda profesorului sau era intocmai calculata ca Andrei, mai in joaca, mai in serios, sa parcurga piesele necesare inscrierii intr-o astfel de competitie, asa ca raspunsul a fost scurt. „Nu la anul. Mergem anul acesta!" S-au prezentat si... au castigat locul I pe scoala, acelasi premiu la faza zonala, apoi au participat la Alba Iulia si Andrei a devenit olimpic national! Este multumit si bucuros, dar, in acelasi timp, constient de faptul ca acest premiu il obliga. Este dornic sa studieze piese noi si asteapta cu nerabdare olimpiada urmatoare si... sa cante Concertul Nr. 1 de Mozart. Este intr-o permanenta cautare de informatii despre instrument, cere partituri. Daca nu poate studia seara, asculta muzica clasica sau canta la mustiuc. De ce n-ar putea sa cante un copil care isi doreste sa se perfectioneze? Pentru ca cei trei frati stau impreuna cu parintii intr-o singura camera. Adica, talentul a trei artisti si viata a cinci oameni incap intr-o garsoniera din Vitan.

Fiecare copil are coltul lui de camera, iar parintii impart un loc stramt, reamenajat intr-o debara desfiintata. Daca Timotei poate desena, mai pe genunchi, mai pe birou, dar in liniste, incercati sa va imaginati ce inseamna ca intr-o camera de bloc sa se auda doua instrumente. Suna cam ca o reprezentatie artistica pe care-o sustin in fata parintilor. Acestia ii privesc, de multe ori cu lacrimi in ochi, pentru ca se tem ca zborul acestor copii talentati sa nu se franga din pricina lipsurilor materiale.
Tatal este somer, iar mama este profesor psihopedagog la o scoala speciala. Venitul lor lunar inseamna salariul mamei, la care se mai strang cativa banuti din alocatiile copiilor. Oricum, suma nu depaseste 1.550 lei.

POVESTEA PAPIONULUI NOROCOS

Pe primul semestru, Andrei a avut media generala 9.70. Daca alti copii sunt premiati pentru vreo nota mare pe care o impusca la scoala, Andrei nu a primit niciun cadou pentru carnetul de note frumos accesorizat cu semnaturile profesorilor care il considera un copil deosebit. Ultimul cadou pe care l-a primit a fost un bilet pentru un concert la Ateneu. Si s-a bucurat, desi alti copii de varsta lui ar rupe biletul in fata parintilor daca n-ar fi pentru un film la mall. Nu primeste niciodata cadouri scumpe. Doar hainute si carti. Cel mai drag i-a fost cadoul de Craciun pe care Razvan i l-a strecurat sub brad. Imaginati-va urmatoarea intamplare: Razvan, in clasa I, a strans la colindat cu vioara 25 de lei. Banutii aceia erau comoara lui. Fara sa stie parintii, de Craciun s-a strecurat la magazinul din colt si i-a schimbat in bancnote mici pe care le-a asezat sub brad in trei gramajoare egale - pentru el si fratii lui. Gestul e uimitor daca ne gandim ca 25 de lei pot face fericite trei suflete de copii.
Razvan, fiind si primul...muzician din familie, a primit de la parinti, cu ocazia primei lui auditii cu vioara, un papion care sa-i completeze tinuta de spectacol. Un papion pe care il poarta cand Razvan, cand Andrei. Animat, din senin, de simtul posesiunii, cel mic a intrebat-o pe mama de ce Andrei ii ia mereu papionul. Aceasta, cu lacrimi in ochi, i-a raspuns: „pentru ca e norocos, e singurul vostru papion!"

MULTUMESC PENTRU BANII DE MEDITATIE!

Andrei este credincios, fara a fi habotnic. Citeste in fiecare zi din Biblie si de multe ori ia decizii gandind ca-l vede Dumnezeu. De exemplu, a refuzat sa copieze la un test (desi avea ocazia), tocmai din acest motiv.
Relatia cu Dumnezeu este speciala. De cand a aflat ca mama canta in gand cu el fiecare melodie de la auditii, ca stie fiecare pasaj dificil, ca numara notele si ca... se roaga, Andrei se simte mai sigur pe el. Nu are prieteni, are doar amici pe care-i intalneste la biserica sau in parc. Nu au preocupari comune, iar comunicarea este, de cele mai multe ori, formala.
De ziua mamei, cei trei copii au pregatit o felicitare pe care fiecare dintre ei a scris cate-un gand de multumire. Printre altele, Andrei i-a scris: „Multumesc pentru banii de meditatie..." O singura ora de pregatire, la una dintre materiile la care nu era de 10.
Desi nu indrazneste sa ii deranjeze pe cei din jur, Andrei stie foarte bine cand trebuie sa-si apere dreptatea, dar, mai presus, fratii. In parc, Razvan a fost jignit de un copil de bani gata. Mama baiatului tupeist a inceput sa vorbeasca in germana cu acesta. Poate ca Andrei si-ar fi muscat limba daca nu ar fi simtit superioritatea ingamfata din vocea doamnei. Andrei, intr-un mod foarte elegant, i-a spus lui Razvan: „Hai, spune Auf Widerseine!", si au plecat.

Andrei este un copil sarac si demn. A inteles asta din lacrimile infundate ale parintilor si din privirile aruncate de cei din jur. Dar stie ca nu trebuie sa planga, ca nu-i nimic rusinos in asta. Cei care l-au intalnit spun ca a depasit cuvantul „talent", ajungand la stadiul de „fenomen". Asa si este. Intocmai ca Praslea, in cateva luni a reusit sa recupereze ce altii au studiat in ani. Este, cu adevarat, genial!

Ionela - olimpica de profesie

La varsta ei, de 13 ani, Ionela Ilie pare un om matur. Grijile si nevoile i-au marcat adolescenta. Ramasa fara mama de la 8 ani, cu un tata mereu plecat la munca in strainatate, si-a luat viata pe cont propriu. Problemele familiale au indarjit-o. Acum este olimpica la trei materii. In catalogul clasei din care face parte, in dreptul numelui sau sta doar un singur 9, restul e numai 10. Si acel 9 e la matematica, „disciplina care nu e prea simpla", asa cum ne-a precizat Angela Cristuinea, diriginta ei si profesor la aceasta materie, in care nici Einstein nu a reusit din prima.
de Marius Ghilezan

ELEVILOR NU LE PLACE UNIFORMA.

Scoala generala 135 „Stefan cel Mare" gazduita
intr-o cladire albastra, cocheta si luminoasa din cartierul Ferentari, zona Salaj, este poreclita „puscaria" de catre elevi. Prin anii 2003-2004, s-a instituit, prin votul majoritatii scolarilor de atunci, obligativitatea purtarii uniformei alb-negru, tinuta detestata azi. Fiind intrebati de noi daca prefera altceva, au raspuns in cor cu un „da" hotarat, dar nu au stiut sa ofere alternative vestimentare. Zona este cunoscuta pentru veniturile modeste ale parintilor. „Nu toata lumea isi permite altceva", explica directorul scolii.
Am descoperit-o pe Ionela la ora de geografie a inimosului profesor Gheorghe Seretean, un om cald si de apropiat de elevi. Nu era extrem de activa, asa cum mi-a fost recomandata. O figura trista, un om incarcat cu probleme, fara prea mare tragere de inima sa raspunda prima la provocarile profesorului. Poate gandurile sale erau mai grele decat semnificatia Tropicului Racului sau a Stramtorii Magelan. I-a lasat pe altii sa se afirme la demonstratia pedagogica ce ni s-a oferit. O tinuta exemplara a elevilor, cu un profesor extrem de tonic si de inspirant si un director de scoala postat strategic in ultima banca, ne-a convins ca o lectie buna nu se desfasoara doar la colegiile de elita.

ZAMBETUL CARE FASCINA A DISPARUT

Ionela este eleva in clasa a VII-a A la Scoala
Generala Nr. 135 ,,Stefan cel Mare" din Ferentari. „Tinerei i-a cam disparut, de cateva luni, zambetul care ne fascina, cu gropitele ei dulci", ne-a marturisit Stefania Calinescu, directorul institutiei de invatamant, care, intamplator, o si cunostea pe mama fetei: „Era o mama buna, harnica si gospodina. Muncea din greu pentru casa si familia ei. Lucra in comert. Mergea in Ungaria sa aduca marfa, numai sa nu-i lipseasca nimic copilei sale." Directoarea, atat de legata afectiv de micuta nefericita, nu-si explica ce o apasa pe fetita in ultima vreme. Ingrijorarea ei este impartasita de ceilalti colegi din consiliul profesoral. De altfel, dascalii s-au reunit, intr-una din zile, special pentru a cauta solutii de viitor pentru tanara apasata de griji si necazuri. S-au gandit la gasirea unui aranjament financiar ce ar putea sa-i sustina zborul plapandei fapturi care are „zestre genetica" si un interes inegalabil pentru performanta.

DE PROFESIE, OLIMPICA

Ionela este o fata darza. Stie ce vrea. Nu exista provocare scolara pe care sa nu si-o asume. A participat la Olimpiada de Biologie, etapa pe Bucuresti si la cea de Romana. Se pregateste acum pentru cea de Franceza si Engleza. A participat la competitia „Kangourou français," la care a obtinut maximum de puncte. Impreuna cu scoala sa, a concurat la competitia nationala „Made for Europe". Au luat locul 1 pe Bucuresti, dintre sute de scoli. S-a remarcat la „Scoala democratiei", cursuri organizate de Florin Diaconescu, fost oficial al Ministerului Educatiei.
„E un elev exemplar", tine sa sublinieze unul dintre profesori.

UN LOC IN CARE DUMNEZEU E PRINTRE COPII

„Cand i-a murit mama, am crezut ca acest copil se va prapadi", spune directoarea. Totusi, Ionela, prin ambitia de care a dat dovada, va reusi. Are un caracter tare si beneficiaza de grija si pretuirea dascalilor. Cine mai zice ca domnul Trandafir e doar o poveste, sa mearga la Scoala Nr. 135 din sectorul 5 si sa ceara lectii de omenie. Profesorii de acolo nu sunt cu nimic mai prejos decat cei din scolile de fite. La 135, Dumnezeu e printre noi. Si are nume simple: Stefania, Dorina, Gheorghe, Angela, suflete care marturisesc credinta si mai ales Decalogul, porunca „iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!"

DIRECTOAREA, CA O MAMA

Stefania Calinescu este de departe cea mai ingrijorata de situatia psihologica a micutei care „freamata in sine". Ea ne povesteste ca tatal e mereu plecat in strainatate, unde incearca sa gaseasca ceva de lucru, mai vrednic financiar. Cand el e departe, copilul este dat in grija chiriasilor, tocmiti sa ingrijeasca de casa si de ea. Distinsa directoare, care are si ea un copil, un pic cam rasfatat, stie ce greu e sa fii scolar si nimeni sa nu-ti spuna cum sa te imbraci, cand sa-ti faci lectiile, cum sa fii curat, sa te speli si mai ales cum sa te comporti in societate. „Ionela isi spala, isi calca singura si-si poarta de grija", tine sa sublinieze interlocutoarea noastra.

„SINGUR PE LUME" RAMANE CARTEA PREFERATA A IONELEI

Ionela, o fire ambitioasa, dar extrem de sensibila, se simte reprezentata cel mai bine de personajul Remmy din Hector Malot, carte care a smuls lacrimile a generatii intregi. Un tanar care afla tarziu ca nu are mama, fiind un copil abandonat, nevoit sa traiasca printre animale, se indragosteste de o fata cu care va supravietui mimand roluri de teatru ambulant. Ionela recunoaste cu greu ca acest roman i-a fost recomandat de profesoara de limba romana, Cristina Adomnitei (care nu are nicio legatura cu fostul ministru al MEC). „Viata lui Remmy m-a impresionat pentru ca a trecut prin multe..." ,spune Ionela, fara a recunoaste ca se regaseste in personajul lui Hector Malot. In trecut, era o fire vesela. Se amuza de aventurile „Domnului Goe". Ii placeau starile prin care trecea. Si, in acelasi registru, nu putea sa se desparta - conform propriilor marturisiri - de aventurile lui Hukleberry Finn. Nu intelege de ce tinerii se dau azi in vant dupa personajul Harry Potter.
Filmele preferate ale Ionelei sunt cele de comedie, ne spune in timp ce masoara cu ochii podeaua, semn ca ceva nu e in regula cu trairile sale. Ema, prietena sa, sare rapid: „Suntem o generatie asa... mai zbuciumata", spunand cu un limbaj al corpului extreme de sugestiv.

VREA AVOCATURA

Ionela, la varsta ei frageda, si-ar dori sa ajunga un avocat de succes. De ce aceasta meserie? „Pentru ca sunt dornica de dreptate", spune ea, nestiind sa ne explice clar ce intelege ea prin dreptate. Ce are in cap? Vrea sa se perfectioneze in toate domeniile. Ii place biologia, de aceea a si participat la olimpiada de profil. Stie termenii si descrie bine organele, semn ca si-a insusit bine invatatura distinsei sale profesoare, care explica cu tact si suplete morala si ceea ce se ascunde in spatele corpului uman. Ionela considera ca ochii sunt oglinda sufletului si ca prin intermediul lor „ii poti cuceri pe ceilalti."
Ajunsa acasa, isi face de multe ori singura de mancare. Stie sa curete cartofii, sa aseze masa, sa faca prajituri, „atunci cand am cu ce sa fac." In timpul liber, putin ramas, se joaca „de-a v-ati ascunselea", „flori, fete si baieti" si celelalte jocuri ale copilariei. Nu se simte stinghera. Are multi prieteni, dar ce nu vrea sa recunoasca e o mica sau mare apasare sufleteasca.
Acest om poate reusi in viata, doar daca noi stim sa ne aplecam, sa intelegem sau sa fim alaturi de cei mai nefericiti ca noi.

Habar n-au ce-i ala un iPod. Pe tastele unui calculator au pus mana rar, spre deloc... La rastimpuri, primesc in dar boarfele uitate de altii prin fundul sertarelor. Chioraitul matelor nu i-a impiedicat insa niciodata sa fie toba de carte. Copiii saraci ai Romaniei! Unii dintre ei, cu rezultate exceptionale la invatatura. Astazi, despre Mihaela si Florentina...
de Raluca Botezatu

ZILELE PLOIOASE IN CARE MIROSEA A COPERTI

Mihaela si Florentina traiesc aceeasi drama. Pe langa saracie, poarta cu ele in permanenta sentimentul infiorator al lipsei mamei. Fetele sunt din aceeasi comuna. Si mama Mihaelei, si mama Florentinei au plecat de ceva vreme la munca in Italia. Atunci, suferinta a fost atat de rece, atat de marmoreana, incat, stransa in cangile ei, Mihaela a simtit ca ingheata pana la os.
Niciuna dintre ele nu spune ca ar fi avut o copilarie urata, desi noptile in care s-au culcat flamande si planse de la atatea si atatea lipsuri nu au fost putine. In jurul difuzorul, singura aparatura moderna din minuscula lor casa de chirpici, se strangeau in fiecare seara toti membrii familiei sa asculte Radio Iasi, unde se transmiteau dedicatiile muzicale ale ascultatorilor. Florentina ajunsese sa fie fascinata de faptul ca Marita, vecina lor de vizavi, reusise sa puna mana pe un telefon fix, sa sune la radio si sa ceara piesa „Fetele lui tata", melodie care continua sa fie hit in satele uitate ale Moldovei. Nu s-a saturat niciodata sa priveasca ogoarele strabatute de brazde drepte, ca randurile unui caiet de scoala, vaile pustii si neconsolate, muntii indepartati, negri de saracie pe coaste, albi de lumina si de zapada spre cerul incarcat de nori. Desi vrea sa se realizeze cu orice pret, desi este chinuita de primejdioasa dilema a copilariei: ori totul, ori nimic, lumea pur cerebrala, verbala si livresca ce anima orasul i se pare seaca si fara speranta. Totusi, se vrea in orasul stramt si zgomotos, o place pe Esca si ar vrea sa devina ca ea. Le-am trimis Mihaelei si Florentinei cateva intrebari, in scris. Iata ce raspunsuri am primit:

NU STIU CE-I ALA TORT FESTIV

Numele meu este Mihaela, sunt in clasa a IX-a si locuiesc impreuna cu familia mea intr-o comuna din judetul Iasi. Ne descurcam destul de greu cu banii si, din cauza asta, nu am avut niciodata ocazia sa suflu in lumanari de ziua mea... cu atat mai putin sa ma bucur de un tort. E un lucru scump. Ultima data cand am primit un cadou a fost de Craciun, cand am avut ca surpriza o pereche de pantaloni noi. Mi-au placut foarte mult, mai ales ca am putut sa ii port cand am mers in vizite.
Eu sunt Florentina. Sunt in clasa a 9-a si locuiesc in aceeasi comuna din Iasi ca si Mihaela. Acasa stau impreuna cu tatal si cu cei doi frati ai mei. Mama a trebuit sa plece acum doi ani in Italia ca sa ne ajute sa avem de mancare pe masa. Este tare greu... pentru ca nu ne descurcam cu banii. Ziua de nastere nu mi-am serbat-o niciodata... Nu stiu ce-i ala tort festiv. M-am bucurat insa de Craciun foarte mult cand am primit si eu un cadou - o bluza. A fost un moment foarte frumos pentru mine, de care imi amintesc cu drag.

CEA MAI GREA INCERCARE E PLECAREA MAMEI

Mihaela: Cea mai buna intamplare am trait-o atunci cand am luat la liceu nota mare la teza la Limba romana. M-am bucurat, fiindca am invatat mult pentru ea si pentru ca am vrut sa pot sa ii fac si pe ai mei mandri de mine. Cea mai rea intamplare pe care am trait-o a fost atunci cand a plecat mama mea in Italia. M-am despartit cu greu de ea si sunt trista mereu ca nu poate fi langa mine. Asta face toate lucrurile si mai greu de trecut.
Florentina: Cea mai rea intamplare e legata de plecarea mamei in Italia. Stiu ca e greu si pentru ea si ca a trebuit sa mearga acolo pentru ca noua sa ne fie mai bine, dar ne e foarte dor de mama si e trist ca nu poate fi langa noi.
Mihaela: Nu am televizor. Ne descurcam mai greu cu banii, ca mama este singurul ajutor pe partea asta si ca trebuie sa cumperi destul de multe lucruri pentru a putea merge la liceu.
Florentina: Cand iau note mai mari la scoala, se mai intampla uneori sa mi se spuna ca nu meritam nota aceea, sau sa mi se zica lucruri care ma jignesc. Unele colege sunt mai rautacioase si fac comentarii care ma supara, mai ales ca mie chiar imi place sa invat si muncesc tare mult ca sa pot lua acele note... poate ca ele nu pot intelege cat de greu este pentru unii sa aiba lucrurile cu care colegele mele sunt obisnuite.

DE IPOD NU AM AUZIT NICIODATA

Mihaela: Da, am avut ocazia de mai multe ori sa pun mana pe tastele unui calculator. Nu am acasa, dar mai reuseam la scoala sa umblu cate putin pe el. Suntem insa destul de multi pe putine calculatoare si de aceea nu pot sta atat de mult pe cat as vrea. De iPod nu am auzit niciodata.
Florentina: Anul trecut am avut sansa sa imi iau un calculator. Am fost foarte fericita. Am putut sa fac asta pentru ca m-au ajutat cei de la scoala. O jumatate din suma au dat parintii mei, iar cealalta jumatate au dat-o ei.
Mihaela: Am trait cea mai frumoasa surpriza atunci cand a venit mama in concediu acasa. Am fost foarte bucuroasa pentru ca nu o mai vazusem de ceva timp. Mi-a facut chiar si o surpriza - mi-a daruit o bratara.
Mihaela: Nu stiu deocamdata foarte clar ce vreau sa devin atunci cand voi fi mare. Stiu insa ca imi doresc sa fac o facultate si sa reusesc sa fiu o buna studenta. E foarte important pentru mine sa imi termin scoala, cred ca in felul asta voi avea mai multe sanse sa fac ceva in viitor... Iar cand voi implini 20 de ani imi doresc sa raman la fel de copilaroasa ca acum, sa fiu un om bun si generos cu toata lumea.
Florentina: Cand voi fi mare, doresc sa-mi iau un apartament si sa am un serviciu din care sa pot sa ma intretin. Modelul meu in viata este legat de un singur lucru - acela de a avea succes. Stiu ca pentru a avea un loc de munca bun si a reusi in viata trebuie sa invat bine si sa termin scoala. Cand voi avea 20 de ani, vreau sa fiu fericita si sa imi pot serba si eu ziua de nastere.
Atat Florentina, cat si Mihaela sunt incluse acum in programul „Vreau in clasa a noua", initiat de fundatia World Vision Romania. In 2008, doar 50% dintre elevii din mediul rural au urmat un liceu, cu 25% mai putini decat in anul 2007. Proiectul de burse „Vreau in clasa a noua" ofera persoanelor darnice o forma personala de a influenta viata unui copil. Cu o contributie de 100 de lei pe luna din partea dumneavoastra, un copil din mediul rural are sansa la viata, sansa la educatie. Mai multe detalii, gasiti pe site-ul fundatiei: www.worldvision.ro