QMagazine: Cand te-ai gandit ca poti fi tu cea care revolutioneaza lumea dansului?
Eliza Gaynor Minden: Ideea ca ar trebui sa existe poante mai bune mi-a venit cand eram adolescenta si studiam baletul, dar, pana la 25 de ani, nu mi-am imaginat ca as putea fi eu cea care le creeaza. Mama mea a fost profesoara de balet. Ea a fondat o scoala de balet, destul de cunoscuta, in Connecticut. Eu am crescut acolo. Mama m-a introdus in tainele baletului, ma aducea la cursuri si ma purta cu ea la spectacole de balet legendare din New York-ul anilor 70: cu Barisnikov, Farrell, Fonteyn, Nureev, Plisetkaia, Kirkland, Fracci, Makarova. Sora mea a ales cursurile American Ballet si a devenit balerina profesionista. Tata insa nu avea nicio legatura cu arta. Nici fratele meu. Impreuna se ocupau de afacerea familiei - corpuri de iluminat.

Q: Ce ti-ai propus tu sa realizezi in lumea dansului era, practic, imposibil pentru o tanara aflata la inceput de drum. Ce te-a motivat?
E.G.M.: Am fost motivata de durerea pe care am simtit-o prima data cand am urcat in poante. Mi se parea inutil sa suferi atat de mult! Vedeam cat de des se plang balerinele de dureri insuportabile, de deformari ale oaselor... Si nimeni nu facea nimic sa inlature acest chin... inuman si inutil pe care l-au infruntat dintotdeauna. Mai tarziu, cand am inceput sa lucrez in managementul unor companii de dans, m-am zbatut in perioade de criza financiara dura si mi-am dat seama ca poantele care se stricau prea des costau mult mai mult decat ne puteam permite. Era nevoie de poante rezistente! Un alt aspect care ma deranja foarte tare era zgomotul pe care il faceau poantele pe scena. Momentele de maxim dramatism, acelea care au menirea sa transporte publicul intr-o alta sfera, erau stricate de zgomotul poantelor.

Q: Ai fost balerina profesionista?
E.G.M.: Nu. Amatoare. Dar pasionata si de pian si de partea... academica a artei. M-a fascinat istoria baletului. La un moment dat a venit timpul sa aleg unde sa urmez pregatirea academica si am ales Universitatea Yale, in detrimentul uneia in care m-as fi putut perfectiona in balet. Mi-as fi dorit si sa-mi urmez visul de a deveni balerina dar, privind retrospectiv, imi dau seama ca, daca as fi ales calea dansului, nu as mai fi dezvoltat niciodata conceptul Gaynor Minden.

Q: De cat timp ai avut nevoie pentru cercetare?
E.G.M.: Dezvoltarea tehnica a poantelor a durat 8 ani. Trebuie sa recunosc insa ca formarea la Universitate m-a ajutat sa dezvolt ideea de poante „noi" intr-un adevarat business. M-a invatat cum sa fac cercetarea, cum sa-mi structurez ideile in scris si cum sa le prezint potentialilor clienti. Atestatul de limba si literatura engleza a fost esential pentru cariera mea. In plus, a fost si perioada in care l-am cunoscut pe cel care, mult mai tarziu, avea sa-mi devina sot.

Inainte de Gaynor Minden, poantele erau confectionate dupa „reteta" secolului al XIX- lea

Q: Ce stiai despre tehnica poantelor?
E.G.M.: Din pura curiozitate am cumparat cate o pereche de la fiecare companie de poante si le-am dus la atelierul fratelui meu. Cu uneltele lui am desfacut-o pe fiecare in parte si am fost socata de ce am gasit in interior. Materialele pareau atat de primitive! Va rog sa imi permiteti sa marturisesc ca am tot respectul pentru mesterii care confectioneaza poantele in modul traditional! Insa nu putem trece peste faptul ca materialele din care sunt facute sunt inca cele care erau folosite in secolul al XIX-lea: piele, carton, panza groasa de sac, panza subtire, lipici si cuie.

Q: Si aveai timp pentru aceasta munca de cercetare?
E.G.M.: Mi-am dat demisia de la locul de munca pe care il aveam si m-am dedicat exclusiv studiului pentru imbunatatirea poantelor. Am lucrat part-time la afacerea familiei despre care v-am mentionat deja (un alt prilej pentru perfectionarea in management) si am dat meditatii elevilor care se pregateau pentru Universitate. Fiecare minut care imi ramanea ca „timp liber" il dedicam studiului poantelor.

Q: Cat de greu ti-a fost?
E.G.M.: In unele aspecte, de exemplu cel estetic, studiul a fost usor. Poanta trebuia sa fie acoperita cu satin roz si trebuia sa emane delicatete. Asteptarile mele personale erau ca poanta sa fie si durabila, confortabila si sa protejeze piciorul balerinei. Era nevoie de materiale care sa reziste la sute de mii de indoituri (pentru pasii in demi-pointe). In acelasi timp, voiam un material pretios, elastic si care sa absoarba socurile. Am avut noroc sa gasesc un matriter care a fost dispus sa faca un mulaj-prototip. Putea produce o singura componenta pentru care muncea o zi intreaga. O singura poanta, nu o pereche!

Q: Cum vedeai tu afacerea dezvoltandu-se de la vis la realitate?
E.G.M.: Am gandit exact asa: am luat singurul meu model de poante, l-am segmentat, am pus materialele pe care le doream, am lipit din nou poanta si am dus acel model ciudat unui cizmar obisnuit din NewYork, specializat in comenzi dificile. Mi-a imbracat modelul in satin roz si i-a atasat o talpa exterioara. Daca imi placea produsul, il probam si o rugam pe sora mea sa-l incerce. Daca era in regula, il duceam la studioul de dans al lui David Howard, unul dintre preferatii mei din acea vreme, si rugam balerinele sa-l incerce. As fi fost deschisa sa accept toate comentariile lor si le aplicam urmatorului prototip. Aceasta procedura a durat ani si ani pana sa gasesc modelul final... Apoi am facut rost de mulajele care mi-ar fi trebuit pentru ca sa incep productia componentelor si am cautat fabrica unde urmau sa fie asamblate si transformate din bucati in... poante. Intre timp, m-am impacat cu iubitul meu din facultate, John Minden. El studia (ultimul an) Economia si lucra deja in publicitate. Ne-am casatorit in 1988. In 1991 John a decis sa mi se alature in proiect si impreuna am gasit exact fabrica de care aveam nevoie. Aceasta fabrica era specializata in realizarea pantofilor pentru mirese, asa ca stiau cum sa lucreze cu materiale pretioase cum e satinul si sa realizeze lucruri de calitate. Asa a aparut Gaynor Minden.

Primul sediu a fost apartamentul in care locuia

Q: Iti amintesti primul sediu?
E.G.M.: La inceput lucram in apartamentul nostru, care in scurt timp a devenit atat de aglomerat de poante incat nu mai aveam loc nici sa pasim in propria noastra casa. In 1993 am inchiriat un spatiu in apropiere, un loc destul de central care sa fie showroomul unde sa primim dansatorii pentru a le lua masuri. Am angajat, part-time, o dansatoare. Am crescut pas cu pas. Acum vindem zeci de mii de poante pe an, in toata lumea.

Q: Prima strategie de marketing?
E.G.M.: Am pregatit o istorie a baletului prezentata intr-un mod atractiv si am introdus-o in scoli, bineinteles cu acceptul directiunii. La finalul prezentarii ii invitam pe cei mici sa incerce poantele. Copiii de atunci sunt astazi dansatori de prestigiu si ne-au ramas clienti fideli. Am angajat intotdeauna dansatori profesionisti in departamentul de vanzari. Ei stiu din experienta ce simt clientii nostri si de ce au nevoie.
Alina Cojocaru a convins-o sa doneze poante Operei Nationale Bucuresti
Q: Povesteste-ne de legaturile familiei tale cu Romania.
E.G.M.: Tatal lui John a fost roman. Il chema George Caputineanu Minden. S-a nascut in 1920, in Bucuresti, si a parasit tara imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, impreuna cu prima sa sotie si cu cativa membri ai familiei. Guvernul comunist i-a masurat proprietatea, asa ca el nu era deloc in siguranta daca ar fi decis sa ramana in Romania!

Q: Care este povestea logo-ului?
E.G.M.: Eu am avut ideea acestui logo. Ca o marturisire „din casa" va spun ca il numim Abby, deoarece una dintre balerinele care a lucrat pentru noi la inceput i-a pozat graficianului pentru ca acesta sa realizeze logo-ul.

Q: Ce implica contractul cu Opera Nationala Bucuresti? Ce obligatii si drepturi are fiecare parte?
E.G.M.: Cand romanca Alina Cojocaru, prim-balerina la Royal Ballet din Londra, si-a prezentat disponibilitatea de a intra in campanie, am fost cu adevarat fericita. Mi-a spus ca e incantata sa devina imaginea noastra, numai ca are o conditie. Atunci m-am temut ca-mi cere imposibilul... Mi-a spus ca tocmai ce s-a intors de la Bucuresti si ca balerinii de la Opera Nationala au niste conditii de lucru extrem, extrem de modeste. Mi-a spus ca accepta sa devina imaginea Gaynor Minden, fara nicio pretentie financiara, numai daca suntem de acord sa donam poante ansamblului de la Opera Nationala Bucuresti. Am acceptat, bineinteles!

John Minden despre...

...Eliza:
Sotia mea este de o perseverenta tulburatoare! Pur si simplu nu renunta niciodata sa ma uimeasca! Pentru succes am muncit amandoi in mod egal. Cred ca, daca intr-un cuplu unul munceste mult, succesul il au amandoi. Ei bine, imaginati-va ca Eliza si John muncesc amandoi la fel de mult!

...Romania:
Nu am fost niciodata in Romania, desi fratele meu a trait acolo o perioada buna de timp si vorbeste cursiv limba. Ne dorim foarte mult sa vizitam aceasta tara, dar cred ca vom ajunge numai dupa ce fetita noastra va mai creste putin. Cunostintele mele despre Romania se reduc la povestile pe care le stiu de la tatal meu si de la prietenii lui: un Bucuresti cosmopolit, munti superbi, si frumoasa Mare Neagra. Insa tatal meu a ramas profund intristat de regimul Ceausescu. Mai stiu cate putin despre mancarea voastra - sarmale, mamaliga, salate speciale - care nu lipseste de la nicio reuniune de familie.

Iata de ce poantele Gaynor Minden sunt diferite:

• Partile care asigura sustinerea poantei sunt corpul poantei si varful. In mod traditional sunt facute din piele, carton, hartie, panza si lipici. Din aceasta cauza se deformeaza atat de repede. Noi le realizam injectand material termoplastic, elastic. Acest material nu se inmoaie si nu se rupe... de aici durabilitatea poantelor Gaynor Minden.
• Poantele traditionale nu sunt gandite sa absoarba impactul cu solul in urma sariturilor, deci nu protejeaza piciorul in niciun fel. Faptul ca poantele noastre absorb impactul, face ca si zgomotul de pe scena sa fie redus... in totalitate. Materialul folosit este Poron 4000, un material care are acceptul American Podiatric Medical Association. Rezista fara probleme comprimarii, indoirii... si revin la forma initiala.
• Fara cute! Cutele pot fi pline de cocoloase si oricum nu sunt egale, asa ca pot strica echilibrul in poanta. Ganditi-va numai la arabescul continuat de panché din Dansul Umbrelor, „Baiadera". In locul traditionalelor cute (pense) pun o captuseala speciala care absoarbe zgomotul.
• Funditele sunt plasate pe o parte, astfel incat sa nu irite piciorul balerinei.
• Se pot personaliza! Se pot alege lungimea, latimea, gradul de rigiditate (5 masuri), forma varfului (3 forme). Se poate alege cat de decoltata sa fie poanta (2 posibilitati), si cat de inalt sa fie calcaiul (3 variante). Sunt 3000 de posibilitati de combinare a masurilor. Daca exista cumva vreo dorinta a dansatorului pe care nu o avem prevazuta in cataloage, se poate realiza, in schimbul unui cost suplimentar redus. 

Alina Cojocaru:

Ca elev, m-am pregatit mai mult in Ucraina, la Kiev. Acolo am avut norocul ca teatrul sa aiba un cizmar care imi confectiona poantele exact pe masura piciorului meu. A murit brusc. De atunci nu a mai fost nimeni care sa-mi faca poante asa cum imi facea el. Cand am ajuns la Londra am incercat toate brandurile de poante care mi-au picat in maini: Bloch, Capezio, Freed, Grishko, Sansha... Si, la un moment dat,
Gaynor Minden! Si-am ramas fidela!