Nasterea Domnului este nasterea acelei filozofii a vietii care se intemeiaza pe iubire, pace, bucurie. Si Sarbatoarea Craciunului devine, firesc, o sarbatoare a iubirii, a pacii si a bucuriei.

In aceste zile, in pofida lecturilor mai vechi sau mai proaspete, imi amintesc cel mai mult de Ionel Teodoreanu. Nu romantismul sau, de multe ori de o naivitate induiosatoare, catalogat pe nedrept siropos, ma face sa-l evoc si - mai mult decat atat - sa-l simt aproape, ci atmosfera Sarbatorilor Craciunului, inegalabila atmosfera de liniste si impacare ce nu a existat decat in casa bunicilor si persista la masa umbrelor.

Dupa zilele de-a dreptul bezmetice pe care le-am trait in campania electorala, dupa ce fiecare a devenit dusmanul fiecaruia, aveam nevoie de linistea Craciunului.

Va fi, fara indoiala, numai un moment de armistitiu cu noi insine si - poate, dar mai putin probabil - si cu cei din jur, dar un moment deosebit de necesar pentru fiecare dintre noi.

Nu inseamna numai „sa ne tragem sufletul" pentru a ne repezi din nou in tumultul de multe ori devorator, dar, oare de ce?, mai totdeauna murdar, al vietii noastre politice.

Spiritul Craciunului este altul. Nu vom deveni imediat mai intelepti sau mai buni, nu vom recastiga forte pentru raul care urmeaza.

Ar trebui sa ne impacam macar cu noi insine, privind in oglinda rusinii, neputintei sau victoriei, capatand acea impacare si liniste pe care numai Craciunul crestin poate sa le aduca.

Acum insa, in ciuda linistii Sarbatorilor, razbesc pana la noi telurice miscari politice.

Sunt lucruri care trebuie sa-si urmeze cursul spre finalizare, sunt lucruri care nu mai pot continua astfel, sunt lucruri care de-abia acum trebuie incepute. Calmul Sarbatorilor, desi nu are aceasta menire, nu face decat sa ascunda temute miscari telurice in sanul partidelor mari, invinse sau invingatoare.

Cum vor razbate aceste miscari la suprafata  fragilei noastre vieti politice?

Invinsii totdeauna cauta sa personalizeze vinovatia fara sa inteleaga o vinovatie colectiva. O politica falimentara,la remorca ideilor apartinand altor orientari politice si - de ce nu - a altor interese, oricat ar semnifica o „schimbare", o „deschidere democratica" sub care se drapeaza, ramane o politica a democratilor ce nu vor fi niciodata locomotive si apartine intregului partid. Slabiciunile, evidente de la inceput, ale candidatului invins, nu sunt decat slabiciunile celor care l-au propus si sustinut.

Pe de alta parte orgoliul dus la infatuare al invingatorilor poate sa provoace multe cataclisme in „reforma" ce o planuiesc.

Semn sigur al faptului ca lucrurile nu sunt ceea ce ar trebui sa fie consta in aceea ca si unii si altii doresc fie „schimbarea", fie „reforma", ca sa fie altceva, ei insisi sau cei din jur.

Dar nimeni nu se mai gandeste ca trebuie sa fim ceea ce suntem, sa ne pastram identitatea, traditiile si sarbatorile.

Numai cei care se tem de propria lor identitate doresc cu tot dinadinsul „schimbarea" unui partid. Nu cosmetizarea lui si nu plasarea la remorca altor idei il vor face mai placut.

Nici „reforma" prin modelarea si alinierea unei societati in deriva la simplismul unor idei de joasa conditie proletara nu poate fi un mijloc de afirmare politica in ceea ce se considera democratie.

Sub linistea Craciunului mocnesc multe.

Sa nu uitam ca este o Sarbatoare crestina, a iubirii, pacii si bucuriei.