De ani întregi, merg în străinătate de două ori pe an: vara, în august, şi iarna, în decembrie, mai precis la finele lui decembrie şi începutul lui ianuarie. Sunt călătorii de lucru, nu de odihnă, cum ar trebui. Pentru ele sunt gata să sacrific orice, convins că voiajul de cunoaştere a altor locuri din lume merită.

De fiecare dată însă, apare şi înfloreşte întrebarea:

Cînd să citesc despre principalele locuri ale călătoriei - înainte sau după?

Şi de fiecare dată, întrebarea rămîne fără răspuns.

Acum, de exemplu, am citit despre Creta înainte de a merge la Cnossos, la Faistos, la Iraklion.

Nu mi-a folosit la nimic.

În absenţa minimei realităţi văzute, imaginaţia a lucrat în gol, ridicîndu-şi construcţii fără nicio legătură cu cele de la faţa locului.

La fel şi în cazul Atenei.

Întors acasă, îmi e mult mai uşor să citesc despre cele văzute. Am de ce să mă agăţ.

Descopăr însă acum, frustrat, că mi-au rămas pe dinafară locuri ce-ar fi trebuit neapărat vizitate. N-am fost pe Pnyx, unde aş fi văzut cu ochii mei tribuna de la care oratorii de acum două mii şi ceva de ani trăgeau pe sfoară poporul folosind, ca şi oratorii de azi, vorbe meşteşugite.

N-am ajuns la Muzeul Agorei. Dacă aş fi ajuns, aş fi putut vedea bucăţile de ceramică pe care Poporul scria numele politicianului ostracizat.

Trebuie neapărat să văd aceste tăbliţe.

Ele mă conving că în unele aspecte democraţia e mai parşivă decît dictatura. Dictatorul cînd vrea să scape de un concurent primejdios îi face vînt în exil, pur şi simplu.

Nu fără riscuri.

Evident, brutal, actul poate transforma concurentul într-un martir primejdios.

Ostracizarea din 
emocraţia ateniană înlesnea însă abuzuri mult mai mari decît cele aflate la dispoziţia dictatorului. Un politician putea fi trimis în exil din simpla bănuială că ar fi putut deveni un tiran.

Bănuiala, dar şi votul celor şase mii de cetăţeni depindeau însă de şmecheriile manipulatoare ale celor care voiau să scape de concurenţa respectivului.

O soluţie ar fi să mai merg o dată în Grecia. Numai că farmecul unei călătorii în străinătate constă în noutatea celor văzute. Dacă m-aş duce din nou în Grecia, m-aş plictisi.

Un nou ţînţar făcut armăsar de către presă

Miercuri, 27 ianuarie 2010. Pe la 2 după-amiază, ajuns acasă în pauza de bibliotecă, bag seamă că m-a căutat cu insistenţă un tînăr realizator de taifasuri TV.

Îmi e simpatic.

Fie şi pentru că, deşi seară de seară pe micul ecran, n-a fost lovit încă de cele două nenorociri ale sindromului de vedetă: credinţa că le ştie pe toate şi fudulia de Procuror al Republicii.

- Vreau neapărat să realizăm împreună, diseară, o emisiune. Aţi văzut ce a făcut Traian Băsescu?

Tînărul nu se numără  printre istericii anti-Băsescieni. Mă surprinde niţel întrebarea.

- Dar ce-a mai făcut? întreb, la rîndu-mi, dat fiind că nu m-am uitat la televizor. Nu numai pentru că am fost la bibliotecă, dar şi pentru că - dacă nu mai ales - în ultimul timp nu mă uit deloc la televiziunile de ştiri. S-au îmbolnăvit de sifilis mediatic în campania pentru prezidenţiale şi, pe deasupra, mă irită strofocarea fătucilor de a face din măcăitul unei raţe un dezastru planetar.

- A confundat Cahul cu Kabul. Toate site-urile de ziare scriu despre asta.

Într-adevăr, site-urile ziarelor ce-şi zic serioase, ale ziarelor ce privesc de sus la Libertatea şi la Click, lăsînd impresia că ele sunt mai ceva decît Revista Fundaţiilor Regale, fac mare caz de o greşeală comisă  de Traian Băsescu înainte de plecarea la Chişinău. A zis voi merge la Kabul în loc de voi merge la Cahul.

Îl sun pe tînăr şi-i spun că mi se pare o idioţenie să discutăm într-o emisiune TV o greşeală ivită, nu încape vorbă, din grabă, oboseală, în niciun caz din neştiinţă. O greşeală ce-ar putea fi, în cel mai bun caz, amintită în treacăt de un reportaj al vizitei.

Tînărul se lasă convins.

Sau, mă rog, îmi lasă mie impresia că s-a lăsat convins.

Pînă seara, amănuntul cu Kabul devine moment politic major. Televiziunile de ştiri s-au repezit asupra lui ca nişte maidanezi asupra unui oscior. Lideri politici, inclusiv tristul Mircea Geoană, sunt convocaţi să-şi dea cu părerea.

Vizita lui Traian Băsescu la Chişinău e un moment ce ar merita o dezbatere serioasă, cu participarea politicienilor şi a jurnaliştilor. S-ar putea aborda o mie şi una de probleme legate de această vizită.

Ca, de exemplu, implicarea României, prin serviciile secrete, în instalarea noii puteri la Chişinău.

Sau, ca să dau un alt exemplu, influenţa acestei vizite asupra relaţiilor noastre cu Federaţia Rusă.

Ca să nu mai spun că ar fi şi aspecte controversate ale  acestei vizite.

Cît de mult a cîntărit în decizia lui Traian Băsescu de a merge la Chişinău interesul personal de a-şi spori capitalul politic intern şi cît a cîntărit interesul naţional?

Nici unul dintre aspectele serioase ale vizitei n-au fost abordate de ziarele şi televiziunile noastre, deşi dau peste margini în materie de ifose.

Doar un idiot ar putea crede că a fost vorba de altceva decît de o greşeală, omenească, lesne de întîmplat oricui, inclusiv jurnaliştilor, ce-şi zic lucrători la ziare quality.

Cititorul român nu e idiot. S-a văzut asta în cazul odioasei campanii a presei mogulizate în chestiunea filmuleţului cu lovirea copilului.

Nu difuzarea filmuleţului a surprins, ci exagerarea întîmplării din 2004.

La fel se întîmplă şi cu greşeala lui Traian Băsescu de pe Aeroportul Otopeni.

Cititorul român, care nu-i idiot, îşi dă seama că e vorba de o greşeală ce s-ar putea întîmpla oricui.

Şi rămîne surprins de halucinantele proporţii conferite de presă.