Multă vreme m-am gândit la ceea ce spunea marele filosof şi economist, laureat al Premiului Nobel pentru economie în 1974, dar nu am găsit corespondenţe în politica de astăzi. Pentru că dreapta a rămas la fel de contabilă, dar stânga şi-a pierdut din energia creatoare, peste tot în Europa, dar şi în lume.

Dacă ne referim la România, atunci vedem că, de aproape două decenii, stânga românească, sub conducerea unor politicieni proveniţi din vechiul regim, a tăcut timorată sau a încercat să se justifice prin pragmatismul cifrelor de buget sau al procentelor de creştere. Vom creşte salariile cu 50%, vom dubla pensia sau alocaţia, vom face x kilometri de drumuri, vom construi 6.000 de apartamente. Stânga s-a luat la întrecere cu dreapta în promisiuni iar aceasta nu a avantajat-o pentru că dreapta este prin natura ei conservatoare şi lipsită de imaginaţie. Dreapta este tradiţionalistă, raţionalistă, căutătoare de profit, nu promite salvarea sau mântuirea. Poate că liderii stângii de la noi au avut o inhibiţie generată de utopiile omului nou sau societăţii comuniste, acel paradis unde fiecare urma să primească după nevoi în timp ce va contribui după posibilităţi, lucru explicabil. Doar persistenţa acestei sărăciri a mesajului nu se mai justifică după două decenii de democraţie.

Deşi ne-am îndepărtat mult de acel moment, proiectele stângii au rămas la fel de inhibate. Politica noastră are cotele de neîncredere de astăzi şi pentru că stânga românească ignoră energia pe care o poate aduce visul în politică. Politica este un mijloc prin care trebuie să potenţăm capacitatea oamenilor de a visa la o lume mai bună, la o societate mai dreaptă, la o lume cu mai multă libertate pentru individ sau cu o mai mare egalitate de şanse.

Obsesia de a pune doar mâna pe putere, de a elimina adversarul politic de la ciolan nu ajunge pentru a crea optimism, bunăstare şi entuziasm pentru ca oamenii să rişte, să investească, să folosească mai multă energie pentru a aduce viitorul mai aproape. Un proiect de stânga trebuie să creeze entuziasm, trebuie să descătuşeze energii. Până la urmă, politica este şi un spectacol care poate crea o nouă realitate. Un politician charismatic, dedicat unei viziuni, unui proiect construit pe speranţa unui viitor mai bun, poate trage după el oamenii spre o altă etapă din viaţa unei comunităţi.

Când politicianul de stânga vorbeşte doar despre dezastrul pe care îl aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfârşi decât dacă el va veni la putere, moment în care îi va băga în puşcărie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevărat, publicul se va uita în campanie la meciul de wrestling dintre stânga şi dreapta (regizat sau nu), iar după terminarea meciului se va duce cu gamela la uşa guvernului sau primăriei pentru a primi ceea ce i-a promis învingătorul. Raţionalismul şi stilul „managerialist" de împărţire a PIB-ului au distrus potenţialul de influenţare al politicii. La noi, s-a mers mult mai departe, satele şi cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleţi, cu pungi de alimente sau cine ştie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tău îţi dau o bere şi patru mici, sau un litru de ulei şi un kil de zahăr. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine ştie ce, cetăţene, am plătit preţul votului înainte, ca la bordel!

Realismul politic al stângii şi dreptei 
îngustează câmpul de posibilităţi, ciunteşte realitatea şi handicapează politica. Nu pledez pentru utopie, dar politica este comunicare iar partea de vis a politicii este responsabilă pentru mobilizarea, pentru participarea oamenilor la eforturi colective (inclusiv sacrificii). Sigur, oamenilor trebuie să le spunem adevărul dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură şi răzbunare, un ton agonistic nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mică parte din populaţie.

Stânga ar trebui să probeze că visul 
oamenilor de a trăi mai bine este realizabil, că deşi viaţa nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă şi talent investit în acţiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună?

Când Martin Luther King a folosit formula „I have a dream", el a lansat un proiect politic antirasial pe care astăzi Obama încearcă să-l transforme într-un proiect planetar de construcţie a unei lumi mai drepte, mai echitabile, dincolo de inflaţie, deflaţie, stabilizare sau creştere. Nici atunci nu era uşor de imaginat egalitatea între rase, nici astăzi nu este uşor de imaginat o ordine mondială justă, un parteneriat cinstit, în numele umanităţii, între cei bogaţi şi cei săraci, între cei mici şi cei mari. Dar pentru ca un vis să se realizeze în politică, mai întâi cineva talentat, charismatic, trebuie să-l aducă în faţa oamenilor.

Stânga are şi o altă postură, care o poate înnobila: stânga poate visa pentru alţii. Ea trebuie să-i reprezinte pe cei cu resurse puţine, pe cei care au pierdut competiţia şi poate nu mai au energia să viseze, să-şi imagineze un viitor frumos pentru care merită să trăieşti, pentru care merită să faci sacrificii pentru a da educaţie copiilor.

Dar ce vorbesc eu despre posibilitatea unui discurs de stânga de a crea un consens imaginar care poate fi punctul de plecare în schimbarea la faţă a României?