Calendarul e sec: Ion Iliescu, 80 de ani. Povestea este cu mult mai complicată, între odă şi pamflet, între „leac" şi „otravă". Sunt oameni care se bucură că li se nasc copiii în preajma zilei de 3 martie, în zodia norocoasă a lui Ion Iliescu. După cum cunosc destui postmoderni care şi-ar da câteva luni din viaţă să nu fie Peşti, să nu fie obligaţi să suporte vecinătatea de calendar cu „cel care a distrus România, ne-a scos din istorie" etc. De aceea, orice portret al politicianului la „a treia tinereţe" nu e chiar o întreprindere facilă şi nu se poate face decât „în fragmente", cum ar spune Eugen Ionescu.

Locomotiva

Îmi amintesc că l-am însoţit, prin 2003, pe preşedintele Ion Iliescu într-o vizită oficială în Ungaria. Unde, printre altele, făcea o echipă excelentă cu ministrul de Externe Mircea Geoană. Programul era unul infernal; întâlniri peste întâlniri, coloana oficială era într-un neastâmpăr permanent. După două zile de nebunie organizată, s-a mers „pe roţi" către Gyula, unde delegaţia a vizitat comunitatea românească, apoi la Arad, unde ne aştepta aeronava prezidenţială. În avionul cu care ne întorceam acasă, cine nu dormea, se gândea deja să meargă să îşi facă analizele... Mult după miezul nopţii, preşedintele României, în cămaşă şi fără cravată, era de o prospeţime neverosimilă. Ştiind că sunt la prima experienţă de acest tip, m-a întrebat frontal: „Ei, cum eşti? Mai rezişti?" Aceasta este întrebarea pe care Ion Iliescu pare a o adresa de 20 de ani încoace şi întrebarea pe care a pus-o, indirect, şi partidului pe care l-a fondat, la recentul Congres.

Longevitatea remarcabilă are legătură directă cu calitatea prestaţiei sale de-a lungul timpului, fie ca lider reformator al Partidului Comunist (în cei mai buni ani ai acestuia), ca voce critică în perioada rinocerizării ceauşiste, ca prim lider democrat al României, ori ca voce critică a Opoziţiei... Şi, de ce nu, ca voce critică a Opoziţiei la Opoziţie, în ultimii ani.

Dacă este să cedăm tentaţiei de a-l compara cu actualul şef al statului, fără a ne coborî la amănunte personale, trebuie să remarcăm diferenţa de atitudine faţă de instituţiile statului. Niciodată, cât timp a fost şef al statului sau în opoziţie, Ion Iliescu nu a atacat instituţiile statului. Or, diferenţa între spiritul democratic şi spiritul autoritar exact aceasta este: spiritul democratic ştie că voinţa democratică a poporului se exprimă numai prin intermediul instituţiilor, în timp ce spiritul autoritar vorbeşte mereu în numele „poporului", fără să-l preocupe amănuntul că, pentru a exprima voinţa acestuia, democraţia a creat instituţii obligatorii... 

Dar Ion Iliescu nu este numai un om politic. El este pentru mulţi un model, tocmai pentru că este un om politic dublat de un om de stat. Thierry de Montbrial spunea, în 2004, că dacă Ion Iliescu ar fi putut candida din nou, ar fi fost reales cu o majoritate zdrobitoare. Mai că îmi vine să cred că nici Andreea Pora, Cezar Preda sau Cristian Boureanu n-ar putea contrazice aserţiunea savantului francez.

Sintagma

La 80 de ani, deşi continuă să fie un actor excelent - şi nu numai politic - Ion Iliescu a obosit să joace. Acum distribuie. Să spui despre el că e preşedinte de onoare sau preşedinte fondator al PSD este un truism. Rămâi în zona banalităţilor, a evidenţei. Îmi amintesc o secvenţă dinaintea Congresului din aprilie 2005. Eram la conferinţa judeţeană Dâmboviţa a PSD. Cineva din sală, la un semn, l-a întrebat pe Ion Iliescu ce caută la prezidiu. Nu s-a enervat şi a răspuns. Cinci ani mai târziu, preşedintele aceleiaşi filiale făcea un apel disperat la ceilalţi colegi din partid pentru a-l convinge să nu renunţe „la toate funcţiile onorifice din partid"... în timp, Iliescu s-a detaşat de adversarii săi, ca şi de mulţi dintre tovarăşii de drum, pentru că i-a obligat să-şi schimbe punctele de vedere despre el. În timp ce el rămânea acelaşi, criticii săi, de dreapta, de stânga şi de aiurea, îşi schimbau în permanenţă opţiunile, dar mai ales interesele.

Cum bine spunea cineva, Ion Iliescu s-a retras din toate şi din nimic. A renunţat la o sintagmă care oricum începuse să îl incomodeze: preşedinte de onoare al PSD. Iar atunci când i s-a propus să redevină, fie şi numai pentru un an, preşedintele partidului, a refuzat pentru că ştia că ceea ce ar câştiga este mult mai puţin decât ceea ce ar pierde: funcţia Ion Iliescu. E limpede că PSD nu poate exista, ca partid de stânga, în afara garanţiei pe care o reprezintă Ion Iliescu. Preşedintele este indispensabil partidului. Rostul său este acela de a fi garantul prezenţei spiritului critic în viaţa de partid. Ion Iliescu şi-a asumat misiunea ingrată de a le spune colegilor social-democraţi nu ce le-ar plăcea acestora să audă, ci ceea ce trebuia să audă. Realitatea, aşa cum se vede ea prin filtrul vârstei, experienţei şi gândirii politice a celui mai mare om de stat pe care îl are România. Accesul la acest uriaş spirit critic este un privilegiu pe care nu îl mai are niciun alt partid.

Brandul

Au fost mulţi cei care s-au grăbit, după despărţirea PSD de Ion Iliescu, din aprilie 2005, să proclame ieşirea la pensie a preşedintelui. Ion Iliescu a reuşit o metamorfoză foarte delicată: şeful statului şi şeful de partid s-au contopit devenind brandul politic personal Ion Iliescu. El şi-a creat un profil politic personal mai bine individualizat decât partidul său, iar luările de poziţie în diverse chestiuni au fost de multe ori mai pregnante şi mai coerente decât cele ale partidului în ansamblu. Recentul congres, ca să revin la el, a confirmat toate evaluările şi pronosticurile preşedintelui din ultimii cinci ani, până la virgulă.

Fără să fie lipsit de loialitate faţă de partidul pe care el însuşi l-a creat şi l-a adus la statutul avut până în 2005,de primă forţă politică, Ion Iliescu a devenit o instituţie politică de sine stătătoare. Un liberal de stânga, un om dinamic şi/dar încărcat de experienţă, un reper şi un simbol, un „bătrânel" de dragul unei autoironii de ultimă oră, care să îi justifice neimplicarea aparentă. El se poate încadra, cu brandul său, în partid, însă poate trăi politic şi public şi fără partid.

În 1989, Ion Iliescu îşi pregătea dosarul de pensie. Câteva luni mai târziu era ales preşedinte al României de 15 milioane de români. Victoria lui Emil Constantinescu mulţi au salutat-o ca pe înfrângerea lui Ion Iliescu. Definitivă, credeau ei. În aprilie 2005 s-a întâmplat un non-sens. Aceiaşi oameni care l-au chemat în august 2004 la conducerea PSD, au renunţat acum la părintele partidului.

M-au amuzat, nu o dată, îngrijorarea şi compasiunea unora faţă de soarta lui Ion Iliescu. În disputa cu Teodor Mărieş de la CEDO, cu Traian Băsescu de la OTV, cu Vasile Dâncu de la „grupul de la Cluj" şi aşa mai departe... Stându-i aproape în ultimii ani, am înţeles că, de fapt, cel mai important sprijin al lui Ion Iliescu vine chiar de la Ion Iliescu. În marţea când a anunţat că pune presiune pe Congres, am ştiut că sâmbătă Romexpo va fi cuprins de un câmp magnetic cu puternice accente de stânga... Ion Iliescu e un om puternic. Cine vrea, cine mai vrea să îl distrugă pe Ion Iliescu, trebuie să îi ucidă întâi numele. Dar asta e imposibil. Pentru că, la 80 de ani, biografia a fost deja salvată de destin.

La mulţi ani, domnule Preşedinte!