Dacă, totuşi, am încerca să facem un bilanţ al ultimilor douăzeci de ani, am ajunge la concluzia că mai importantă şi mai gravă decât această criză internaţională este propria noastră criză în care trăim de douăzeci de ani. Este o criză românească sută la sută, datorată greşelilor şi nelegiuirilor noastre, întreţinută pe parcursul acestor două decenii de inconsecvenţă şi delăsarea noastră.

Este o criză a structurii economice dar şi a structurii societăţii, a clasei politice dar şi a mediului de afaceri, a criteriilor valorice dar şi a coeziunii naţionale, a educaţiei dar şi a culturii naţionale.  

De două decenii, guvernele României n-au avut timp să se ocupe de România, fiind prea ocupate cu diferite reforme.

Astfel, s-a făcut reforma justiţiei dar corupţia a rămas nepedepsită, s-a făcut reforma educaţiei dar numărul de analfabeţi a crescut, s-a făcut reforma sănătăţii dar spitalelor le lipsesc medicamentele, s-a făcut reforma economică dar nu avem infrastructură.

Din păcate, România nu a reuşit în aceşti douăzeci de ani să preia mai mult decât însemnele şi simbolurile capitalismului nu şi esenţa acestuia. Aşa se explică şi de ce economia românească nu a preluat decât instrumentele, nu şi filozofia pieţei capitaliste.

Dovada este modul în care sunt percepute dinamica şi problematica mecanismului economico-social  ca şi modul în care sunt concepute şi aplicate politicile aferente acestora. Deşi se pretinde că  societatea şi economia României au preluat principiile şi valorile capitalismului modern,mai ales prin aderarea la UE, realitatea este total diferită. Mă voi referi doar la câteva dintre acestea : recunoaşterea, stimularea şi recompensarea valorii intelectuale şi profesionale prin venituri şi statut social; stimularea libertăţii şi iniţiativei antreprenoriale a indivizilor; dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii;  formarea şi consolidarea clasei de mijloc; cultivarea elitelor şi atragerea lor în procesul consultativ şi decizional.

De două decenii, societatea românească nu reuşeşte să înţeleagă şi să respecte aceste valori ale lumii moderne. A existat şi încă există o tentaţie extrem de puternică de a păstra principiul socialist al aşa numitei „echităţi" printr-un proces de egalizare în jos, aducând la un numitor comun al mediocrităţii şi suficienţei pe oricine reuşeşte să se ridice peste medie. Încă se păstrează principiul socialist al diferenţierii ideologizate şi arbitrare a muncii în productivă şi neproductivă  ceea ce conduce la discriminarea muncii intelectuale şi de creaţie. În România secolului XXI încă mai sunt o mulţime de cazuri când se consideră că „a gândi nu înseamnă a muncii".  Încă se concepe structura socială ca o luptă de clasă, prin prisma conflictului marxist dintre clase şi pături sociale, antagonizându-se raporturile atât la nivel personal cât şi instituţional. Personaje politice importante, atât din primul deceniu al tranziţiei cât şi din zilele noastre au impus o perspectivă halucinantă asupra societăţii fie prin condamnarea succesului antreprenorial ca fiind imoral faţă de conceptul „omului cinstit şi sărac" , fie prin crearea unei categorii demonizate a „pensionarilor neruşinaţi" trataţi ca duşmani ai întregului popor. Luarea cu japca a impozitelor inventate peste noapte de la „bogaţii nesimţiţi" pentru a da „săracilor  cinstiţi" este dovada că, la fel ca acum douăzeci de ani, se tinde spre negarea valorilor individuale, spre negarea iniţiativei private, spre negarea dreptului obţinut în 1989 de a nu mai fi altceva decât un membru al unei gloate, fără individualităţi şi elite.

Este o atitudine în contrasens cu principiile şi valorile europene care dezvoltă politicile de solidaritate şi coeziune socială. Societăţile moderne au demonstrat că antagonizarea categoriilor sociale, crearea unui climat contradicţional între partenerii sociali, culpabilizarea unora dintre ei în scopul de a acoperi greşelile sau incompetenţele guvernamentale nu pot soluţiona problemele create de efectele globalizării şi mai ales ale actualei crize financiare şi economice internaţionale.