Cum tot nu mă va crede nimeni, iar spaţiul alocat este destul de restrâns pentru a cuprinde discuţia de şase ore avută cu „Iron" Ion Oncescu, nu-mi mai bat capul cu fel şi fel de explicaţii, ci intru direct în subiect. Vă spun pentru început doar că acest veritabil Superman trăieşte în Bucureşti, n-a împlinit încă 32 de ani şi are o minte sclipitoare.

A plecat cu... aurul în Austria

Eram la biserică, când am primit sms-ul din partea lui Oncescu. Îmi transmitea că, în sfârşit, este disponibil pentru interviul pe care i-l solicitasem cu două săptămâni în urmă. Mă gândeam că nu va dura mai mult de o jumătate de oră să-mi răspundă la setul de douăsprezece întrebări pe care le pregătisem. În cele din urmă m-am ales doar cu vreo şapte răspunsuri într-un răstimp de şase ore petrecute în două dintre cele trei case pe care le deţine în capitală. Tocmai sosise de la antrenament şi era transpirat. Şi-a cerut scuze, şi-a luat un lapte bătut din frigider şi s-a aşezat comod pe canapea, nu înainte să intimizeze atmosfera cu o muzică fascinantă, un melanj seducător de clasic, medieval si bizantin.

„E impropriu spus, am fugit din ţară", îmi răspunde la întrebarea despre scurtul său exil în Vest, suferit la vârsta de 12 ani. „Imediat după '90, când s-au deschis graniţele, părinţii mei m-au trimis în Austria, prima ţară sigură pe care o întâlneam în cale. Aveam la mine mai puţin de o sută de dolari, vreo patru, cinci capace de aur rămase de la nişte tabachere şi două genţi grele. Am ajuns în cele din urmă undeva prin Austria de Vest, unde am fost găzduit pe termen nelimitat de o familie catolică. Limba o învăţasem cu o lună şi jumătate înainte, exersând câte şase ore pe zi". M-a văzut neîncrezător şi a ţinut să-mi explice... „Orice limbă străină se învaţă fără mari dificultăţi, dacă ai interes. Nu e obligatoriu să fii vreun geniu, trebuie doar să ai ambiţie şi să-ţi pui mintea la muncă".

Omul cu capra

Dacă n-ar fi atât de ambiţios şi de pasionat de ceea ce face, ar fi aproape un om normal. Încerc să nu-l întrerup prea des pentru că observ că are un dar înnăscut al povestirii. „Nu, nu eram ca Tarzan în copilărie, eram dacă vrei ca Mowgli din «Cartea Junglei». Un băiat slab, aţos pe care părinţii îl lăsaseră singur la ţară în compania unor animale. Animale, la propriu şi la figurat. Mama se recăsătorise cu un individ mai în vârstă la care eu am ţinut foarte mult. Acesta a fost singurul om care mă putea stăpâni - de fapt singura persoană de care am ascultat vreodată - şi asta pentru că între noi exista un acord: îmi promisese că nu mă va bate. Eram mic, trebuia să fac vreo 25 de km pe zi cu capra, singur, lucru care a dus la o dezvoltare foarte normală a mea, cu excepţia vorbitului, căci persoana la care stăteam nu era plătită să mă înveţe să şi vorbesc. Era un Gheorghe care avea o capră... şi multe găini, dar de găini nu aveam voie să mă ating, că le smotoceam...". Nu trebuie să mai spun că deja mă simţeam ca regele persan Shahryar ascultând istorisirile Şeherezadei, mai ales că omul nostru tocmai îşi trăsese în picioare o pereche de papuci tradiţionali iranieni brodaţi cu fir de aur şi argint, cum mai văzusem doar în desenele animate cu Sindbad şi Ali Baba. „Acolo, în pădure - continuă amicul -, am luat contact cu mlaştinile, cu urşii, cu zona aceea extraordinară de munte unde vara este foarte cald şi iarna multă zăpadă. Când am ajuns la şcoală, evident, nu prea mă înţelegeam cu nimeni. În clasa a doua micul revoluţionar din mine a ieşit la iveală şi a mâzgălit pereţii şcolii cu vopsea roşie. Aveam o idee fixă: zvastica = PCR, pe care am împărtăşit-o tuturor. N-am fost exmatriculat, dar am luat o bătaie soră cu moartea de la un profesor bine clădit. Probabil, bătaia aceea a ţinut loc de exmatriculare".

Al şaselea simţ

De la lupta de gherilă preadolescentină trecem pe neobservate la imperiul simţurilor. Continuu să-l ascult...  „Când eşti singur de mic, înveţi că singurul lucru care contează eşti tu. Această experienţă am dobândit-o în ani de zile de izolare la o vârstă extrem de delicată. Toată copilăria am stat singur, un fel de pustnic care nu avea motivaţia pustnicului. Eram singur pentru că aşa se nimerea să fiu tot timpul, nu pentru că mi-o doream. Aşa am descoperit că singurătatea are şi părţile ei bune. Am aflat astfel cum îmi pot trata imperfecţiunile. De exemplu, vederea, pentru că în copilărie eram cam chior şi trebuia să port o pereche de ochelari foarte inestetici. M-am hrănit intens cu morcov, cu ceapă, cu ce auzeam şi eu că dă rezultate, am făcut diverse exerciţii, iar după numai câţiva ani vedeam mai bine decât oricare dintre colegii mei. De asemenea, am învăţat să simt mirosurile mai bine, antrenându-mă luni de zile pentru aceasta. Acum, graţie mirosului, pot să-ţi spun chiar şi dacă o femeie este la ciclu sau nu, indiferent de cantitatea de parfum pe care o foloseşte. Cu auzul la fel, m-am deprins să aud cum trebuie după ce am sta mai mult de o lună cu căciula prin casă. Am învăţat precum un orb să mă orientez după auz, şi, crede-mă, este o experienţă foarte interesantă. La început recunoşti oamenii după sunetul paşilor. Tot după mers  afli dacă sunt trişti sau nu. Nici nu trebuie să cunoşti omul respective şi poţi spune precis dacă e trist, fericit sau oricum altfel. Mai mult, îi poţi intui greutatea, vârsta şi alte caracteristici".

Oncescu, trei în unu - incredibilul, talentatul, renascentistul

Timpul liber şi-l umple cu diverse îndeletniciri cum ar fi pictura şi muzica - îi place să asculte muzică preclasica şi îţi vorbeşte cu pasiune despre plagiatele muzicienilor din secolul XVIII - compune, citeşte şi memorează cărţi ruseşti. L-am testat cu un Ilf şi Petrov, pe care l-am zărit într-un colţ de cameră şi despre care zicea ca e un fel de Biblie pentru el; ei bine, nu mă păcălise! Aflu că eroul nostru face şi haine din care, uneori, se mai inspiră şi celebrul creator Răzvan Ciobanu. Îmi arată o scurtă din blană de hiene tinere şi o alta din piele de şarpe cu căptuşeală de vulpe argintie neagră - nu prea mă pricep la hiene şi reptile, dar înţeleg că piesele valorează o mică avere. „Îmi place muzica clasică - n-aş putea să-l contrazic, din moment ce jumătate din sufragerie este invadată de cd-uri cu muzică şi filme - dar şi cea preclasică poate şi pentru că am studiat geometria neeuclidiană (geometria neeuclidiană stă la baza teoriei generalizate a relativităţii - n.r.), care mi s-a părut mai interesantă decât geometria euclidiană. Apropo de geometrie, tatăl meu bun este profesor de matematică în străinătate, unul dintre cei  mai valoroşi în domeniu; A renunţat mai demult la cetăţenia română, dar e o poveste foarte complicată. Îţi voi spune pe scurt... Mama m-a făcut cu tata. A existat un tată vitreg care s-a prăpădit, cu care mama s-a căsătorit după ce s-a despărţit de cel cu care era când m-am născut eu. Este vorba despre Oncescu. Eu mă înţeleg foarte bine cu nevasta lui Oncescu. Taică-miu, în schimb, e un personaj destul de complex, deşi nu tocmai interesant - inginer, bridge prea mult, şah prea mult, atât de mult încât i-a afectat viaţa. Ţin minte că fuma enorm, iar eu nu suportam fumul. Noaptea stăteam afară ca să scap de fumul de ţigară, iar uneori dormeam sub pat unde aerul era mai curat. Îmi amintesc că atunci când eram copil nu ştiam cum să mai scap de fumul de ţigară şi ieşeam afară în frig. Făceam apoi duş cu apă rece ca să adorm mai repede. Toate astea m-au călit. Acum obişnuiesc să dorm în balcon şi iarna şi vara, nu mai port geci groase şi nu mai răcesc - ultima oară când mi-a curs nasul a fost, cred, prin clasa a şasea."

Fără limite

Sare de la una la alta, dar este, probabil, vina mea. În fiecare moment îi descopăr o nouă faţetă fascinantă a personalităţii sale multiple şi nu mă pot decide asupra unei direcţii. „Într-o zi mi-am dat seama ce înseamnă orgoliul - un mare complex. Din acest motiv nici nu vreau să îmi trec în CV toate facultăţile (în număr de 5! - n.r.) pe care le-am făcut. Tocmai pentru că asta maschează un complex. E anormal să ai mai mult de două-trei facultăţi. Devii anormal şi anormalul în sine inhibă. Un om care este şi campion mondial la o disciplină sportivă dar şi performant cerebral complexează. Oricum, partea cu intelectul este o chestie subiectivă, aşa că nu o pun în calcul. Medaliile sunt obiective, sunt valide în faţa oricărui imbecil". Nu scap ocazia să-l întreb dacă este mulţumit cu ceea ce face. „Sunt foarte mulţumit cu ceea ce visez. Ceea ce fac e o vagă umbră a ceea ce visez să fac. E un răspuns cam metaforic. Pot spune că sunt mulţumit de ceea ce fac atâta vreme cât nu vorbesc despre asta."

Desculţ în parc, la minus douăzeci de grade... Sau cum l-a cunoscut pe Gheară

Normal, discuţia nu se poate opri exact în punctul în care devenise foarte interesantă, aşa că-l rog pe interlocutorul meu să nu ocolească totalmente amănuntele mai piperate... „Viaţa mea a însemnat mai multe tipuri de asocieri. Una dintre ele a fost cea cu Nicu Gheară, care, pot spune, a valorat cel puţin cât o facultate pentru mine. Mă refer la anii petrecuţi în compania lui, ani în care n-am fost nevoit să muncesc într-o perioadă determinantă a vieţii mele asta şi pentru că l-am cunoscut când aveam abia 18 ani. Fugeam în chiloţi, desculţ, prin Herăstrău şi el m-a văzut din fotoliul comod al unui Jeep. Erau minus 20 de grade afară şi bineînţeles că omul s-a mirat. M-a claxonat şi m-a întrebat de ce alerg desculţ. I-am răspuns fără nici o sinchiseală: «Tocmai ca să-i evit pe curioşii ăştia ca tine». Eu habar nu aveam cine e Gheară. Când s-au dezmeticit ăia am văzut că au sărit două namile, din maşină, ca să mă prindă. Numai că într-o secundă m-am facut nevăzut. Aşa că Nicu a lăsat acolo doi bodyguarzi în fiecare seară. Îi tot vedeam şi la un moment dat am intrat în vorbă cu ei. Mi-au zis că nu vor să-mi facă nimic, dar că şeful lor doreşte neapărat să mă vadă şi să-mi vorbească. Câteva minute mai târziu m-am întâlnit cu el şi ne-am împrietenit."

Secretul lui Oncescu
Poveştile au continuat să curgă fără să îmi dau seama cum trecea timpul. Eram extrem de curios să aflu cum îşi câştigă existenţa şi când i-am mărturisit că-l credeam vreun bodyguard sau recuperator a râs în hohote. Mi-a dezvăluit că deşi sportul îi ocupă mare parte din timp, consiliază diverşi afacerişti mai mult sau mai puţin bogaţi şi firme din ţară sau de afară. Despre job-ul pe care îl are la New York a fost destul de zgârcit în amănunte, însă am aflat că deţine peste Ocean apartament şi maşină de serviciu. „Am avut o fabrică pe care am manageriat-o după principiile mele. Toţi angajaţii erau persoane cu handicap. Mereu am ales cele mai bune soluţii pentru un consum minim şi un profit maxim. Când voi avea suficienţi bani ca să-mi spun patentele în aplicare, o să pun pe picioare o fabrică specială numai cu puşcăriaşi. Am mai lucrat la un moment dat cu puşcăriaşi şi-i cunosc foarte bine. Aceştia nu vor avea unde şi cum să-mi vândă patentele. Sunt troglodiţi, sunt idioţi, sunt exact ceea ce-mi trebuie mie pentru o afacere profitabilă."

Care este secretul tău, l-am întrebat. „Secretul unui individ ca mine constă în a nu dezvălui celor din jurul său prea multe detalii ale personalităţii. În acest interviu eu ţi-am descris nişte bucăţele din mine, un fel de puzzle spart. Ştii ceva despre mine, dar nu suficient cât să-mi creezi un profil. Nici mama nu-l poate crea cât de cât exact, pentru că nu mă cunoaşte aşa cum sunt."

Despre limite şi prietenie

Se făcuse deja târziu, însă mai aveam câte ceva de pus la punct. Nu-l întrebasem încă nimic despre recenta sa performanţă nemaivăzută şi nemaiauzită, aceea de a învinge într-o gală demonstrativă 300 de luptători cu un singur braţ. „Când s-a pus problema numărului, am făcut imediat un calcul mental. Ştiam sigur că pot învinge 200 de adversari la rând. 300 erau însă prea mulţi, îmi depăşeau capacitatea de intuiţie. După ce am terminat cu toţi 300, mi-am dat seama că de fapt aceştia nu au avut nicio şansă. Cel mai greu mi-a fost să mă lupt cu necunoscutul din interiorul meu. Acest concurs mi-a folosit foarte mult, pentru că am vrut să mă cunosc mai bine. Cu 500 de adversari aş avea şanse clare să câştig. La 1000 categoric aş pierde... Însă mi-ar plăcea să încerc să lupt împotriva a 1000 de oameni. Aş face-o cu o curiozitate productivă, nu cu afectare. Mi-aş dori să-i văd zâmbetul celui care mă va învinge."

Dacă tot am vorbit de adversari, l-am provocat cu definiţia prieteniei. „Din punctul meu de vedere, cuvântul prietenie nu mai are niciun înţeles în epoca modernă. Prietenia pleacă din tine către ceilalţi indivizi şi nu invers. Astăzi, nimeni nu mai ştie exact ce sens are acest cuvânt. În momentul în care există proprietate, nu mai există prietenie, care se măsoară prin sacrificiu. În vremurile noastre nimeni nu se mai sacrifică pentru ceilalţi, tocmai pentru că suntem atât de ataşaţi de ideea de proprietate."

Femeile şi tractul intestinal

Despre mia (peste o mie, mai exact - n.r.) de fete discrete care i-au trecut prin aşternut aştern tăcerea, la cererea „gladiatorului", nu care cumva să zgudui sensibilitatea domniţelor mondene şi domnilor din top 300 care le ţin isonul. Să mai spun că mi-a vorbit despre invenţiile lui fabuloase, că mi-a arătat ce şi-a construit singur prin casă şi mi-a explicat cum poţi avea căldură pe timpul iernii fără să deţii calorifer, sobiţă sau mai-cine-ştie-ce reşou electric, că mi-a povestit pe îndelete, cam ca maestrul jedi Yoda, cum stă treaba cu forţa mentală şi la ce performanţe a ajuns, că m-a ciupit de braţ, ba chiar şi de picior ca să-mi arate cum funcţionează autoconservarea? Dar mai bine-l las tot pe el să zică... „Dacă prevezi durerea şi îi cunoşti intensitatea, devii imun. Singura durere pe care nu o suport e aceea pricinuită de foc. În momentul în care te arzi eliberezi cea mai mare cantitate de adrenalină. Mi-am făcut foarte multe băşici pe piele în felul acesta doar ca să mă cunosc mai bine şi, pot spune, că am învăţat să mă controlez complet. Apoi intestinele mi le cunosc de mic. Luam nişte bile de fier băgate în congelator, le înghiţeam şi astfel îmi urmăream tractul intestinal. Acum pot să-mi golesc intestinele în orice moment şi, foarte important, să controlez cantitatea eliberată. Adică îmi pot comanda din ce parte a intestinului gros să eliberez materie fecală, lucru care îmi foloseşte enorm la concursuri,la care nu am nevoie niciodată să merg la toaletă. Spre deosebire de mine, ceilalţi se bat pe wc-uri în timpul competiţiei."

Feţele lui Gigi Becali

A venit vorba despre Gigi Becali - latifundiarul tocmai declarase ceva delirant despre cultură, draci şi bani - pe care eu, unul, mă gândeam că-l cunosc cât de cât, după aproape 10 ani de presă sportivă, însă Oncescu avea o altă opinie... „După părerea mea, Becali nu procesează. Are un sistem de procesare ieftin, chiar dacă are o plăcere diabolică să-şi dea cu părerea despre orice. Simplul fapt că are bani, face ca vocea lui să devină mai auzită, să iasă în faţă, dar este o voce de calibru mic, o voce piţigăiată pentru că nu are nici un criteriu estetic, economic, moral. Toată această brumă de cunoştinţe pe care a acumulat-o provine dintr-un complex şi nu din pasiune. Se pare că puşcăria a reuşit să-l smerească un pic, pentru că era absurd ca un om atât de inhibat să aibă o voce atât de puternică şi asta doar din cauza banilor săi.  Există două metode de tratament în acest caz - penitenţa prin puşcărie sau prin rugăciune, dar nu vreau să vorbesc despre ele sau smulgerea feţei, o metodă aztecă primitivă, dar foarte eficace. Nici un om căruia i s-a jupuit faţa nu a mai omorât vreodată pentru că relaţia dintre criminal şi victime trece prin faţa lui. Şi nu mă refer la criminalii sociopaţi moderni, ci la criminalii puri care existau pe vremea aztecilor, oameni care încălcau legea mai des. Oricum l-am lua, cazul Becali e tragic, dar trebuia să existe şi la noi un individ ca el. Sunt convins că şi Occidentul, înainte de a fi Occidentul pe care îl ştim noi, a trecut prin faze asemănătoare. De exemplu, Murdoch sau alţi ţărani cu foarte mulţi bani. Banul poate fi bun pentru om. Eu sunt convins că asocierea om-ban este negativă din punct de vedere moral şi spiritual, dar există şi excepţii. Eu, de exemplu, în loc să-mi iau Ferrari, mi-am luat pădure; fiecare cu felul lui de a vedea viaţa."