Cand a plecat Eminescu

O cititoare m-a certat ca am uitat ziua comemorarii lui Mihai Eminescu. Imi fac mea culpa si va daruiesc, in numele celor 121 de ani de absenta, dar de posteritate vie, una dintre cele mai frumoase poezii ale sale.

L-am iubit intotdeauna pe Eminescu nu doar pentru talentul lui fara margini, pentru nationalismul sau care ar trebui studiat la scoala, in ore separate, tocmai pentru ca ar trebui insusit precum tricolorul sau imnul tarii, cat mai ales pentru drama vietii sale, pentru durerile, suferintele si neimplinirile duse cu sine. Dupa ce i-am citit corespondenta intima din "Dulcea mea doamna, Eminul meu iubit…" am inteles ca pana si Eminescu, pe care poezia lui ne-a facut sa-l zeificam – pe buna dreptate – putea fi atat de comun,  uman si pe alocuri chiar prozaic, in trairile lui catre Veronica Micle.

Viata m-a ajutat sa-i vizitez cu vreo 7 ani in urma casa de la Ipotesti si locurile care se leaga de numele, de viata sau de opera sa. In rest, o viata de om nu ajunge pentru a-l putea cuprinde intrutotul…

Rugaciunea unui dac

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,
Căci unul erau toate şi totul era una;
Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mântuire:
Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,
El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,
Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei,
În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers
Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers,
Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos:
Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă,
Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă,
S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă,
Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă,
Ş-acela între oameni devină cel întâi
Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi.

Gonit de toată lumea prin anii mei să trec,
Pân” ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec,
Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte,
C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte,
Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o,
Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o -
Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor…
Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor.

Străin şi făr” de lege de voi muri – atunce
Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce,
Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă,
Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă,
Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă,
Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă!

Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc
Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc.
Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec,
Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec,
Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă
Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă!