Maica Benedicta, modelul meu

 

A doua zi de Paste, cand am vizitat Putna, m-am oprit si la mormantul Maicii Benedicta, adica cea care in viata laica a fost academicianul Zoe Dumitrescu Busulenga. Pe 5 mai se implinesc trei ani de la moartea ei.

 

Am in minte chipul ei luminos, ridurile care-i faceau fata nu mai batrana, ci mai nobila si expresiva, parul scurt, grizonat, ondulat si o voce grava, apasata, puternica, o voce care rostea hotarat fiecare cuvant. Asa mi-o amintesc intr-o emisiune, intr-una din Seratele lui Iosif Sava, cred. Desigur, sunt ani de atunci si nu prea intelg ce ratiune ma tinea pe mine, la varsta adolescentei naive in care modelele celor de varsta mea erau Ace of Base sau CC Catch, in fata televizorului, pentru a privi oameni despre care nu aveam memorie biografica, nu le intelegeam discursul pentru ca nu eram alfabetizata cu vocabularul lor, dar care ma fascinau dincolo de logica.

Mai tarziu, cand profesorul meu de limba romana din scoala generala, Mircea Cadaru, a inceput sa-mi modeleze personalitatea umanista si sa-mi vorbeasca in pauze, pe coridor, recomandandu-mi lecturi pe care, in mod normal, ar fi trebuit sa le citesc zece ani mai tarziu, numele Zoei Dumitrescu Busulenga mi-a devenit familiar, chiar daca opera mi-a ramas inaccesibila mult timp dupa.

Trebuie sa recunosc ca lecturile din scoala generala mi s-au intiparit profund in memorie, in timp ce astazi ma surprind cu ingrijorare, uitand romane pe care le-am terminat de parcurs cu trei luni in urma. De pilda, Poeziile Canzonierului si mai apoi, Intru moartea Madonei Laura, le-am citit cand aveam 13 ani si versurile "Ingalbenita-i moarte cel mai frumos obraz, Si spiritul virtutii, tu, Moarte in veci l-ai stins…" le stiu de atunci, asa cum imi amintesc si Balada limbilor pizmase a poetului vagabond, Villon, pe care o stiam la varsta la care nu intelegeam versurile pe care le memorasem.

Dupa intoarcerea de la Putna i-am recitit Caietul de la Varatec.

Aceasta femeie simbolica pentru cultura romana, care, asumandu-si riscurile epocii, a introdus in bibliografia studentilor sai de la Filologie, Biblia, spunea, inca din 1995, intr-un interviu acordat  lui Grigore Ilisei, ca ne dispar modelele si ca nu televiziunea a carei esenta este imaginea (fugitiva) poate conserva identitatea unui om, a unei societati si a unui popor, ci Cuvantul.

Si, la inceput, n-a fost Cuvantul? Cati dintre noi mai suntem astazi cetateni  ai Galaxiei Guttenberg ?

Ii marturiseam cu ceva timp in urma, unei prietene, fapxul ca nu ma mai uit la televizor atat de mult, pentru a ma proteja, pentru a nu surpa zidul, fortareata pe care o construiesc in jurul meu prin cartile pe care le iubesc si prin invataturile intelepxilor lumii.

Doar lectura, in raport cu televizorul, iti da timp bucuriei, emotiei, reflectiei. Imediat dupa Revolutie, am avut o perioada de vreo cativa ani in care, fascinata de descoperirea televiziunii si a multitudinii canalelor, pierdusem practic exercitiul lecturii, in afara orelor de scoala, cand oricum, citeam in fuga, pentru ca am fost harazita cu o capacitate de invatare si de identificare a esentei extrem de rapida. Mi-amintesc si acum ca la momentul magic al "Amintirilor din copilarie", cand profesorul Cadaru m-a ridicat in picioare hotarat sa ma asculte cu un rezumat a ceea ce intelesesem eu din aceasta lectie, mi-a dat nota dupa prima propozitie, spre stupoarea colegilor mei. "Amintiri din copilarie reprezinta copilaria copilului universal", am zis eu, iar profesorul Cadaru a replicat zambind: "Stai jos. Zece! Ai inteles esenta!".

Anii pe care i-am petrecut aproape de  televizor si departe de biblioteca ii consider cei mai tristi, anii pierduti ai vietii mele.

Ca in viata facem ce ne scris si nu ce vrem noi sa scriem in drepxul destinului nostru, o dovedeste si cariera Zoei Dumitrescu Busulenga, care si-a dorit sa exceleze in muzica, dar a fost "indrumata" de pronie, cum marturisea chiar ea, catre umanismul filologic. Ea nu s-a nascut sa incante auditoriul, ci sa formeze caractere si constiinte.

Printre cei pe care ii considera mai apropiati, dintre studentii sai, i-a enumerat, intr-un alt interviu, pe Alex Stefanescu, Dan C Mihailescu, Nichita Stanescu, Ioan Alexandru, Valeriu Rapeanu. Intr-un fel, ei au devenit modele tocmai pentru ca s-au pastrat in dimensiunea intelectuala de asanare a imoralitatii, vulgaritatii, urii si competitiei financiaro-sociale care ne-a dezumanizat.

Daca ar mai fi trait astazi, aceasta femeie, izvoratoare de lumina si de pace launtrica, oare nu s-ar fi prabusit de deznadejde vazand cat de decimat este spiritul nostru national? Ea, care a avut doua mari iubiri, Enescu si Eminescu, si care zambea trist din sanctuarul ei de la Varatec unde se retrasese in ultimii ani, precum sotiile voievozilor ramase vaduve, dezavua fuga noastra de trecutul traditional, acela care ne defineste, nu care ne-a exclus din istoria lumii pentru 45 de ani, amintind ca trecutul inseamna radacinile noastre, iar o lume fara radacini este o lume fara morala.

Romania a facut din intrarea in Europa o aspiratie mai mare decat insasi prezenta pe harta lumii. Zdrobitorul procent al celor care-si doreau sa intram in UE demonstra intr-o sociologie adanca ce mult ne dorim sa fim ca ei, si nu ca noi.

Pacat, pentru ca poporul roman a avut oameni luminatori ai timpurilor, in toate epocile, de la Stefan cel Mare, despre care Papa Sixt spunea ca este "Atletul lui Hristos", la umanistul Cantemir, primul roman primit in Academia din Berlin, de la Brancoveanu, care a uluit lumea indiferent ca era crestina sau musulmana, prin martirajul sau pe "crucea" credintei, pana  la pasopxisii care au adus cu ei "primavara" nationalismului romanesc adevarat, de la Eminescu la Enescu, neuitandu-i pe Eliade, Brancusi, Cioran, Ionescu sau Culianu, pe care strainii ni i-au pretuit mai mult decat noi insine.

Din ce in ce mai depersonalizat, romanul va intelge – oare nu prea tarziu? – ca europenii il vor doar daca are si el ceva de oferit, ori el abia daca-si mai cunoaste geneza, reperele istorice sau limba!

Francezii nu l-au negat vreodata pe Balzac si nici germanii pe Goethe, in schimb, romanii l-au aruncat "in debara" pe Eminescu, motivand ca este expirat, la fel cum alti mari scriitori au fost "exilati" in trecut pentru ca nu sunt "progresisti". Unii dintre cei care au facut-o conduc astazi institutii culturale sau ne cer votul pentru cariera lor politica. Mi-e lehamite! Iar despre altii, care puneau in drepxul lui Arghezi verdictul de "putrefactie a poeziei", nu-si mai aminteste nimeni, fiind esuati lamentabil din viata publica. Razbunarea vietii fata de aceste instrumente prin care se incearca "denominarea" identitatii noastre nationale va fi uitarea antuma si nu numai.

Mi-e dor de aceasta femeie care a avut doua constante fiintiale: Eminescu si Verticala. Mi-ar fi placut s-o ascult astazi intr-un simpozion despre cosmogonii sau s-o vad la televizor vorbind despre spaimele ei si despre suferinta cumplita a vremurilor in care traieste si in care se contesta valorile romanesti. "Era sa fac infarct cand a aparut in Dilema pagina aia alba cu mia de lei, cu Eminescu, si in interior articolele lui Patapievici, Paleologu… Elita romaneasca isi calca in picioare valorile. Este posibil? Cand ai un geniu ca acesta? Nici la picioarele lui nu suntem."

La fel cum stiu ca propovaduirea Verticalei ei ar fi fost cea mai frumoasa Evanghelie scrisa de un apostol contemporan.
Am crezut intotdeauna ca dincolo de valoarea profesionala si de superlativele sociale, fiinta spirituala precede si domina, la fel cum cred ca pacea, daca nu e launtrica, nu e deloc.

Maica Benedicta ar fi adus in sufletele multora euharistia obnubilata astazi de valori ce ne definesc ca pe o societate de consum in care am depasit stadiul produselor si al serviciilor pana la a ne consuma intre noi.

Simt acest filon national, cultural si mai ales spiritual la Dan Puric. Este unul dintre putinii pentru care mai deschid televizorul. Si unul dintre putinii care mai imi da speranta. Desigur, mi-am facut din nadejde ancora lui Pavel, dar pentru a nu ma abate de la drumul meu catre Dumnezeu, singurul care oricat ar fi de lung, nu va fi in zadar, trebuie sa simt si sa privesc mereu pe Verticala, ignorand ce ma-nconjoara si autocondamnandu-ma la orbirea despre care Saramago a scris cel mai cutremurator eseu. Dar stiu ca Dumnezeu este Lumina.

Zoe Dumitrescu Busulenga s-a nascut la 20 august 1920. Cineva din familie care a refacut arborele genealogic a adus la lumina intinderea radacinilor pana la boieri de la curtea lui Voda Caragea.

Bunicul sau din partea mamei, om bogat si cu pamanturi multe in Bucuresti, a dus o viata plina de rasfaturi si excese si a murit la 75 de ani, "din motive de sampanie si icre negre".

A fost foarte apropiata de matusa sa, Zoe, sora bunicii, care, dupa moartea sotului, nu si-a scos doliul si a trait "ca o sfanta". "Ei ii datorez educatia mea religioasa", marturisea Zoe Dumitrescu Busulenga.

Desi muzica a fost marea ei pasiune, considerandu-se mereu o "ratata", din pricina fapxului ca inaintea examenului la Conservator s-a imbolnavit, viata a indrepxat-o spre o cariera universitara ce avea sa dureze peste 40 de ani. Si-a considerat intotdeauna misiunea ei de profesor, apostolica, sacerdotala.

A sfidat "catusele" puse de regimul de dupa 1945 culturii romane si a predat intotdeauna de la catedra idealurile si opera celor care se identificau cu profunzimile nationale romanesti. A intrat in Partidul Comunist Roman, in 1967, fara sa fie intrebata, intr-un moment in care Ioan Gheorghe Maurer si Paul Niculescu Mizil si-au dorit sa bage intelectuali in partid. Dupa 1989, desi ii fusese profesoara in Facultate si o gratulase cu dedicatii omagiale, Gabriel Liiceanu a facut din acest episod al vietii Zoei Dumitrescu Busulenga o tema de critica si contestare, atitudine duplicitara care a indurerat-o cumplit.

Singura replica pe care academicianul a adus-o acestor atacuri a fost o non replica prin care arata ca "Eu nu m-am laudat niciodata cu meritele mele si nici nu ma scuz pentru ceea ce se presupune a fi compromisurile mele".

A recunoscut sincer ca a crezut in Ceausescu prin prisma deschiderii politice si culturale din anii 1965-1972.

A scris mai multe studii dedicate lui Creanga, Sofocle, Renasterii, lui Stefan Luchian, dar in mod special lui Eminescu. A participat la editia  de Studii a Istoriei literaturii romane din 1979, a Academiei Romane si a unui volum colectiv dedicat Mioritei.

A fost membru al mai multor Academii internationale, iar pe cea romana a viceprezidat-o din 1990 pana in 1994.

La Varatec mergea cu mult inainte de-a se retrage defintiv, datorita relatiei de prietenie pe care o avea cu sotia lui Mihail Sadoveanu, Valeria, si careia i-a promis pe patul de moarte ca va avea grija, mai departe, de maicutele de la Varatec.

Locul in care avea sa-si gaseasca sfarsitul si Veronica Micle a fost cel ales pentru ultimii ani din viata academicianului Zoe Dumitrescu Busulenga, devenita aici Maica Benedicta si calugarita in 2001.

Chiar si dupa aceasta trecere in spatiul institutional ecleziastic, multe dintre maicute sau dintre vizitatorii care veneau s-o vada si sa o asculte predicand atat cuvantul Domnului, cat si lectia culturii nationale, i se adresau cu apelativul "Doamna".

A murit la 5 mai 2006, bolnava, dar inseninata de nadajduita intalnire cu Dumnezeu. Si-a dorit sa fie inmormantata fie la Cernica, fie la Putna, alaturi de duhovnicul sau. Si asa s-a intamplat.

Pentru mine, aceasta este cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata la televizor dupa 1989. Este unul dintre modele mele interioare culturale despre care mi-a vorbit, providential, pentru prima data, profesorul meu de limba romana din scoala generala.

Ii venerez memoria care ne lumineaza nopxile adormirii constiintei culturale nationale.

Randuri care m-au impresionat:

"Una dintre durerile mele este si lipsa de iubire cu care ne intalnim in Occident".

"Biserica noastra nu a fost o biserica militanta, ci o Biserica rugatoare. Monahismul nostru, pe care toti romanii ar trebui sa-l cunoasca, pentru ca ar fi, mi se pare mie, unul din leacurile posibile pentru tensiunea si crisparea in care traim, monahismul si chinoviile au fost niste lacasuri de rugaciune calda pentru oameni, pentru tara, pentru creatie".

"Profesorul Vianu a reprezentat modelul meu suprem."

"Azi, pentru mine personal, pentru cei din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. Ce se intampla pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca vine mai degraba Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza."

"De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea  cea mai mare."