Am acordat, zilele trecute, un interviu lui Eugen Istodor, pentru siteul lui de calator uichendist si rugandu-ma sa fac un traseu al tarilor vizitate prin mancaruri traditionale, i-am spus ca oriunde as fi, aleg mancarea chinezeasca.(…)
Am suferit mereu ca in Bucuresti nu era un restaurant inainte de toate, CURAT, si in care sa se si gateasca autentic chinezeste si nu europenizat inutil.
In plus, fiind prietena cu Narcisa Georgescu, cea care ani de zile a condus Directia Sanitar Veterinara, dupa ce mi-a povestit cate ceva despre conditiile de igiena ale unor restaurante cu specific, n-am mai mancat in viata mea chinezeste in Bucuresti.
Mentionez aici excepxia Wu Xing-ului, care livreaza la domiciliu.
Ei bine, cu vreo cateva luni in urma, am descoperit, finalmente, un restaurant chinezesc al carui inconvenient il gasesc doar in adresa (Strada Silvestru nr 3), pentru ca e un pic prea departe de rutina topografica pe care am capatat-o intre domiciliul din Nordului si biroul din Dorobanti si pe care rareori o rup.
Prima data am mancat in "Orasul Interzis" cu niste prieteni si cu un domn care ma insotea si care a debutat prin a se certa cu sefa de sala (Adriana Stroe) pentru fapxul c-a intrebat de doua ori daca chiar vrea o sticla de Chivas intreaga sau doar un pahar?
Bine, certat e mult spus, pentru ca doamna a avut atata delicatete incat si-a pastrat acelasi ton, de la inceput si pana la sfarsitul cinei, care a durat vreo cateva ore, facand slalom printre gusturile celor 8 persoane, cate eram la masa, zambetul pe buze si amabilitatea fiind cele care au guvernat servirea toata seara.
Mi-a placut tare mult.
Am mancat un pui caramelizat excepxional, peste cu numele casei, creveti picanti si multe altele. Inutil sa vi le enumar pentru ca-ntre timp am devenit clientul casei si ar insemna sa va-nsir aici un meniu intreg.
N-am vizitat bucataria, tocmai pentru c-am fost invitata s-o fac. Asta spune totul.
In rest, astepx sa vina vara pentru ca terasa este mult mai frumoasa decat restaurantul din interior, dar pentru cei care sunt chinese food addicted, aproape ca nu conteaza locatia, ci satisfactia papilelor gustative.
Nu ma puneti sa descriu gusturi pentru ca totul este o chestiune de personalitate si daca pentru barbatul meu afrodisiac era un pahar de wisky, eu as fi opxat pentru niste ardei verde iute calit. Vedeti? De gustibus. Immm, ce pofta mi s-a facut, scriind! Ma-ndrepx spre locul cu pricina. Daca mai asociez bucataria si cu imaginea unui actor de care sunt indragostita, (japonez, ce-i drepx, nu chinez, dar tot asiatic, nu?), Ken Watanabe, nu-mi mai trebuie nimic. Vedeti cat de putin ii trebuie unui om in realitate, daca are o imaginatie bogata si creativa?
http://www.orasul-interzis.ro/
desi si mie mi-a atras atentia cand am vazut “Memoriile unei gheishe”, nu am stiut pana in seara asta cum il cheama,cand am citit articolul si am dat un search pe google , curioasa fiind sa-l vad pe cel de care amintesti .Are un farmec aparte.
O seara buna
Si pretul? In mod sigur ca din salariul meu de angajat al invatamantului romanesc nu-mi ajunge decat pt betele cu care se servesc meniurile.
foarte misto locul. am fost prin vara, am stat pe terasa. absolut superb, in mijlocul Bucurestiului, dar esti totusi rupt de haosul lui. Mancarea exceptionala si servirea ok.
Floriana, multumesc pentru informatie. Am fost de mai multe ori in China, unde am mancat tot ce sa putut in afara de tancuri si avioane. Iti recomand ca fel de mancare, pestele veverita si supa de sarpe.
Desi va citesc sporadic, “scrisul” dumneavoasta nu e pe gustul meu. Opiniile si atitudinile dumneavoastra imi par ca ascund in fapt profunde si vechi frustrari si complexe. Oricum sunteti o pata de culoare in publicistica romaneasca de quasi-scandal. De aceata data nu am de ales decat sa fiu de acord: Orasul Interzis este cel mai bun restaurant cu specific chinezesc din Bucuresti. Il frceventez de pe la inceputul verii trecute si nu am avut pana acum nici un motiv de insatisfactie.
In rest, succes in a va satisface publicul dumneavoastra “target”!
Sunteti un fin observator. De acord cu dv, intru totul.
Don Quixote, un om care-si petrece copilaria intr-un camin saptamanal, fara dragostea parintilor si invatand lupta supravieturii care presupune razboiul aproape permanent, va fi marcat pe viata, in plan psihic. Nu stiu daca se cheama frustrari sau complexe, dar stiu ca sunt un om marcat pana la sfarsit. Restul e …nu tacere…ci destin. Chiar si destinul de-a fi ajuns din anonimatul acelui camin, la dimensiunea publica de-a fi comentata aici.
Cred ca e o dovada de curaj si kiar fair-play din partea Florianei de a lasa si comentariile nefavorabile pe blogul personal. Cateodata cu raspunsuri diplomatice si impaciuitoare kiar. Nu multi fac lucrul asta si se complac intr-o balaceala de laude si aprobari fara numar care le alimenteaza ego-ul aiurea. Nu dau exemple da unii au okelari si poarta cravata
excelent loc, nu credeam ca il stiti! crevetii sunt criminali! la propriu