Oamenii ajung în imposibilitate de plată, mai tot timpul, companii care să dea faliment întâlnim în fiecare an, dar ţări falimentare nu vedem foarte des. Falimentul unei ţări nu este doar un concept teoretic. Agenţiile de rating sunt cele care monitorizează situaţia financiară a unei ţări. Când ele sesizează o problemă, acordă ţărilor cele mai scăzute ratinguri în ceea ce priveşte capabilitatea de a obţine credite sau de a-şi achita datoriile. Pentru cetăţenii unei ţări, falimentul naţional înseamnă instalarea unei inflaţii enorme.
Argentina a experimentat falimentul în anul 2001, iar Rusia în 1998. În istoria sa recentă, Germania a fost considerată falimentară de două ori, o dată în anul 1923 şi a doua oară după 1945. O naţiune ajunge în faza falimentului ca rezultat al unui război sau al unui management defectuos al resurselor economice, prin care şi-a cheltuit toate rezervele financiare, moment în care nu mai este capabilă să-şi plătească datoriile externe sau să convingă pe cineva să-i împrumute bani, indiferent cât de mare este dobânda pe care este dispusă să o plătească. Dacă moneda naţională a unui stat îşi pierde valoarea, atunci totalul datoriilor creşte considerabil.
Europa de azi, state în faliment
Grecia. Grecia se află în pragul falimentului, cu un deficit bugetar de 12% din PIB în 2009, acumulând datorii imense, care sunt dificil sau imposibil de plătit în condiţiile economice actuale ale statului elen. De-a lungul anilor, guvernul a împrumutat mai mult de 110% din PIB şi dacă investitorii îşi pierd încrederea în garanţiile guvernamentale, s-ar putea produce o cădere dramatică a economiei în decursul anului 2010. Această situaţie pune Bruxelles în încurcătură. Regulile Uniunii Europene nu permit ajutorarea financiară a unui stat pentru a-şi acoperi găurile din bugete şi deficitul bugetar şi chiar dacă ar exista circumstanţele în care aceste reguli ar putea fi îndoite, consecinţele ar fi dezastruoase. Lipsa disciplinei bugetare din ţări precum Spania, Italia şi Irlanda s-ar răspândi rapid pe tot continentul. Dacă UE n-ar interveni şi i-ar lăsa pe greci să se descurce singuri, ar fi de asemenea rău. Încrederea în moneda euro ar scădea şi UE s-ar confrunta cu o situaţie fără precedent. Dacă un membru euro cade, speculatorii vor fi interesaţi de potenţialii candidaţi la faliment, deci apare pericolul efectului de domino. Spre deosebire de Statele Unite care au un nivel ridicat al mobilităţii muncii, zona euro luată în ansamblu se confruntă cu bariere lingvistice şi culturale, diferenţe în practicile de afaceri şi fricţiuni în diferite sisteme sociale, astfel muncitorii europeni nu sunt dornici de a se muta acolo unde se găsesc locuri de muncă. Guvernul SUA deţine stabilizatori fiscali, care ori de câte ori este necesar transferă bani din zonele care înregistrează performanţe, către cele care se zbat în recesiune. Falimentul Greciei ar avea serioase implicaţii pentru Europa, pentru că băncile europene au investit masiv în statul elen. La începutul săpxămânii trecute oficialii eleni au respirat uşuraţi, după ce prima emisiune de garanţii guvernamentale a atras interesul investitorilor. Vânzarea cu succes a obligaţiunilor cu rate fixe pe 5 ani, în valoare de 8 miliarde euro, a crescut speranţele UE că guvernul elen se va zbate să adune cele 53 de miliarde euro de care are nevoie în acest an pentru plata datoriei externe. Investitorii au plasat 25 de miliarde euro în comenzi pentru garanţiile greceşti, depăşind aştepxările. Analiştii cred că cererea mare se datorează parţial termenilor atractivi ai ofertei, şi anume guvernul elen oferă o rată a dobânzii valoroasă.
Irlanda. La începutul anului 2009 situaţia economică a Irlandei era pe prima pagină a ziarelor. Temerile că datoria naţio-nală excesivă a Irlandei va afecta sectorul financiar-bancar s-au adeverit. Irlanda fiind considerată de investitori, în luna februarie a anului trecut, cea mai afectată economie din Europa. În luna aprilie, Fondul Monetar Internaţional a avertizat Irlanda că va plăti un preţ mare pentru a-şi stabiliza sectorul bancar, fiind necesare măsuri drastice. De asemenea, FMI a anunţat în acea perioadă că statul irlandez nu are nevoie de împrumuturi, estimând că PIB-ul Irlandei va scădea cu 8% în 2009, ceea ce o va face cea mai afectată economie din Europa de Vest. Ratingul de ţară al Moody”s prezenta Irlanda cu un picior în groapă. De ce este considerată Irlanda falimentară? Instituţiile financiare sunt în faliment, guvernul este falimentar şi, din nefericire, multe afaceri şi oameni sunt în faliment. Recunoaşterea fapxului că este în faliment este o precondiţie de a lua măsurile necesare care vor ajuta ţara să treacă peste criza economică. În luna noiembrie 2009, Reuters relata fapxul că Irlanda va apela în curând la ajutorul FMI, în cazul în care nu reuşeşte să-şi reducă cheltuielile. Taoiseach (premierul Irlandei), Brian Cowen, a anunţat că trebuie să găsească 4 miliarde euro în plus pentru bugetul din 2010, doar pentru a stabiliza la 12% deficitul bugetar, care este deja de 4 ori mai mare decât nivelul permis de Uniunea Europeană. PricewaterhouseCoopers în luna noiembrie 2009 a anunţat contractarea cu 7,9% a economiei Irlandei în 2009 şi o creştere cu 1,8% în 2010. Ultima analiză a PwC aestimat o contracţie a economiei în zona euro de 4,1% în 2009, cu o uşoară revenire în 2010.
Islanda. În luna octombrie 2009, presa internaţională anunţa, fără exagerare, falimentul Islandei. Falimentul Islandei înseamnă că statul nu este capabil să-şi plătească datoriile externe, iar moneda naţională krona este complet lipsită de valoare în restul lumii, ceea ce se traduce în incapacitatea ţării de a plăti importurile. Islanda a reuşit privatizarea integrală a sectorului bancar în anul 2000, băncile au trecut de la a fi creditori domestici locali, la intermediari importanţi pe piaţa serviciilor financiare internaţionale. Dacă la început două treimi din finanţări erau interne şi doar o treime era reprezentată de finanţările externe, la declanşarea crizei financiare globale, aceste proporţii s-au inversat şi băncile Islandei au căzut sub greutatea datoriilor externe. În prezent statul islandez caută ajutorul FMI şi al Rusiei, în timp ce Marea Britanie ameninţă că va da în judecată Islanda pentru a-şi recupera datoriile. Unde se va extinde criza? Cele mai expuse sunt ţările cu datorii externe imense raportate la mărimea economiei statului. BusinessWeek prezintă situa?ia astfel: Statele Unite nu vor fi afectate, pentru că datoria externă este egală cu PIB-ul. Datoria externă a Japoniei şi a Canadei este de 40-50% din PIB, Italia se situează la 100%, iar Germania şi Franţa se situează la nivelul 140-150%. Zona euro are câteva puncte slabe, este vorba despre Belgia şi Olanda care înregistrează un nivel ridicat al datoriei externe, iar în Irlanda este foarte mare. Pericolul cel mai mare îl reprezintă Marea Britanie şi Elveţia. Aceste ţări sunt intermediari financiari puternici, care deţin datorii externe mari şi din cauză că moneda lor este în afara blocurilor financiare, ca şi cea islandeză, există pericolul ca în momentul în care monedele naţionale se vor devaloriza, datoriile lor vor deveni enorme.
A evitat falimentul
Letonia a adopxat un plan de austeritate pentru a preveni falimentul statului şi pentru a accesa fonduri UE şi FMI. Prim-ministrul leton, Valdis Dombrovskis, care a condus un guvern de coaliţie de 5 partide, a anunţat în luna iunie 2009 că deciziile luate au salvat ţara de la faliment, deşi reducerea pensiilor cu 10%, cu 70% a pensiilor celor care încă mai lucrează şi cu 20% a salariilor din domeniul public au stârnit protestele sindicatelor. Guvernul leton, în 2008, aajuns la un acord în valoare de 7,5 miliarde euro cu UE, FMI şi Suedia, un investitor important în ţara baltică, bani pe care i-a primit în tranşe pe parcursul anului 2009. Cele 5 partide din coaliţie au susţinut reducerile bugetare, chiar dacă alegerile parlamentare care au avut loc în vară în Letonia au dus la înfrângerea coaliţiei. Intervenţiile băncii centrale a Letoniei, prin care aceasta a extras masiv de pe piaţa bursieră moneda naţională, latul, până când aceasta aajuns la un nivel apropiat de euro, au determinat înghe?area completă a pie?ei interbancare. UE a numit măsurile guvernamentale „un pas curajos şi ambiţios spre soluţionarea dezechilibrelor fiscale". Parlamentul leton a votat în luna ianuarie a acestui an reînnoirea mandatului guvernului pentru a continua discuţiile cu FMI şi UE în privinţa pachetului de salvare a economiei letone, care înregistrează în prezent o rată a şomajului de 20%. Ca şi Ungaria, Letonia se află pe calea cea bună în ceea ce priveşte programele de reducere a fiscalităţii, care presupun ca aceste două state să-şi reducă deficitele bugetare sub 3% până în 2011.
Istoria guvernelor care au dat faliment
Celor care nu cred că guvernele pot da faliment, le prezentăm cele mai cunoscute exemple. Spiegel online, în articolul „Fantoma Argentinei", spune povestea falimentului Argentinei din 2001, când băncile au rămas fără depozitele bancare ale oamenilor, iar moneda naţională s-a depreciat. Cetăţenii Argentinei s-au panicat atât de mult, încât îşi petreceau nopţile în faţa bancomatelor, iar când situaţia a devenit haotică, preşedintele ţării, Fernando de la Rúa, a fugit cu un elicopxer din calea mulţimilor agitate. În ciuda protestelor şi a retragerii masive a economiilor cetăţenilor din băncile din Argentina, statul pur şi simplu nu a fost capabil să plătească datoria externă de 145 miliarde de dolari.
Germania a declarat falimentul în 1920, ca rezultat al înfrângerii suferite în Primul Război Mondial. Costurile de refacere economică, raportate ca fiind de trei ori mai mari decât valoarea proprietăţilor din ţară, impuse de Tratatul de la Versailles, au redus Germania la stadiul de naţiune complet ruinată, conform WebOfDebt.com. Acest lucru a condus la hiperinflaţia monedei germane, care la un moment dat a ajuns de necontrolat, astfel încât cu un sac de bancnote de 100 miliarde de mărci nu se putea cumpăra o bucată de pâine. Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial în 1945 a adus Germaniei cel de-al doilea faliment, din cauză că forţele militare aliate distruseseră cea mai mare parte a capacităţii industriale şi a fabricilor germane.
Germania nu a fost singura ţară care a dat faliment după cel de-al Doilea Război Mondial. Marea Britanie a demonstrat că un război câştigat este însoţit de pierderi semnificative. În acea perioadă statul britanic trebuia să facă ultima plată din împrumutul în valoare de 4,34 miliarde de dolari contractat de la Statele Unite. Această sumă în 1945 era echivalentul a 140 miliarde de dolari în zilele noastre, şi reprezenta dublul mărimii economiei Marii Britanii de la acea vreme. Economia britanică după război a fost atât de răvăşită, încât aproape toate resursele naţionale au fost dedicate plăţii datoriilor acumulate în timpul războiului vreme de 5 ani de la încheierea acestuia.
Economia Rusiei a fost mereu competitivă, însă în 1998, fosta naţiune comunistă s-a confruntat cu o criză financiară fără precedent. Această perioadă a fost cunoscută drepx „criza rublei", datorită rolului important jucat de moneda rusă în economia ţării. Pieţele comerciale, de acţiuni şi cele valutare din Rusia au căzut ca rezultat al temerii investitorilor că guvernul rus va devaloriza rubla şi nu va putea plăti datoria externă. Inflaţia a depăşit 80% până la finele anului 1998, cu multe bănci care şi-au închis activitatea şi rubla care pierduse două treimi din valoarea iniţială, numai din luna august până în sepxembrie.
În 2008, Pakistanul s-a confruntat cu incapacitatea de a-şi plăti datoria externă, din cauza devalorizării rupiei. Situaţia a fost prezentată de BusinessWeek ca fiind tragică: „furnizarea electricităţii este întrerupxă 12 ore pe zi, cozile la benzinării devin din ce în ce mai mari, iar oamenii se grăbesc la bănci să-şi scoată economiile". Rezervele valutare ale Pakistanului au scăzut cu 75% faţă de anul precedent, iar rupia a pierdut 25% din valoare numai în 2008. Dacă privim naţiunile în secolul XVIII, constatăm că Franţa, implicându-se în Războiul de Independenţă American, a dat faliment din cauza cheltuielilor exorbitante cu armatele trimise. Spania nu a stat nici ea departe de faliment, astfel că în secolul XIX, a declarat falimentul de 7 ori. Wikipedia anunţă că Spania a fost primul stat suveran din istorie care a declarat falimentul încă din 1557, când regele Filip al II-lea a început seria falimentelor declarate cât s-a aflat la putere, şi anume în 1560, 1575 şi 1596.
Situaţia României în context european
Că România cheltuie mai mulţi bani decât are în vistierie, nu mai este un secret pentru nimeni, dar fapxul că datoria României va ajunge la 43 de miliarde de euro la finele anului, în creştere cu 17,5% faţă de 2009, ne face să ne întrebăm cum o vom plăti. Analiştii agenţiei de rating Moody‘s apreciază că economia României va începe din nou să crească în trimestrul al doilea al acestui an şi va urca la 2,3% din PIB. Ei au modificat prognoza anterioară de creştere economică, de 1,2% şi astfel anunţă sfârşitul recesiunii. Agenţia atribuie României ratingul „Baa3", cu perspectivă „stabilă". Pe de altă parte, Moody‘s anticipează restrângerea deficitului bugetar la 6,3% din Produsul Intern Brut, scăderea deficitului de cont curent la 3,5% din PIB şi reducerea ratei anuale a inflaţiei la 3,5%. De altfel, guvernul şi FMI mizează pe o creştere economică de 1,3% în acest an, iar una dintre condiţiile impuse în acordul de finanţare externă cu instituţiile financiare internaţionale este reducerea deficitului public la 5,9% din PIB. Banca Naţională a României ţinteşte încadrarea inflaţiei în intervalul 2,5 – 4,5% în 2010 şi estimează că rata anuală se va situa la 2,6%. Aprobarea bugetului pe 2010 a deblocat tranşele trei şi patru din acordul cu FMI, respectiv 2,3 miliarde de euro. Toamna trecută, FMI a fost de acord ca jumătate din tranşele a doua, a treia şi a patra, în valoare de 4,1 miliarde de euro, să poată fi folosite de Ministerul de Finanţe pentru a acoperi deficitul bugetar. Practic, în loc să folosească toţi banii de la Fond pentru a permite reducerea dobânzilor şi reluarea creditării, statul a preferat, neavând alte surse de împrumut, să îi folosească pentru acoperirea unor cheltuieli precum pensiile şi salariile bugetarilor. Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI la Bucureşti, a anunţat luna trecută că, începând cu tranşa a cincea, toţi banii vor merge la BNR, iar Ministerul de Finanţe nu va mai primi nimic pentru pensii şi salarii. Ministrul Finanţelor, Sebastian Vlădescu, aanunţat la începutul anului că pentru a atrage finanţare externă, România va emite în primăvară euroobligaţiuni în valoare de un miliard de euro.
Agenţia de rating Fitch a anunţat că anul acesta se aşteapxă la o creştere a nivelului datoriilor statelor UE, astfel, în medie, aproape o cincime din contribuţia statelor va fi absorbită pentru acoperirea datoriilor, dar în unele ţări, precum Italia, Franţa şi Irlanda, contribuţia va fi de un sfert. În urma unui studiu efectuat în 15 state UE, agenţia Fitch a concluzionat că valorile împrumuturilor contractate de ţările membre sunt cele mai mari în Franţa (454 miliarde euro), Italia (393 miliarde euro), Germania (386 miliarde euro) şi Marea Britanie (279 miliarde euro). Ca procent din PIB, Italia, Belgia, Franţa şi Irlanda sunt considerate a avea cel mai înalt grad al împrumuturilor, fiecare ajungând la 25% din PIB.
