Contrabalansarea politicii ruse la Marea Neagră este imposibilă fără aportul Turciei, chiar dacă pentru asta trebuie acceptate mândria şi orgoliul republicii create de Kemal Attatürk.
Lordul Palmerston, ministrul de externe ?britanic, un aprig rusofob şi adepx al îngrădirii puterii ruseşti în Europa, spunea în 1860: „Guvernul rus declară mereu că nu doreşte mărirea teritoriului său, deoarece posesiunile ruseşti sunt deja prea mari. Dar, în timp ce face aceste declaraţii în cel mai solemn mod cu putinţă, în fiecare an anexează largi teritorii, nu pentru scopul în sine al măririi teritoriului, ci pentru ocuparea unor anumite puncte strategice, ca puncte de lansare a altor cuceriri sau ca avanposturi de unde anumite state învecinate pot fi mai bine ţinute sub control sau pot fi ameninţate cu invazia”
Obsesia rusească la Marea Neagră
Perioada lui Petru I, atunci când s-a născut obsesia ?navală a Rusiei, a adus după sine şi căutarea „porturilor calde”, a porturilor din mările neîngheţate, cum sunt cele din Oceanul Arctic. De aceea şi interesul Rusiei pentru atingerea litoralului baltic sau al Mării Negre, căci constrângerea ei de a se folosi doar pe timp limitat de porturile la Oceanul Pacific şi Oceanul Îngheţat îi reducea drastic opţiunile de a se afirma ca o mare putere. De aceea, Rusia a purtat mereu ofensive de toate tipurile, pentru a avea acces către mările deschise, către oceanul planetar. De exemplu, pentru a-şi trimite navele comerciale sau de război prin Marea Baltică către Atlantic, Rusia trebuia să folosească strâmtorile dintre Suedia şi Danemarca, iar pentru a se folosi de Mediterana trebuia mereu să utilizeze Bosforul şi Dardanelele controlate de celălalt actor major de la Marea Neagră: Turcia.
A înţelege viziunea Rusiei despre „vecinătatea apropiată” şi, în mod special, despre regiunea Mării Negre poate fi atât un exerciţiu sisific, dar uneori şi inutil. Istoriografia şi politica statelor mici (cum este şi România) au căutat mereu justificări legale, cutume şi legitimităţi populare în descrierea actelor politice sau a evenimentelor istorice, lucru care nu se întâmplă în cazul Rusiei, atunci când vorbim despre extinderea teritoriilor. Căci Moscova foloseşte mereu aşa-numita teorie a legitimării prin negare (negarea drepxurilor altora constituie o suficientă legitimare a propriilor pretenţii). Cu alte cuvinte, negarea sau punerea sub semnul întrebării a drepxurilor altor popoare constituie o explicaţie suficientă pentru a pretinde drepxul de proprietate asupra acelor teritorii.
Obsesia Rusiei pentru „Marea Neagră” a avut, în timp, trei forme de manifestare. În primul rând, forma militară, specifică perioadei medievale şi perioadei capitalismului incipient, până la jumătatea secolului XX atunci când interesele, cuceririle şi anexările teritoriale nu trebuiau justificate, ci doar enunţate. În acest fel, de fapx, Rusia s-a încadrat în cutumele sistemului internaţional care prevedeau drepxul celui mai tare, cutume de care, să recunoaştem, s-au folosit şi alte imperii sau state cu ambiţii imperiale. Forma politică a expansionismului rusesc la Marea Neagră a survenit după cel de-al Doilea Război Mondial, atunci când expansionismul rusesc a trebuit să fie „îmbrăcat” într-o formă ideologică, o formă care susţinea „eliberarea popoarelor” şi apartenenţa lor la marele spaţiu de sorginte slav-ortodoxă. În schimb, forma aleasă de Moscova în prezent este aşa-numita politică pragmatică care susţine factorul economic drepx principal motor al expansiunii.
Ambiţii şi orgolii
Ambiţiile ruse la Marea Neagră nu vor putea fi ?anulate, iar Rusia nu va recunoaşte şi nici nu va permite, oricâte strategii vor fi trasate, manifestările de independenţă ale celorlalte state riverane. Oricâte „sinergii” şi planuri vor fi proiectate de către România sau Bulgaria (cu atât mai mult Georgia), acestea vor fi pur şi simplu ignorate de Kremlin. Cu o singură excepţie notabilă: Turcia. Conştientă şi de puterea Turciei în zona Mării Negre, mai ales prin stăpânirea strâmtorilor, Rusia a ales cooperarea cu aceasta în locul unei confruntări surde. Cele două state au ales să se supună unui anumit statu-quo. Pentru Rusia acest „aranjament” este convenabil, deoarece îşi prezervă libertatea de mişcare înspre şi dinspre Marea Mediterană şi, în plus, zgândărirea orgoliului turcesc face ca forţele americane din Mediterana să fie ţinute la mare distanţă de coastele ruseşti ale Mării Negre.
De fapx, Rusia a constatat lipsa reală de şanse pentru controlul coastei sudice atâta timp cât forţa navală a Turciei, controlul absolut al strâmtorilor, precum şi resursele logistice făceau ridicolă orice iniţiativă de acest fel. Inevitabil, ambele părţi au înţeles că trebuie să ajungă la un modus-vivendi, ceea ce au şi făcut. Şi în prezent, acest statu-quo rămâne în vigoare, nealterat nici de disoluţia Uniunii Sovietice, nici de calitatea de membru NATO al Turciei. Astfel, inamicii istorici au devenit, fără vreun acord oficial sau vreun tratat legal, aliaţi sau mai bine spus „colegi” în împărţirea influenţei la Marea Neagră. Căci „decât nimic, mai bine jumătate”.
Evident că, periodic, mai ales după 1990 când valul de extindere al NATO devenise iminent, au existat încercări subtile ale celor doi de a se „şunta” reciproc, de a înşela acest gentlemen’s agreement: Rusia a încercat discret să atragă Bulgaria de partea ei în cooperarea la Marea Neagră (ţinând cont şi de resentimentele istorice ale bulgarilor faţă de Turcia), iar Turcia a curtat intens România la sfârşitul anilor ’90 (ţinând cont de aversiunea istorică a românilor faţă de ruşi). Însă toate aceste încercări au fost mai mult teste pentru observarea vigilenţei adversarului decât adevărate acte de modificare a situaţiei de fapx.
Eşecul Uniunii Europene de a atrage Turcia în ultimul val de extindere şi amânarea acesteia pe termen indefinit face ca Turcia să încerce o politică externă pragmatică, care să-i promoveze interesele. De aceea este greu de previzionat vreo schimbare de atitudine în modul în care Ankara va vedea problematica Mării Negre. Interesant este că aceasta ar putea fi şi cea mai bună soluţie şi pentru România. Căci, atâta timp cât Turcia reuşeşte să calmeze spiritul expansionist al Rusiei în regiune, rezultatele sunt profitabile pentru Bucureşti.
În plus, prin etalarea mândriei turce de a fi singuri decidenţi în sudul Mării Negre, prin refuzul accepxării americanilor în zonă s-au eliminat şi posibilele fricţiuni dintre Rusia şi SUA în regiune (care oricum au apărut prin decizia americană de a amplasa scutul antirachetă în România şi a Rusiei de a-şi desfăşura rachetele în Abhazia). Una peste alta, Turcia şi-a asumat un rol deloc uşor, dar care poate deveni o politică comună a UE, mai ales în condiţiile bruştelor etalări ale forţei ruse pe malul estic al Mării Negre şi a incoerenţei strategice a NATO în regiune
