La Chişinău sovietismul încă mai trăieşte bine-merci în conştiinţa publică. Sovieticii au plecat de mult la cele „sfinte" (dacă le-or fi avut vreodată!), dar influenţa lor în minţile moldovenilor încă se mai face simţită. Un observator neutru s-ar putea întreba pentru ce mai luptă Mihai Ghimpu. Şi-aşa, aparent nu are preamari sorţi de izbândă.
Fractura care există în societatea moldoveană referitor la problema identităţii se manifestă latent în fiecare aspect al vieţii publice, fie el economic, juridic sau, evident, politic şi este un combustibil excelent pentru toate izbucnirile patriotarde din viaţa politică prea mult timorată de ameninţarea „fratelui mai mare eliberator".
Recentul decret al lui Mihai Ghimpu pare să fi inflamat din nou relaţiile Republicii Moldova cu Rusia (pe de o parte), relaţiile intra-politice, dar şi în societatea multiculturală şi aşa divizată între ruşi, „moldoveni" şi români. Căci, deloc surprinzător, orice declaraţie critică la adresa Rusiei, darămite un decret, este privită ca o „fobie" anti-rusească, iar orice condamnare a stalinismului este „rescrierea istoriei". De fapx, ce nu înţeleg ruşii şi moldoveniştii-simbiotici este că nimeni nu vrea să rescrie istoria, ci chiar să se apuce să o scrie.
Mihai Ghimpu lupxă cu urmele trecutului
Într-adevăr, cuvântul „ocupant" nu este plăcut auzului, zice Petre Bogatu de la Chişinău. Într-adevăr, nimănui nu-i place să i se spună pe nume. Care ocupant din istorie şi-a recunoscut adevărata calitate? Unii se pretindeau „eliberatori", alţii aveau misiuni civilizatoare, alţii au purtat războaie în numele unor religii şi alţii, în lipsa oricăror alte argumente reale, se pretindeau a fi colonişti. Nimeni însă nu şi-a recunoscut, vreodată, calitatea de ocupant.
De fapx, Mihai Ghimpu nu duce o lupxă de idei cu Moscova, ci cu urmele trecutului în mentalitatea propriilor cetăţeni. Căci deceniile lungi de proletcultism şi propagandă extremă au dezvoltat în subconştientul public de la Chişinău un soi de „sindrom Stockholm", în care ocupatul nu numai că începe să-şi iubească ocupantul, ci chiar să se identifice cu acesta, eliberatorul devenind demonic şi fraţii devenind duşmani de moarte.
Stalin, stalinismul, comunismul nu se insinuează în conştiinţa cetăţenilor moldoveni, aceste repere sunt deja prezente în identitatea lor. Moldoveniştii au nevoie de aceste simboluri „glorioase" pentru a se autoidentifica. Măreţia acestor simboluri pare să fie absolută şi de necontestat. De aceea, orice atac la aceste simboluri, fie prin redefinirea lor istorică, fie prin redefinirea lor politică, pare să fie un atac direct la conştiinţa naţională. O conştiinţă naţională strâmbă, pervertită şi anxioasă.
În mod nefericit, dar previzibil, anxietatea claselor politice de la Chişinău este dublată de a celor europene, dusă la extrem, şi acoperită diplomatic cu principiul „sensibilităţilor ruseşti" care ar trebui protejate. Spunem „clasele" politice de la Chişinău deoarece acolo a face politică nu ţine de ideolgia de partid ci de apartenenţa la sferele de influenţă. De aceea sunt mai multe clase politice care convieţuiesc, în planuri paralele.
Rusia mileniului III trăieşte într-un paradox
Ceea ce trec cu vederea europenii (cel puţin!) este că reacţiile timide ale comunităţii internaţionale faţă de „interesele" ruseşti vor încuraja doar brutalitatea şi agresivitatea de tipul reacţiilor lui Serghei Lavrov. În plus, istoria este plină de exemple în care protejarea intereselor unei puteri vremelnice a dus la desfăşurări violente şi nedorite.
Rusia mileniului III trăieşte într-un paradox întreţinut şi de această incoerenţă a comunităţii internaţionale vis-a-vis de definirea poziţiei Moscovei în „noua ordine mondială". Este un paradox aparent între dorinţele (posibil reale) ale lui Medvedev de a moderniza Rusia şi alinierea ei la valorile occidentale, pe de o parte, şi încăpăţânarea de a continua acelaşi tip de politică agresivă ca şi a Uniunii Sovietice, pe de altă parte. Spunem că paradoxul există doar aparent, deoarece Rusia are nevoie permanent de eroi şi duşmani. Este un modus-vivendi al politicii ruseşti.
La începutul anilor ”90, Gorbaciov, definind „Noua gândire politică", recunoştea că „ este vital să ne corectăm ideile deformate pe care le aveam despre alte naţiuni. Aceste concepţii greşite ne-au făcut să ne situăm pe o poziţie opusă faţă de restul lumii, timp de multe decenii" sau, mai plastic vorbind, „acţiunile lui Stalin ne-au certat cu jumătate din Europa". Pare-se că acum, după 20 de ani, noua clasă politică de la Moscova a uitat de învăţăturile lui Gorbaciov, Kremlinul angajându-se pe toate fronturile în bătălia „împotriva falsificării istoriei în detrimentul Rusiei". Când vine însă vorba de falsificarea istoriei în detrimentul altor popoare Moscova se face că „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase".
Şi totuşi, realitatea ultimilor ani este că discursurile politice de la Kremlin abundă în opximism atunci când vine vorba de „modernizarea" Rusiei. Dar, nesurprinzător, această modernizare se referă doar la componenta economică şi nu la componenta ideologică sau politică. De aceea, din ce în ce mai mult, Rusia se adânceşte într-o criză a istoriei, refuzul popoarelor „eliberate" de a mai accepxa versiunea triumfalistă a istoriografiei sovietice punând la îndoială însăşi identitatea mozaicului de naţiuni aduse cu forţa sub stindardul sovietic.
Când popoarele se trezesc, imperiile dispar
Neavând alte repere identitare, Kremlinul se agaţă de simbolistica celui de-al Doilea Război Mondial, de simbolistica eliberatoare şi civilizatoare, de mitologia eroică atribuită soldatului sovietic (universal!) pentru a putea pretinde, în continuare, un rol determinant în spaţiul care, crede el, îi aparţine de drepx şi de-facto. Căci Rusia ştie foarte bine, din proprie experienţă, dar şi din experienţa altor imperii, că atunci când popoarele se trezesc, imperiile dispar.
Privind din această perspectivă, sunt uşor de înţeles angoasele Rusiei, frica ei de a rămâne în urma istoriei şi de a primi de la aceasta doar un rol secundar, un rol de lider regional ancorat doar în Asia.
Războiul continuă
De aceea. actul de demnitate al lui Ghimpu (chiar şi ?dărâmat de Curtea Constituţională de la Chişinău) nu trebuie privit ca un eşec, ci ca un duş rece aplicat Moscovei. Un duş care-a cam pus Kremlinul pe gânduri. Indiferent de reacţiile dure şi brutale caracteristice, de altfel, unor regimuri despotice siberiene şi nu unei naţiuni europene aşa cum se pretinde Rusia a fi, societatea de la Chişinău nu mai poate fi întoarsă din drum, iar războiul preşedintelui Ghimpu încă nu s-a terminat!
