Reintoarcerea. Acesta este semnul sub care poate fi asezata publicarea unui nou roman al scriitorului Petru Popescu, „Supleantul". Dupa succesul fulminant al romanelor „Prins", „Dulce ca mierea e glontul patriei", „Sfarsitul bahic" si „Copiii Domnului", Petru Popescu revine, dupa treizeci de ani, la scrierea in limba romana cu o tulburatoare poveste de dragoste autobiografica a carei eroina a fost Zoia Ceausescu.?
QMagazine: De ce ati scris cartea asta, domnule Petru Popescu?
Petru Popescu: Pentru ca i-a sosit vremea. Evenimentele povestite in ea s-au intamplat si fac parte din experienta unei intregi generatii. Aceasta carte a crescut in mine timp de multi ani, si imi puneam deseori intrebarea – sunt suficient de matur sa o scriu? Si, in ce limba s-o scriu? Singurul mod de a raspunde era sa incep sa scriu.
Q: Supleantul e primul roman scris in romaneste dupa… cati ani?
P.P.: Vai, multi! Treizeci. Am scris si in engleza si in romana pana prin ”77, fara sa incerc sa public textele scrise in romaneste, fiindca eram plecat ilegal, deci nu puteam publica in Romania, si publicatiile romanesti din diaspora erau relativ neimportante literar. Incepand din ”77, am scris scenariile pentru „The Last Wave" si „Death of An Angel", apoi cartile mele in engleza „Almost Adam" si „Amazon Beaming" au fost bestsellers, a urmat scenariul „Almost Adam" pentru studioul Fox, apoi cartile „The Return" si „The Oasis"… suficient ca sa mi se para ca sunt fixat in engleza pe vecie. Engleza parea sa-mi fi ocupat intreaga fiinta, si o revenire la romana parea imposibila. Fireste, ma inselam. In clipa cand m-am asezat la computer sa scriu Supleantul, eram plin de emotie si de palpit; dar numai cateva ore mai tarziu, scriam cum scrisesem intotdeauna in romaneste: capxivat de cuvinte, fascinat, si… intr-o revarsare de emotii si amintiri pe care n-o puteam opri.
Q: S-ar zice deci ca ati cautat un prilej sa va intoarceti la un roman in romaneste, dar acest prilej nu se ivea atata vreme cat nu alegeati un subiect cu adevarat de talie?
P.P.: Exact. Daca vrei sa scrii ceva de talie si vrei sa suni sincer, trebuie sa spui povesti adevarate, chiar daca folosesti deghizamentul romanului – care e un gen aproape intotdeauna autobiografic. Cand lucram la concepxul Supleantului, am incercat sa-mi pun intrebarea ca de la un cititor roman care ma tine minte si ma apreciaza: „Despre ce vrei sa scrii in romaneste, Petru Popescu?" Despre mine, am raspuns. „Foarte bine", a replicat cititorul imaginar. „Dar atunci, ce secret vrei sa dezvalui, ce enigma vrei sa dezlegi? Fiindca mie, cititorul dumitale fidel care nu te-am uitat, care am regretat ca a trebuit sa pleci, care am regretat ca o vreme nu te mai pot citi, imi datorezi un raspuns la intrebarea: de ce ai plecat?".
Q: Raspundeti la aceasta intrebare in romana?
P.P.: Da, raspunsul la intrebarea de ce am plecat, si cat de grea a fost decizia, e in Supleantul. Dar pot sa vi-l dau si acum, dumneavoastra: am plecat pentru ca in Romania dupa 1974 nu as mai fi putut scrie in modul meu de a scrie proza, adica realist, intim si neinhibat. La persoana intai, strengareste chiar, cu iubire pentru Bucuresti si pentru tinerete, pentru sexualitate, pentru autodescoperire – n-as mai fi putut scrie in acel fel, asta a devenit clar cand una dintre persoanele care m-a avertizat ca voi fi sub un fel de cenzura secreta, nu a directiei presei ci a „sefului cel mare," a fost chiar fiica sefului. Asa ca, brusc, extrem de placuta atentie data unui scriitor de succes a devenit periculoasa pentru scriitorul respectiv. Tocmai cand ajunsesem un fel de idol al tineretului, am atras atentia asupra mea a unor persoane atat de influente, si fiecare in felul ei atat de neobisnuite si de stranii, incat intr-un fel mi-am pecetluit soarta. Mai simplu spus, am devenit prea cunoscut „la varf" ca sa fiu lasat in pace sa scriu, si sa-mi tin promisiunea de sinceritate fata de public.
Q: Cum se leaga atentia Zoiei Ceausescu de aceste evenimente?
P.P.: Zoia mi-a fost cititoare. La scurt timp dupa ce am intalnit-o social prima data (la o sedinta a UTC, fireste!), mi-a trimis o carte sa-i dau autograf. Dupa aceea au urmat intamplarile descrise in Supleantul.
Q: Deci, daca scrieti in romaneste din nou, trebuie sa evocati evenimentele spectaculoase ale fugii dumneavoastra, si trebuie evocata Zoia Ceausescu. Dar pana de curand ati fost destul de rezervat asupra acestui subiect, si numai in interviul luat de Ion Cristoiu ati parut sa incuviintati, tot destul de rezervat, ca rumoarea unei prietenii era fondata. De ce asa tarziu?
P.P.: In primul rand, in primii ani dupa Revolutie, Zoia a fost supusa unei judecati prin barfa. Ar fi fost foarte neelegant sa adaug si eu la acea barfa facand declaratii publice. In al doilea rand, acum, cand sunt multi cititori mai tineri care nu vor citi Supleantul cu vreo prejudecata personala impotriva personajelor din carte, pot sa descriu cum au fost si timpul si personajele.
Q: Dar va dati seama ca o poveste bazata pe relatia cu Zoia Ceausescu, despre care s-a scris pana si in NY Times si International Herald Tribune, articole in care ati fost mentionati pe nume, si dumneavoastra, si ea, pare o adevarata provocare?
P.P.: Sper sa fie o provocare literara: de ce sa nu putem, daca suntem martorii unei epoci, s-o evocam fara ranchiuna, fara caricatura, dar cu emotie si simpatie? Acelasi lucru despre o femeie abia trecuta de douazeci de ani care nu si-a ales destinul, ci i-a fost dat, care prin accidentul nasterii a avut un destin excepxional si pana la urma tragic. In plus, vroiam de mult sa scriu despre viata femeilor romance, despre destinul lor, atunci si in general. In timp ce Zoia era o privilegiata, celelalte figuri feminine din Supleantul nu sunt privilegiate, sunt exact tinerele femei ale vremii aceleia.
Q: Cum a fost Zoia ca om?
P.P.: Cartea o descrie amplu, ea e personajul principal. Mie mi-a facut un act de prietenie rar. Ii sunt si azi recunoscator.
Q: Nu va e teama ca veti fi perceput ca nostalgic fata de acei ani si chiar fata de comunism?
P.P.: Asta mi se pare imposibil, desi judecati necinstite se fac mereu, ele sunt in firea umana. Dar nu mi-a fost niciodata teama, ca scriitor, decat de doua lucruri: sa am cumva o perioada de sterilitate, si sa nu fiu citit.
Petru Popescu – Concepxul romanului Supleantul
Romanul Supleantul?este un roman de dragoste, dar si un roman al tentatiei puterii. El se bazeaza pe fapxe reale care s-au intamplat in viata autorului, inainte de a fugi din Romania. Personajele, incepand cu autorul, pot fi identificate de la primele pagini. Perechea protagonista e formata din Zoe Ceausescu, fiica puterii, si Petru Popescu, scriitorul tineretului – adica odrasla dictatorului absolut, si tanarul artist aparut in viata ei in mod neprevazut, fortand-o sa „se uite in oglinda".
Desi ambitioasa si rasfatata, fiica puterii doreste sa fie iubita cu adevarat. Ea devine fascinata de un barbat diferit de lumea ei obisnuita – un artist, un idealist afectuos cu femeile, cu totul deosebit de „virilii balcanici" care zumzaie in jurul ei.
De la primele pagini, suspansul e bazat pe dinamica: fiica puterii – artistul. Ce va fi acest amor? O romanta sincera inainte ca dragonii puterii sa intervina? Si cine e Zoia? Julieta in cautarea lui Romeo, prin hatisul Securitatii, al intereselor camarilei, si al planurilor nebunesti ale propriului ei tata? Petru Popescu face un portret fascinant al „sumbrei printese Diana a comunismului". Dar cu tot senzationalul personajelor implicate, miezul acestui roman e o poveste emotionala si intima despre o femeie si un barbat, povestita intai pe fundalul Bucurestiului, si apoi pe fundalul turneului lui Ceausescu de la Havana la Santiago de Chile – la care scriitorul participa ca reporter. Intre el si fiica puterii se petrece o „folie à deux," fiica marturisindu-se complet, deci asumand un risc de respingere pe care nu si l-a asumat niciodata inainte – si ?dandu-si seama astfel ca e mai capxiva decat tanarul artist. Dar el e mai vulnerabil decat ea in alt fel: scrisul e viata lui. Daca ramane in Romania, nu mai poate scrie liber. Daca fuge, instrainarea ii va marca destinul de artist. Supleantul e romanul iubirii imposibile si al ?sacrificiului artistic.
