ANDREI TINU: Înainte şi după Ziua-Z

Imnul de luptă al social-democraţilor este o piesă de pe coloana sonoră a filmului „Alexander", interpretată de Vangelis. Pe aceste acorduri a debutat şi s-a încheiat Ziua-Z în PSD. Melodia, foarte motivantă de altfel, mi-a adus aminte de lansările fastuoase de altădată, începând cu alegerile parlamentare, europarlamentare şi mai apoi cu cele prezidenţiale. În acele vremuri, toată suflarea de partid era gata să-şi dea până şi ultimul strop de energie pentru înfăptuirea proiectului „Mircea Geoană". Dar vremurile, liderii, oamenii se schimbă.

Nu ştiu cum s-a făcut, dar de fiecare dată am pierdut la mustaţă în faţa adversarilor de la PD-L. Au avut ceva în plus tot timpul. La parlamentare, chiar dacă am strâns mai multe voturi, ei au avut mai multe mandate, la europarlamentare au fost în faţă cu o EBa şi, la prezidenţiale, au avut diaspora peste noi. Ne-am întrebat de fiecare dată care este constanta în toate aceste nefericite ecuaţii. Răspunsul l-am aflat, în Ziua-Z, de la delegaţi.Pentru mine revelaţia a venit cu o seară înainte de Congres. Nu într-o cârciumă obscură sau într-un restaurant de lux mai retras, unde se hotărăsc de obicei destinele liderilor, ci în Pavilionul 14 al Romexpo. Am fost convocat de către organizatori la o şedinţă, împreună cu mai mulţi tineri din aparatul central, în vederea pregătirii Congresului. Am crezut că suntem chemaţi pentru a ni se cere părerea cu privire la desfăşurarea acestuia. Nu, ne chemaseră să cărăm scaune!

După ce am terminat mare parte din treabă, m-am aşezat pe unul din obiectele muncii, uitându?mă la colegii mei care îşi vedeau conştiincios de treabă. Printre ei erau studenţi la ştiinţe politice şi licenţiaţi la una sau chiar două facultăţi, iar mulţi se învoiseră de la serviciu pe final de program. Am căzut pe gânduri. M-am întrebat dacă asta e menirea tinerilor în politică. Desigur, nu este nimic ruşinos să faci uneori şi munca de jos într-un partid. Ba chiar este indicat. Dar câţi dintre cei care pleacă de jos reuşesc să răzbească în faţa intereselor de clan? Am sperat că ziua în care se va face în sfârşit drepxate nu poate să fie chiar atât de îndepărtată. Dacă aş fi avut drepx de vot, l-aş fi votat cu ochii închişi pe Victor Ponta, un om politic tânăr, care a pornit din acelaşi loc în care ne aflam noi.

Dar nu am fost delegat, pentru că dacă eram sau aveam ceva voturi în spate, aş fi contat în calculul strategic care se făcea prin alte locuri. În astfel de situaţii, când nu ai voturi în spate, nu ai ce negocia. Argumentul pentru care am fost sărit din schemă a fost acela că, în organizaţia din care fac parte, şef era protejatul lui Mircea Geoană. Se ştia că tinerii care, în viziunea unora sunt buni doar la cărat scaune, mergeau pe mâna lui Victor Ponta, indiferent de ce li se zicea de sus. Din acest motiv, în dimineaţa alegerilor eram aproape sigur de victoria lui Mircea Geoană. Preşedintele în funcţie avea, cel puţin la vedere, controlul multor filiale.

Ziua-Z a trecut şi Victor Ponta a  câştigat. Soarta a făcut ca PSD-ul să nu danseze, începând cu această zi, după cum cântă Vanghelis, ci după cum cântă Vangelis. Muzica rămâne aceeaşi, actorii se schimbă. Acum e rândul nostru.