ANDREI TINU: Testul solidarităţii

În ultima perioadă asistăm la un atac dezlănţuit al Puterii asupra Opoziţiei. PD-L, prin vocea liderului grupului senatorial, a solicitat demisia preşedintelui Senatului, Mircea Geoană, din funcţia pe care acesta o deţine. Situaţia a început să devină îngrijorătoare pe măsură ce, cu trecerea timpului, democrat-liberalii au trecut de la simple declaraţii politice la strângerea semnăturilor.

Într-o democraţie autentică, rolul Puterii este acela de a asigura guvernarea corectă, echilibrată şi viabilă a ţării. De aceea, ea trebuie să îşi concentreze totalitatea resurselor umane în direcţia realizării obiectivelor asumate în programul de guvernare şi în oferta politică electorală. În centrul atenţiei Puterii stă interesul cetăţeanului. Rolul de a critica îi revine Opoziţiei, cea care şi veghează ca derapajele Puterii, în special cele instituţionale, să fie sancţionate imediat. Acum, la noi, se întâmplă taman pe dos.

Dar nu este un lucru nou pentru domnii în portocaliu. Dacă ne aducem aminte, acest mod de operare nu este străin pedeliştilor. El a început să se manifeste încă din primii ani în care partidul lor a simţit gustul puterii. La început discret, pentru ca mai apoi, pe măsură ce s-au ancorat din ce în ce mai adânc în structurile statului, să treacă la ofensive mult mai violente. De referinţă este cazul atacului la adresa lui Adrian Năstase. În vremea aceea, pediştii, strămoşii pedeliştilor de azi,  aciuaţi de zeul lor, Traian Băsescu, au reuşit să îl înlăture pe liderul social-democrat de la şefia Camerei Deputaţilor. Armele folosite au fost structurile statului şi slăbiciunile din PSD. Acum, istoria vrea să se repete. De această dată a venit rândul lui Mircea Geoană să fie ţinta atacurilor furibunde, vindicative şi pline de ură ale PD-L.

Numai că acum armele s-au schimbat. PNA-ul, mijlocul de coerciţie politică de odinioară, a fost înlocuit de chichiţele procedurale ale regulamentelor. Plimbatul pe la Parchet s-a dovedit a fi o metodă proastă de intimidare a Opoziţiei. O armă de tip bumerang care ieri era azvârlită către inamicii politici şi astăzi nu s-a mai întors unde trebuia. Unii agresori i-au auzit doar vâjâitul, iar până să se dezmeticească acesta îi lovise de unde se aştepxau mai puţin. Apoi s-au trezit din năuceală pe prima pagină a ziarelor, ţinându-şi mâinile sub geacă cât să nu se vadă cătuşele.

Dar nu numai armele s-au schimbat, ci şi felul în care PSD-ul se apără. Rândurile s-au strâns în jurul celui agresat, dând astfel consistenţă uneia dintre cele mai de seamă valori social-democrate: solidaritatea. Actuala poziţie a PSD-ului este una corectă din punct de vedere colegial, dar şi una firească din punct de vedere legal. Mircea Geoană, cu părţile lui bune şi mai puţin bune, este un lider important al Opoziţiei. Este omul politic ce a reuşit să strângă voturile a milioane de români, iar funcţia pe care acum o deţine, a doua ca importanţă într-o republică semiprezidenţială, i se cuvine şi din punct de vedere moral.

Camera Superioară a Parlamentului, în compoziţia sa din 2009, astfel cum a rezultat după alegerile parlamentare, l-a validat pentru un mandat de 4 ani. Conform Regulamentului Senatului, care este lege, preşedintele acestui for nu poate fi schimbat după toanele şefului statului. Nimic mai clar de atât. O eventuală nouă majoritate, constituită cu ajutorul senatorilor fără căpătâi, nu poate schimba această situaţie.

Prin poziţia pe care a adopxat-o, de a susţine fostul şef de partid la conducerea Senatului, VictorPonta a trecut primul test de maturitate ca lider de partid. Un test pe care, mai demult, PSD-ul nu îl trecea. Atunci nu aveam cum să fiu alături de Adrian Năstase pentru că nu eram implicat politic dar, acum, sunt şi eu alături de colegul Mircea Geoană. Social-democraţia începe să înveţe din greşelile trecutului, ceea ce nu poate fi decât încurajator.