ION CRISTOIU: America de pe vremealui Ceausescu

Credincios ambitiei de a-mi citi, inaintea unei calatorii in strainatate, antemergatorii, am luat la rind dealul de carti dedicate Americii de romani turisti. Toate, fara exceptie, stau sub semnul uluielii. Sute, mii de pagini par a fi scrise nu de intelectuali in toata firea, unii dintre ei chiar buni scriitori, ci de proasta-n tirg. Ca si binecunoscutul personaj romanesc, autorii paginilor despre America stau cu mina la gura, amutiti de uluiala. Daca gura le tace, in schimb mina nu se opreste o clipa. Cu ea sint arate hectare intregi de uimire iscata de intilnirea cu America.

O nota aparte in acest concert face volumul lui Romulus Rusan – America Ogarului cenusiu. Pentru literatura dedicata continentului de peste Ocean, acest jurnal de calatorie e o piesa de baza. Asa cum, sa zicem, e Capitalul pentru marxisti. Din cite se stie, desi scris de un singur autor, Romulus Rusan, el e produsul unei calatorii in doi: Romulus Rusan si sotia sa, Ana Blandiana. Acestia au beneficiat, pe vremea lui Ceausescu, asemenea altor scriitori romani, de o bursa de citeva luni la Universitatea din Iowa City. Spre deosebire de alti confrati, cei doi  nu si-au virit insa banii in chiloti si ciorapi pentru neamurile de acasa si nici nu i-au baut la barul Universitatii. I-au economisit cu strasnicie pentru a intreprinde, la finele perioadei de bursa, o calatorie prin SUA cu faimosul autobuz Ogarul cenusiu.

Am citit si recitit aceasta faimoasa carte inainte si dupa calatoria mea in America. E putin a spune ca intre ce-am gasit in ea si ce-am intilnit in realitate e o diferenta zapacitoare. Pur si simplu n-am dat peste o iota, nu numai din viata cunoscuta de mine pe parcursul vizitei, dar, si mai ales, din starea de spirit a celor doi. Pentru Romulus Rusan si Ana Blandiana calatoria de-a lungul si de-a latul Americii trece drepx o experienta de viata si de moarte. Ai impresia ca ei au fost nu la o azvirlitura de bat de avion, peste Oceanul numit si Atlantic, ci undeva, la milioane de kilometri de Pamint, dincolo de hotarele stiute oficial ale Universului. Totul sta sub semnul unei infrigurari iesite din comun. La Iowa City cei doi nu-si gasesc o clipa locul. Gindurile lor bat numai si numai la calatoria, la marea calatorie ce va urma. Pregatirile din zilele premergatoare plecarii te lasa cu gura cascata. Prin minutiozitate, prin nerabdare, prin emotiile care-i traverseaza, ca niste uragane interioare, pe cei doi. In definitiv, ce urmeaza sa faca ei? O calatorie prin mai multe  state americane. In SUA, o asemenea intreprindere sta pina si la dispozitia unui adolescent caruia nu i-a crescut mustata. Acesta se poate urca la volanul unuia din automobilele casei si s-o ia de-a lungul continentului american fara nici un complex. Romulus Rusan si Ana Blandiana se pregatesc insa de parca ar pleca intr-un veritabil cosmar. Cred ca nici primii astronauti trimisi pe Luna n-au avut, inaintea startului, atita ravasire interioara.

Calatoria propriu-zisa se afla sub acelasi semn al aventurii unice in viata. Eforturile fizice si intelectuale pentru a trece prin cit mai multe locuri sint supraomenesti. Cei doi merg cu Ogarul cenusiu. Trebuie sa recunoastem: nu e ceva comod. Alti cetateni ai Planetei, veniti dintr-o alta tara decit cea a comunismului ceausist, si-ar fi permis sa intrerupa din cind in cind drumul, sa manince si sa doarma zdravan. Autorii jurnalului nu-si ingaduie asa ceva. Ei maninca si dorm atita cit sa nu lesine. Nu de alta, dar lesinati sau morti nu mai pot vedea nimic. Or, un asemenea lucru ar echivala cu o nenorocire. O nenorocire mai mare chiar decit moartea unei rude. Intre timp, in tara, mama Anei Blandiana e in agonie. Nu-si anunta insa fiica. De teama ca aceasta sa nu-si intrerupa calatoria! In rest, ei merg, merg intr-una. Cu autobuzul, cu telefericul, pe jos. Merg si vad. Cu o hameseala de invidiat. Dar si de plins. Pentru ca nu e hameseala unor oameni curiosi pina la disperare. E hameseala unor oameni haituiti sa nu rateze o sansa unica. Acea sansa despre care se spune ca Dumnezeu ti-o da o singura data in viata. Aici, in aceasta disperare sta imensa tristete a cartii. Cei doi stiu, ca toti cei ramasi in tara, de altfel, ca a doua oara n-au cum sa mai vina in America. E greu de presupus ca li se va mai da o bursa. Or, fara bursa, nici nu se pune problema unui nou drum in Statele Unite ale Americii, pentru ca Romulus Rusan si Ana Blandiana, desi scriitori faimosi in Romania lui Ceausescu, sint saraci lipiti pamintului in materie de valuta. Mai saraci decit un spalator de WC-uri din amaritul orasel Iowa City. Apoi, chiar daca, sa presupunem, ar beneficia de o noua invitatie platita de americani, e greu de banuit ca ar mai primi viza a doua oara. Cei doi stiu ca nu vor mai avea ocazia de a reveni in SUA. Ca acesta e singurul lor prilej de a merge si de a vedea cit mai mult. De aici ravasitoarea lor disperare de a nu pierde timpul. De a calatori cit mai mult. De a impinge efortul fizic si intelectual dincolo de limitele omenescului.

Acest jurnal spune despre nenorocirea de a trai in comunism mai mult decit toate pamfletele anticomuniste. E limpede ca tara din care au plecat cei doi e o inchisoare. Si nu o inchisoare de capitala, ci una de provincie. Calatoria in America e pentru ei ceea ce pentru un condamnat pe viata e iesirea din celula pe timp de citeva zile. In aceste minute si aceste ore, care nu pot fi lungite, pentru ca Dumnezeu le-a dat hotare in vecii vecilor, detinutul se bucura de libertate. Masa, somnul sint din acest punct de vedere nenorocite pierderi de vreme.

Cit despre mine, trebuie s-o recunosc, oricit m-am straduit n-am reusit in nici un chip sa retraiesc starea sufleteasca din America Ogarului cenusiu. N-am fost ravasit de nici o emotie principala. Nu mi-am spus nici o clipa, devastat de ecoul propriului strigat: Sint in America! Sint in America! N-am incercat nici o disperare la gindul ca e pentru prima si ultima oara cind ma aflu in SUA. Am mers pe jos, am calatorit cu avionul, mi-am tirit geamantanul prin aeroporturi, am intrat in restaurante si baruri sa maninc sau sa beau o cafea ori de cite ori am simtit nevoia. Am dormit cit mi-a cerut-o biologia. Nu m-am crucit in fata maretilor zgirie-nori. Nu mi s-au taiat picioarele la gindul ca, iata, vad in departare, peste valurile inspumate ale Oceanului, legendara Statuie a Libertatii. N-am mers prin New York pina am cazut lat ca nu cumva sa ramina neexplorat vreun centimetru patrat de asfalt. Nu mi-am scuipat in sin ajungind in perimetrul hectarelor de aeroport al Los Angeles-ului. Am calatorit normal, cu un firesc nu prea diferit de cel al unui drum prin Romania. Sigur, a fost ceva curiozitate in plus, ceva uimire si ceva emotie. Nu insa pina la hotarele incercate de cei doi.

Cine a fost mai fericit in America? Eu sau sotii Rusan? Am citit, pe vremea lui Ceausescu, o carte de rasunet dedicata URSS-ului de corespondentul la Moscova al ziarului „Le Monde". Nici nu stiti cit de usor o poti face fericita, in Rusia, scria autorul, pe femeia iubita! E de ajuns sa intri pe usa strigind: Ura! Ti-am cumparat o pereche de pantofi importati din RDG! Faceti asa – se adresa corespondentul cititorilor sai parizieni – cu nevestele si iubitele voastre! V-ar interna imediat la balamuc! Cum sa faci fericita iubita sau nevasta la Paris sau la New York cu atit de putin?! Pentru a fi fericita o nevasta de la New York sau de la Paris, nu-i ajunge nici dac-o anunti ca i-ai cumparat o vila pe Coasta de Azur! La momentul respectiv, n-am inteles aceasta remarca. L-am suspectat pe autor de anumite simpatii de stinga. Acum insa, comparind cele doua stari sufletesti – a mea si a sotilor Rusan -, il inteleg pe deplin. Ceea ce zice el constituie, indiscutabil, un mare adevar de suflet. Cit de putin iti trebuia ca sa fii fericit pe vremea lui Ceausescu! De aceea, daca ma gindesc bine, parca-parca i-as invidia pe sotii Rusan pentru emotia devastatoare cu care au calatorit prin America. Ce fericiti au fost! Chiar daca au mers zi si noapxe cu Ogarul cenusiu.