Spectaculoasa aventura in paradisul turistic numit Phang Nga Bay se lasa cu un ciclon de trairi lirice. Devastatoarea ardere interioara, de temperatura unui furnal al industriei socialiste, cu pivotul sau, industria constructoare de masini, aduce cu ea o stare eminamente prozaica: ne e foame.
Preocupati exclusiv de a ne exprima beatitudinea sufleteasca, nu indraznim sa intrebam unde si cind vom minca. Ne reteaza acest imbold intelectual doua adevaruri de viata, certe ca si moartea. Ar fi nu stiu cum ca, in plina transfigurare ceruta de splendorile naturii, sa aducem, hodoronc-tronc, problema halitului. Apoi, privind in jur nu intrezarim nimic din ceea ce ar oferi premisele unei mese. Plajele, pe care descindem rapid si ritmic, asemenea unei Garzi de Mediu, contin doar nisip. Thailanda e o tara exotica. Totusi, e greu de crezut ca gazdele ne vor invita la un prinz copios bazat pe materiale de constructii: ciorba de nisip cu galuste de pietre, nisip prajit in sos de mil si inghetata de nisip tinuta la grota. O solutie posibila ar fi liliecii, peste care dam de fiecare data la trecerea pe sub stincile joase. S-ar putea ca in Thailanda acesti soareci zburatori sa se inscrie printre mincarurile traditionale. Oricit de inclinati am fi catre experiente inedite, nu cred ca ne-ar suride o tocana de lilieci.
Ghizii sint insa si fini cunoscatori ai sufletului turisticesc. Astfel ca instinctiv, banuindu-ne framintarile sau, ma rog, procedind si la o autoexaminare, ghida gaseste de cuviinta sa ne dea vestea cea mare: peste un sfert de ceas vom lua prinzul. Si pentru a preintimpina inevitabilele noastre nedumeriri, ne precizeaza prompx: in satul de pescari Koh Panyce.
Sintem adepxi ai principiului de neamestec in treburile interne ale ghidului. De aceea ne multumim doar cu presupunerile, pe care ni le impartasim reciproc in limba romana, nu fara banuiala ca insotitoarea ar putea sti si limba noastra cea frumoasa. Se contureaza pina la urma ipoteza c-o fi avind pe undeva, prin imprejurimi, vreun cumnat sau vreun verisor la care, ospitaliera, ne va duce sa mincam pe gratis. Zece minute de mers in salupa sint suficiente pentru ca ipoteza noastra sa fiarba la foc mic. Spre un ponton profilat in zare vedem indrepxindu-se energic, batind din toate madularele, zeci de ambarcatiuni: de la salupe pina la ditamai vapoarele de croaziera. Ne gasim si noi loc (cu greu) printre navele luxoase, unele cu doua-trei etaje. Coborim si, incolonati, urcam pe o scindura inclinata spre o hardughie din stuf, concurind, prin marime, Pavilionul Central de la Romexpo. Sute de mese sint orinduite de o parte si de alta a potecii centrale, ca niste strunguri din fotografiile cu Eroi ai Muncii Socialiste. La sosirea noastra, vreo suta de persoane tocmai paraseau una din zonele ocupate. Pe mese, farfurii si tacimuri de plastic folosite, ghemotoace de hirtie, cutii de Coca-Cola. N-apucam sa ne asezam ca, dind buzna din bucatarie, o haita de ospatari se napustesc asupra meselor si, cu profesionalismul unui comando antiterorist intr-o operatiune de eliberare de ostatici, curata mesele in doi timpi si trei miscari. In acelasi ritm halucinant, ni se aduc, pe rind, tacimurile de unica folosinta, felurile de mincare, cutiile de Coca-Cola. Lucrurile se limpezesc. E un meniu fix, oferit tuturor grupurilor de turisti, imposibil de modificat, nici macar pina la nivelul unei nuante, deoarece era in programul excursiei.
Tot in program e inscris si urmatorul punct, mult mai important decit prinzul: vizitarea mizeriei thailandeze. Asta pentru ca – am uitat s-o spun – restaurantul de trecere contra cronometru a stomacurilor noastre prin meniul fix apartine unui celebru loc turistic: satul Koh Panyce. Din spusele ghidei, deducem ca e unul de tigani malayezieni. Ca e asezat pe un soi de podet din scinduri, tinut deasupra marii de niste piloni de lemn, ca numai cimitirul se afla pe uscat, ca e nu numai o asezare tipica pentru tiganii malayezieni, dar si un stralucit exemplu de mizerie. Vom vizita, asadar, mizeria pusa la dispozitie de autoritati contra sumei de 100 de dolari. Dupa citeva minute de hoinareala realizam c-a meritat banii. E, intr?adevar, o mizerie de nedescris. Case din stuf, fara paturi, fara mese, avind drepx usi o perdea de tifon. Pisici jigarite tinindu-se dupa noi intr-o confruntare tacuta cu o ceata de prichindei doar in camasute, care mor sa ne arate o palma intinsa si o privire umeda de duiosie. Localnicii se impart in doua. Unii care lenevesc in hamace si se lasa fotografiati si filmati cu nonsalanta unor muste. Altii care se straduiesc sa ne vire pe git tot felul de suveniruri. Ulitele gem de turisti – japonezi, americani- incintati c-au avut posibilitatea de a cunoaste farmecul nespus al mizeriei absolute. Totul conlucrind, desigur.
Si cind te gindesti ca noi avem locuri si mai dihai in materie de murdarie, de puradei goi si jegosi, de gunoaie rascolite de ciini flendurosi! Sate cu casute prin ferestrele carora privesc melancolice oi si capre, ba chiar si vaci nefericite familial. Ce bani am scoate, de exemplu, dintr-un circuit cu autocarul luxos prin canalele Bucurestiului. Mai ales ca, spre deosebire de thailandezi, noi am putea oferi turistilor si incintarea de a fi jefuiti! Ce valuta am scoate de la trupele de americani daca ne-ar trece prin cap sa le facem un traseu turistic, dind drepx punct obligatoriu masa la o spelunca din Ferentari, urmata de umblatul in grup pe stradutele desfundate! Cu posibilitatea unor lupxe de strada transmise in direct la TV!
