Motto: „Cum sunt ce-am fost voi fi ce sunt" (Nichifor Crainic)
Se acutizează pe zi ce trece senzaţia că totul, dar absolut totul, se apropie de o răscruce dramatică în inevitabilitatea ei.
Soluţii de multe ori folosite cu succes până acum devin nefolositoare, căutările pe drumuri deja bătute devin inutile, rezolvări care au aura unor reţete canonice nu mai sunt posibile. Recapitularea greşelilor sau victoriilor trecute nu mai este folositoare şi – parcă – nu se întrevăd soluţii.
Senzaţia, cu atributele ei atotcuprinzătoare în toate planurile, cu perspectiva neputinţei în faţa fatalităţii, departe de a fi benefică este descurajantă. Pe plan politic ea a scos la suprafaţă ceea ce păreau a fi numai mişcări telurice în sânul partidelor, acele frământări care, din varii motive, au fost ţinute sub obrocul discreţiei, provocând o vânzoleală de oameni şi idei.
Este curios cum aceste elemente se disociază în viaţa politică.
Se propun oameni cu o charismă deja recunoscută sau cu vechi state de activitate sau, dimpotrivă, cu elanul tinereţii ce trebuie să se afirme. Se contestă oameni pentru lipsa de charismă, pentru uzatele state de activitate sau, dimpotrivă, pentru elanul tinereţii care nu convinge prin el însuşi. Pe de altă parte, cu o aură de snobism doct, se solicită promovarea unor concepţii definitorii, a unor noi teze doctrinare bazate – evident – pe un aprofundat studiu de natură a justifica o nouă viziune. Această bizară separare între calităţile unei persoane (sau personalităţi) şi lumea ideilor în care aceştia evoluează îşi are explicaţia ei, din păcate, nu cea mai comodă. Sub imperiul unui pragmatism care se radicalizează spre un populism proletcultist, accentul pare să cadă asupra omului în sine, independent de valoarea ideilor pe care le are şi de multe ori nu le are. Isteţimea, de cele mai multe ori redusă la simpla şmecherie, se confundă cu inteligenţa şi „viziunea". Lipsa acută nu numai de cultură ci chiar de instrucţie elementară devine virtutea unui comunicator. Pretextul aderenţei la mase este scuza incapacităţii depăşirii acestui nivel sau pur şi simplu maschează dorinţa obţinerii unor victorii facile.
Pe de altă parte, se elaborează studii cu o valoroasă fundamentare ştiinţifică, avute în vedere sau trecute cu vederea, dar totdeauna surprinzând prin sterilitatea lor.
Se cere, totdeauna inutil, ca lupxele politice să se transforme în lupxe de idei, ca sfera acestor lupxe să gliseze spre dezbatere şi clarificare. Nereuşita niciuneia dintre aceste opţiuni nu mai surprinde pe nimeni şi problema poate rămâne în domeniul nerezolvărilor. Iar cât timp va dăinui această disociere între oameni şi idei nu vom avea nicio finalitate. Se uită prea uşor că oamenii sunt purtătorii ideilor şi că nu există idei fără oameni.
Independent de calităţile charismatice (termen pe care nu îl agreez în totalitate, dar care există), nicio persoană nu este o personalitate dacă nu este purtătorul unor idei. Noţiunea de idee rămâne, în accepţiunea dată aici, dar şi de dicţionare fundamentale, aceea de reprezentare generală şi abstractă, care se formează în conştiinţa omului, despre un obiect sau despre un fenomen, de concepx.
Definiţia abstractă nu este acoperitoare întrucât nu poate cuprinde procesul lor de formare. Cultura, ca experienţă învăţată şi economisită, rămâne doar un fundament de bază. Asimilarea culturii – în speţă politică – este procesul decisiv. Independent de aderarea la o serie de idei sau elaborarea unora noi, procesul de asimilare proprie este decisiv. Simpla repetare a unor cunoştinţe dobândite de cele mai variate motive şi în cele mai variate condiţii nu este îndestulătoare. Creator este să asimilezi, creator este să te poziţionezi şi – evident – creator este să elaborezi. Mai contează şi experienţa practică dobândită din confruntarea între ceea ce gândeşti şi realitatea care ţi se poate opune. şi nu în ultimul rând este credinţa argumentată, neapărat argumentată, că ceea ce gândeşti şi propui este corect. Din tăria argumentelor şi numai din aceasta se nasc consecvenţa, fidelitatea ideatică şi nu o oarbă fidelitate personală. Spiritul de concordat al ideilor şi credinţelor trebuie să fie mai puternic decât spiritul de gaşcă.
Actualele frământări interne ale unor partide împing pe primul plan o acerbă lupxă dintre oameni, ideile fiind împinse pe planul secund sau chiar al derizoriului, folosite cel mult ca butaforie. Dar, fără discuţie, în fiecare partid există şi oameni ai ideilor, cei care le-au dobândit din pasiunea studiului şi le-au aplicat din pasiunea acţiunii. Speranţa reală este ca aceştia să se impună. Aceasta ar fi adevărata „primenire" a clasei politice prea poluată de incultură, bişniţărie de gang, şmecherie de mahala. Vedetele politice nu se nasc pe coperţile tabloidelor, ci pe coperţile cărţilor. Deisgur că m-am referit la situaţii şi persoane concrete lăsând la latitudinea oricărui cititor al acestor simple note să le poziţioneze după dorinţă, fără a impune o selecţie proprie. Este timpul pentru o politică intelectuală, o politică a intelectualilor, oricât de nepopulistă sau neproletcultistă ar fi această idee.
