LUCIAN BOLCAŞ: Valuri de congres

Motto: „Cum sunt ce-am fost voi fi ce sunt" (Nichifor Crainic)

Valurile comentariilor produse de recent încheiatul congres al Partidului Social Democrat au exprimat, în marea lor majoritate, mai mult dezamăgire decât optimism.

Probabil că au dreptate căci aşteptările multora au fost infirmate. A fost infirmată iminenţa ruperii şi formale, nu numai latente, a partidului ca mecanism politic. A fost infirmată menţinerea unei anume echipe de conducere pe care – repet – unii o considerau benefică, utilă sau cel puţin profitabilă lor. A fost infirmată şi instaurarea altor noi echipe de conducere pe care – repet – alţii o doreau din aceleaşi varii motive.

Dar, mai ales, au fost infirmate aştepxările unor dezbateri doctrinare deschise, ale unor confruntări neapărat de idei.

A rămas o impresie aproape generală de imobilism, în pofida alegerii unui nou preşedinte, în care toate frământările latente şi-au păstrat acuitatea.

Desigur este uşor să regăseşti la acest congres toate minusurile şi, mai direct, viciile, care domină aproape toate partidele politice denumite acum „mari" fără ca atributul să aibă o perspectivă în viitor. Ele au fost suficient subliniate astfel că nu necesită alte adăugiri.

Totuşi, ca impresie pur personală,nu cred că a fost un congres al infirmărilor, dar nici unul al confirmărilor evidente.

Întregul congres s-a desfăşurat sub un deziderat dominant: păstrarea unităţii partidului. Aşa înţeleg şi unele retrageri din cursă a unor candidaţi (cu excepţia lui Cristian Diaconescu), eclectismul alegerii vicepreşedinţilor şi – mai ales – alegerea altui preşedinte (independent de persoana care ocupă funcţia) atât timp cât prezenţa fostului preşedinte punea în discuţie – din cele mai varii motive – chiar această unitate.

Deocamdată această unitate s-a păstrat, a fost atins scopul, dar ea a fost obţinută cu prea multe sacrificii de persoane şi principii ca să poată dăinui în timp în această formă. Presiunea nu este numai interioară, ei i se adaugă şi diversiunea din exteriorul partidului.

Realizarea dezideratului menţinerii unităţii partidului a însemnat şi renunţarea la o explicită clarificare ideologică. Stabilizarea unor opţiuni de stânga a răzbătut din multe luări de poziţie iar preşedintele nou ales a vorbit – în sfârşit, chiar dacă numai în treacăt – despre necesitatea conturării unei poziţii proprii a partidului cu privire la revizuirea Constituţiei. De aici începe totul.

O voce autorizată a cerut stoparea manelizării partidului, a înlăturării golănismelor din viaţa politică şi, chiar dacă votul pentru alegerea vicepreşedinţilor nu a sancţionat persoane, a sancţionat atitudini şi a făcut ca asemenea manifestări să se estompeze. Deocamdată.

Am fost interesat de acest congres în principal din două motive. În primul  rând sunt interesat de evoluţia stângii româneşti. În al doilea rând mă preocupă soarta intelectualului în perimetrul politic devenit din ce în ce mai poluat.

M-am întrebat cum,pe lista vicepreşedinţilor, alături de profesorii universitari,cu titlul academic de doctor, apar şi personaje discutabile din punctul meu de vedere, şi nu numai. Va fi o încercare pentru ei. Răspunsurile date mai sus nu sunt suficiente Este o încercare pentru cei titraţi universitar să-şi menţină condiţia socială, să o impună ca reper de activitate. Sau să piardă.

Desigur că mai sunt multe de comentat, fiecare cu o importanţă aparte, de la penibila apariţie a „vrăjitoarelor" până la discutata renunţare la candidatură a lui Cristian Diaconescu. Dar nu o voi face.

Pentru că apariţia „vrăjitoarelor" este prea penibilă şi mă duce cu gândul la cine a servit pretextul acestei penibilităţi.

Iar demisia lui Cristian Diaconescu, în contextul în care, cu un bun-simţ specific feminin, un om de presă – sacrificând evenimentul şi beneficiile sale – a relatat numai că există pregătit un material în privinţa sa, este prea dramatică. Dramatice au fost frământările sale vizibile, dramatică a fost declaraţia de renunţare la candidatură. Omeneşte, nu cred că are drepxul cineva să le comenteze.

Nu s-au împlinit aştepxările celor care sperau în rezolvări miraculoase dar, mai ales, spectaculoase. Poate nici eu nu am găsit un răspuns direct cu privire la o linie politică de stânga. Şi nici la ce caută intelectualii în politică.

Dar ceva s-a întâmplat şi evoluţia viitoare va confirma sau infirma impotenţa acestui congres pe care, tot cu titlu personal, îl numesc „al aştepxărilor". Deci să aştepxăm.

Aş pune punct aici dar se vorbeşte despre naşterea unui nou partid cu orientare de stânga. Este important să-ţi declari şi să-ţi configurezi opţiunea ideologică dar aici sunt importanţi şi oamenii care o vor face. Credibilitatea opţiunii depinde, necondiţionat, de credibilitatea celor care o exprimă. Deci, reiau, să aştepxăm.