Se pare că noi, românii, suntem predestinaţi să apărăm Europa de Islam. A apărat-o Ştefan cel Mare cu oastea lui de răzeşi şi Vlad Ţepeş cu înfricoşătoarele ţepuşe, acum o vom apăra cu scutul american antirachetă.
Nu cred că am apărat-o din dragoste pentru valorile europene şi nici chiar pentru cele ale creştinătăţii. Cred că nu am avut de ales. Poziţia noastră geografică ne-a obligat căci ne-am aflat întotdeauna la graniţa dintre imperii, dintre culturi sau piloni de forţă ai economiei mondiale.
Nu am de ce să comentez hotărârea de a permite instalarea scutului american în România. Este o hotărâre care implică, poate în egală măsură, şi avantaje şi dezavantaje dar, la această dată este extrem de dificilă o evaluare corectă a costurilor şi câştigurilor. Timpul va fi cel care ne va lămuri.
Ceea ce mă interesează este modul cum privim şi înţelegem predestinarea de care vorbeam. În general, tonul în care este prezentată este predominant pesimist şi fatalist, în maniera: „Asta e! Nu avem ce face! Dumnezeu ni i-a pus pe ăia în coastă".
Ce-ar fi dacă am lua-o invers şi ne-am bucura că Dumnezeu ne-a dat o astfel de poziţie? Ce ar fi dacă ne-am bucura că îi avem pe ruşi şi ucraineni în coastă şi că suntem doar la o aruncătură de rachetă de puterea islamică?
Sunt convins că în actualele condiţii am avea multe motive să ne schimbăm concepţiile şi să ne bucurăm de poziţia pe care o avem. Ar fi necesară doar o simplă reformulare a datelor problemei, ţinând cont de realitatea anului 2010. Astfel, ar trebui să nu mai spunem că suntem defavorizaţi prin poziţia de graniţă a Europei ci că suntem favorizaţi prin poziţia de legătură şi placă turnantă a relaţiilor economice dintre zona europeană comunitară şi zona extracomunitară a Uniunii Europene. Ar trebui să privim zona islamică nu numai prin prisma apărării de fluxul migrator sau chiar de rachete ci şi prin prisma marelui potenţial al pieţelor acestor ţări dar şi al capitalului pe care l-ar putea investi în economia noastră. Cu excepţia iniţiativei prezidenţiale de a concepe şi implementa o politică a Mării Negre, de douăzeci de ani, România revine din ce în ce mai mult la politica lui Ştefan cel Mare şi a lui Vlad Ţepeş. O politică de arici, de izolare şi chiar de subestimare a importanţei relaţiilor cu cei de la răsăritul nostru, fie ruşi pravoslavnici sau arabi musulmani. Suferim de o prea mare iubire faţă de Vest şi de o nejustificată teamă de Est.
În douăzeci de ani, România şi-a redus nepermis de mult relaţiile economice cu extracomunitarii din estul său şi a devenit periculos de mult dependentă de importul şi exportul pe piaţa Uniunii Europene. A fi mai mult de 70% dependentă de importul de alimente şi bunuri de consum din Vest şi mai mult de 70% dependentă la export de cererea Vestului este o situaţie alarmantă a cărei gravitate se vede în condiţiile crizei. Această dependenţă a transformat România într-un fel de victimă colaterală a crizei occidentale, preluând prin cele 70 de procente şi efectele negative ale unei crize ce nu-şi avea cauze proprii.
Pierderea în ultimii douăzeci de ani a locului pe care România îl avea pe pieţele fostei Uniuni Sovietice, în Egipx, Siria, Iordania şi chiar în Iranul, de care se teme azi Europa, este una din cauzele declinului economic în care ne aflăm şi un element inexistent în arsenalul de măsuri anticriză. Ţări ca Polonia, Cehia sau Slovacia care au putut atenua efectele crizei, mult mai bine şi mai repede decât noi, au folosit acest element, extinzând masiv relaţiile lor economice cu extracomunitarii.
Discuţiile asupra scutului antirachetă sper să readucă în atenţie şi nevoia de a ne revizui politica economică faţă de extracomunitari. Sper că vom ajunge la concluzia că suntem predestinaţi să avem mai multe avantaje economice decât alte ţări membre UE datorită poziţiei noastre geografice.
