Stau alaturi de fiul meu si ne uitam la un clip al lui Michael Jackson filmat in Brazilia. El lacrimeaza discret si ma intreaba de ce a murit Michael fara sa apuce aniversarea de 65 ani. Crede ca este varsta cea mai inaintata pe care si-o poate el imagina, poate este chiar vesnicia pentru mintea lui. Imi povesteste apoi ca, probabil, eroul lui nici macar nu a murit, ci este undeva pe o insula, pe o plaja, inconjurat de femei frumoase si delfini. Si pe mine ma incurca o lacrima, dar ma uit cu preocupare spre un raft cu carti si piticul nu observa. Vreau sa-i spun ca eroii care se cocoseaza si se zbarcesc sunt jalnici, de aceea zeii trebuie sa ramana tineri si ca sa nu-i transforme in batranei paralitici, Dumnezeu ii ia la el din timp. Dar nu sunt sigur ca ar putea intelege si ma multumesc sa ii spun ca si eu cred ca Michael e pe insula aceea. Ma intreb insa: de ce este atat de puternic mitul, de unde se naste in mintea copilului meu aceasta speranta. El are 8 ani, eu 48 de ani. Intre noi sunt patru decenii si mii de intamplari prin care am trecut, cu bucurie sau suferinta. El nu accepta ca sfarsitul e moartea si mintea lui plamadeste un mecanism de aparare de o forta teribila. Impotriva tuturor, a televizoarelor care zilnic dau omagii si comemorari, a celor care il deplang pe marele cantaret, mintea si inima lui au nascut un fir de iarba de care se agata speranta. Eroul nu e mort, eroul nu avea voie sa moara.
Din living aud, in pauza dintre diferite certuri de la talk-show-ul de seara, unul la care am fost si eu de multe ori. Stiu ce se intampla, stiu ce se discuta si fara sa ascult. Moderatorul nu modereaza, invitatii nu spun nimic care ar putea aduce ceva in mintea noastra. Fiecare isi apara seful de partid sau partidul. Cu toate sofismele posibile, cu glume nesarate, cu orice minciuna. Impotriva logicii, a bunei-cuvinte, a ratiunii si a moralei. Fara rusine se joaca o comedie absurda in care nu crede nimeni, toti stiu ca este doar o forma de a consuma timpul. Poate ca politicienii se gandesc ca telespectatorii vor aprecia cat de tare s-a tinut unul sau altul, cat de smecher a fost, ce bine le-a zis-o dusmanilor. Poate sunt unii care cred ca asa e bine, dar ce vedem este o bataie de strada intre tigani fricosi care se impung superficial cu brisca, fara pericol, doar pentru zbierete si spectacolul de impresionare. Este tot ce poate produce politica la noi in tara. Ma intreb cum s-a putut ajunge la aceasta jalnica stare. Nu pot crede ca a fost mereu asa.
Politica ar trebui sa nasca speranta ca omul nu este singur in fata destinului. Oamenii se leaga de lideri sau de partide pentru a nu fi singuri pe pamant, cum spune preotul la casatorie. Unii se duc spre partide pentru a reusi sa conduca, dar trebuie sa lupxe pentru asta, in politica normala putine lucruri se primesc cadou. Putini oameni sunt animale singuratice, cei mai multi cauta sa se asocieze cu altii in diferite forme. In sindicate, asociatii, cluburi, clanuri sau familii. Pentru a putea sa faci ceva in social, daca ai vreun vis, un gand, vreun proiect trebuie sa te sustina si altii, trebuie sa obtii voturi.
Pentru ca politica sa poata naste mituri mai departe oamenii au dat politicienilor un statut aparte. Pe multi oameni i-au transformat in vulturi, desi poate, in realitate, erau doar niste pitigoi tristi si rebegiti. Politicienii nu inteleg nevoia oamenilor de a urma pe altii, nevoia de a crea mituri si imagini dupa care sa se conduca. Nevoia oamenilor de mituri naste monstri cateodata, dar omenirea nu se opreste niciodata din iluzia de cautare a oamenilor excepxionali, din credinta ca unii dintre ei au fost daruiti cu harul de a schimba lumea, de a fi calauze pe drumul istoriei.
Cand un om politic veritabil, unul care a ajuns la o anumita popularitate, esueaza, atunci omoara cel putin o speranta pusa in el. Cand un om politic votat de cateva mii de oameni macar se murdareste cu noroi, face o crima pentru ca ucide visul mai multor oameni de a trai mai bine. Uitati-va la baile de multime, oamenii vor sa te atinga daca esti politician, vor sa pipaie prin aceasta un vis. Stiu ca au fost mintiti de multe ori, spun ca politicienii i-au tradat, ca nu merita nimic, dar vor fi prezenti acolo in multimea care se calca in picioare pentru a te vedea, a da mana cu tine. Am fost alaturi de conducatorii Romaniei cand treceau prin multimi extaziate, am vazut fetele oamenilor si m-am cutremurat de uriasa distanta dintre visele lor si ce credeau conducatorii despre asta. Nu va bucurati, aceasta multime vrea cu disperare sa-si atinga cu mana visul de a trai mai bine, nu personalitatea noastra i-a adus aici, niciunul din meritele noastre, ci speranta lor de a scapa de saracie si amar, acestea ii fac sa ne atinga cu religiozitate.
Voi, pardon, noi suntem doar instrumente pe care ei vor sa le incarce cu energie, pentru a reusi. In masinile negre cu geamuri fumurii in care ne suiam, colegii mei, conducatorii, energizati isi aduc aminte de sondaje si ma intreaba cum mai stau la incredere si intentia de vot. Sigur nu sunt bune sondajele, nu vezi, prietene, spun ei, ce emotie colectiva, ce multi oameni au venit sa ne aclame, oameni care nu erau obligati de nimeni sa stea in ploaie sau frig. Inutil sa le spui ca omul politic este doar un obiect, un intermediar intre oameni si realizarea unei vieti mai bune, a unui trai decent. Un vis pentru care oamenii fac totul sa si-l realizeze singuri, se lupxa de dimineata pana seara sa faca asta, iar tu, ca politician, trebuie de multe ori doar sa nu-i incurci. De cele mai multe ori politicienii nu inteleg asta, iar oamenii nu mai pot vedea viitorul din cauza lor. Egoismul politicienilor si lupxa lor disperata pentru a ocupa tot spatiul acela al puterii, cu familiile lor flamande, cu grupurile de interese este imaginea degradata a unui mit. Un mit pe care oamenii l-au cladit cu greu, impotriva vietii lor nefericite, cu resursele lor de visare tot mai firave. Oamenii au nevoie sa creada in curatenia noastra si in inaltimea de spirit a celor alesi pentru o garantie ca nu sunt singuri iar drumul pe care merg este bine ales.
Iar astazi, cea mai mare crima a politicii este ca ucide speranta, omoara visul oamenilor ca prin propriul lor sacrificiu vor trai maine un pic mai bine.
