VASILE DÂNCU: Comportamentul simulat şi ritualuri politice

Societatea românească a inventat nişte comportamente de mutant social care ar trebui să intre în manualele de sociologie. Din păcate, sociologia încă nu are, cred, un arsenal conceptual care să poată cuprinde o mare parte din mentalitatea noastră. Unul dintre lucrurile pe care le urmăresc cu fascinaţie în ultimii ani este fantastica aplecare spre comportamente simulate. 

Simularea este expresia unei dedublări psihologice în raport cu sine iar condiţia succesului unei simulări, spun psihologii, este dată de consistenţa sa internă, de abilitatea cu care subiectul menţine coerenţa demersului său fictiv. Simulările sunt contrafaceri, deci  mijloace de eludare a normativelor sociale, subiecţii vizaţi inventând mereu tactici derutante, simulantul menţinând un fals relaţional şi structurându-şi un spaţiu simulat de expresie. Dacă în general este un subiect de psihologie clinică la noi, datorită masei de simulanţi şi amplorii fenomenului, cred că ar trebui să fie studiat de o nouă ramură a sociologiei.
O aplecare deosebită spre un comportament simulat descoperim în viaţa politică unde nu mă satur să-l studiez pe Ion Iliescu şi publicul său, de regulă pesediştii de la marile evenimente de partid. Să analizăm ultimul Consiliu Naţional al PSD, din perspectiva unor ritualuri de comportament simulate. 

Iliescu a avut un discurs bun, spun mulţi din cei care s-au uitat la TV sau au fost prezenţi. Sala s-a ridicat în picioare, dar cei care sunt mai vechi în politică sau în presă pot observa. Iliescu a spus aceleaşi lucruri pe care le-am auzit în ultimii 10 ani, când a ridicat de fiecare dată în picioare Consiliul Naţional. Încerc să sintetizez fără a deforma: Suntem un partid mare care avem vocaţia conducerii statului; Ne-am rătăcit însă de valorile stângii, afişăm ostentativ averile, facem spectacole americane, umblăm în jeepuri cu girofar; Avem prea mulţi şefi, nu avem nevoie de democraţie internă (ce vicepreşedinţi zonali!), zona principală este Bucureştiul sau Kiseleff ori Atena. De aici vă putem spune care sunt adevăratele probleme iar camarazii veniţi la Congres vor putea spune cât sunt de acord cu ele; Nu este nevoie de competitive, nici de programe alternative, acestea fac rău partidului, stabilim noi, aici, ce vor vota cei care vin la Congres;  Nu am nevoie de onoruri, nici de funcţii, eu mă justific prin altceva pentru respectul oamenilor, pot renunţa oricând etc. etc. 

De fiecare dată, Iliescu, zis Domnu” Iliescu, aduce ca argument scrisoarea vreunui pensionar sau a unei pensionare, ca să fie sigur că a fixat audienţei sensibile o lacrimă de geană. 

Dacă ne uităm cu atenţie, vedem că şi capitalismul de cumetrie şi îndepărtarea de ideal s-au făcut sub atenta oblăduire a Domnului Ion Iliescu. A fugărit pe cineva pentru corupţie? Nu, poate în afara lui Adrian Năstase, pe care l-a ştampilat ca atare prin colaboratorul lui, Ioan Talpeş.  Iliescu nu a refuzat nicio funcţie, nici măcar transformarea funcţiei de Preşedinte de Onoare în prezenţa executivă la toate şedinţele. La funcţii spune mereu că poate renunţa oricând, dar niciodată nu a spus renunţ, de azi încolo nu mai vreau. L-am văzut de multe ori plecând spre uşă şi spunând că ar putea să ne părăsească, dar totdeauna au sărit unii să-l aducă înapoi, iar într-un anumit moment,când nu a fost nimeni rapid să-l oprească, s-a întors singur peste vreo oră.

După această indignare simbolică, lumea se ridică în picioare şi aplaudă şi totul revine la normal. Oamenii din sală s-au obişnuit, îşi trag cu ochiul, îl laudă pe moşu” pentru vitalitate, unii clevetesc, se bucură că mai au acest apostol printre ei. Sunt fericiţi, în schimb, pentru că ştiu că nu vor fi puşi niciodată, de către nimeni, să facă ceea ce a zis Iliescu.

Înţeleg că este o indignare ritualică, ca şi cele de pe vremea PCR, de la orele de învăţământ politic. Unul bolborosea nişte cuvinte din Scânteia şi apoi toţi plecau la bere fericiţi că au scăpat din producţie câteva ore. Am observat de mai multe ori acest gen de solidaritate, cu discursul ţintit iliescian, discurs pe care şi Năstase l-a acuzat voalat de excesivă marketizare. Nu lasă nicio urmă, nici măcar pe discursul lui Iliescu din şedinţa care urmează. Dar studierea reacţiei delegaţilor este o experienţă fantastică, poţi vedea o dedublare exemplară. La un Consiliu Naţional de dinainte de a pierde Iliescu, el a spus acelaşi lucru şi a fost aplaudat în picioare, apoi 70% din delegaţi l-au votat pe Geoană, la fel în 2006 când Iliescu l-a susţinut pe Oprescu.

Culmea dedublării am observat-o la Consiliul Naţional de după Congresul din 2005, după ce Ion Iliescu a pierdut. Acel Consiliu Naţional era trist, se simţea vinovat de paricid, suferea pur şi simplu. Oamenii nu se uitau unii la alţii, unii se adunau să vorbească în şoapxă pe după perdelele şi coloanele Palatului Parlamentului, alţii îl strângeau pe Iliescu în braţe, deşi el se împotrivea („fără efuziuni, tovarăşi, aşa este lupxa – dură"). Lumea se uita la Geoană, la mine sau la Rus ca la nişte criminali, autorii unui paricid groaznic. Parcă ei nu ar fi fost acolo, parcă încercau să se absolve de o vină ancestrală, o crimă pe care au comis-o alţii.

E adevărat, Iliescu este privit cu cinism ca o resursă, este tratat nu ca o relicvă, îmi cer scuze, ci ca şi sfintele moaşte. Oamenii se bucură când aud melodia lui Iliescu, este un semn că nu s-a schimbat nimic, că mediul este previzibil. Dacă l-ar respecta cu adevărat pe Iliescu, de ce nu încearcă să participe la o reformă veritabilă care să transforme PSD într-un partid de stânga modern?

Oare nu asta vrea Domnu” Iliescu? Să simtă ei, adulatorii, cel mai bine ce vrea şefu”, adică nimic, doar adrenalina puterii?

Un ritual absurd, cinic, o simulare de atitudine, o adulaţie mincinoasă, o politică-surogat şi o stângă ce nu mai poate convinge pe nimeni.