VASILE DÂNCU: Manifest împotriva vorbirii despre femei

Mi-e frică să vorbesc despre femei noaptea, pentru că s-ar putea să mă ademenească în vis şi să mă rătăcesc prin jungla lor de sentimente, emoţii, rochii şi tandreţe, iar dimineaţa să nu mai găsesc ieşirea. Nici ziua nu e bine să vorbeşti despre femei, căci cuvântul poate atrage realitatea şi te poţi trezi îmbrăţişând un copac pe stradă sau rugându-te la urma trecerii lor prin aer.

În general, poţi folosi cuvintele doar pentru a le ţine pe ele capxive ca într-o cuşcă, mai ales după ce au plecat de la tine. Dar ce spun eu, nu le poţi ţine capxive în cuvinte, asta este doar una din iluziile noastre macho, dacă încerci, în primul moment când laşi cuvântul nesupravegheat, îl găuresc (cu unghiile lor lungi, probabil) şi pleacă, iar când revii, găseşti cuvântul gol, ca o crisalidă părăsită de fluture.

Dar cel mai bine poţi folosi cuvintele pe post de sticluţe de parfum unde să închizi amintirea parfumului ei sau atingerea moale a pielii ei, sau altceva, de exemplu modul în care râd femeile, cu capul dat pe spate, de parcă şi-ar lua zborul spre ţările calde.

Mă enervează să vorbesc despre femei primăvara pentru că este o dovadă pentru duşmanii noştri că suntem un popor vegetal (săru”mâna, Doamnă Ana Blandiana), nu pentru că nu ne revoltăm, asta nici nu e atât de grav, ci pentru că semănăm cu nişte copaci care trăiesc doar primăvara, în rest vegetează. Dacă vorbim doar primăvara despre femei este clar că numai atunci ne urcă seva din pământ spre crengi, iar dacă ele ar afla asta ne-ar părăsi sau ne-ar pune în insectar, cu fluturii care trăiesc doar câteva zile. Dacă ele s-ar prinde că suntem vegetali, cine ştie ce ar face, sunt capabile de orice, ar putea altoi pe trupul nostru rododendron sau mandragore.

Deci, prieteni, vă propun următoarele lucruri menite să elimine acest prost obicei de a ne trezi vorbind despre femei doar primăvara:

În general, nu vorbiţi despre femei, poate doar despre cele care s-au dus. Luaţi-le mai bine în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le până simţiţi că nu o să vă mai puteţi dezlipi trupurile sau acoperiţi-le ochii cu frunze verzi pentru ca să nu găsească ieşirea din spaţiul vostru intim;

Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei, oricum, sunt rătăciţi si nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru afectat de încălzire globală ireversibilă. Poeţii au trădat de mult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi când noi suntem plecaţi, iar apoi, scandalos, i-au transformat în cerşetori de iubire şi culegători de farmece trecătoare.

Nu faceţi imprudenţa să vorbiţi femeilor, mai ales primăvara. În fond, ce o să le spuneţi voi când orice cuvânt decolează de pe buzele lor spre voi este o declaraţie de dragoste, care te paralizează ca şi veninul şarpelui din Delta Nilului.

Dar mai ales nu vă plângeţi de comportamentul lor sau de obiceiul lor de a pleca, din când în când, undeva departe, câteodată chiar după ce au făcut dragoste cu noi. Nu vă plângeţi mai ales de fapxul că uneori, mai ales în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă poruncesc ca unor sclavi numibieni pentru că ele sunt chiar zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit ca suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele. În general, nu spuneţi despre femei că nu ne iubesc destul, pentru că, sunt sigur, cu adevărat nefericiţi sunt doar cei care nu pot iubi.