VASILE DÂNCU: Ne trebuie, totuşi, un om

Scandalul Voicu ne aduce o altă faţă a ipocriziei exemplare din viaţa noastră politică. Ce oroare, ce mlaştină, ce reţea, inimaginabil, incredibil, nu se poate aşa ceva, nimeni n-a crezut… Aceste cuvinte spuse de politicieni sau de jurnaliştii noştri barosani de la Bucureşti sunt mostre ale unei prefăcătorii istorice pentru că toată lumea a ştiut, toată lumea ştie că nu este vorba doar de Voicu, mai sunt şi alte reţele şi că Voicu a fost unealta unor politicieni care au făcut doar greşeala că au vrut să-l ridice foarte sus, şi au pus astfel reflectoarele pe el, iar  el şi-a dat drumul la gură şi a început să depene visul mafiot.

Visul lor, nu doar visul lui. Şi toată lumea ştie că uciderea dosarelor este un sport naţional, uneori pentru mari politicieni ai noştri, „greii partidelor", greutatea lor se măsoară tocmai în cantitatea de dosare ucise. Este unul din criteriile de forţă politică, unul din indicatorii forţei şi motivul principal al adulaţiei celor din partid. Uciderea dosarelor a devenit parte importantă a politicii, iar bătălia pentru Interne este marea miză a politicii româneşti. Nimic altceva nu este mai dorit, nimic altceva nu este mai important decât să te plasezi la începutul traseului de dosar, poliţistul (adică sinteza de câine şi curvă, cum zicea Voicu) fiind mult mai important decât toţi care urmează pe traseul juridic. 

Ori, acesta este mecanismul principal de control social, aici se dă bătălia pentru ca ţara să nu se dezvolte, să nu treacă la altă etapă, să nu se deschidă adevărata competiţie socială. Este locul unde se blochează voinţa de schimbare şi unde se naşte pesimismul social. Lipsa evidentă a drepxăţii într-o societate produce cea mai puternică apatie, cea mai mare delăsare, ideea de a pleca în lume cât vezi cu ochii, indiferent de suferinţe.

Sistemul gândit de marii combinatori a realizat cu precizie această blocare a speranţei că s-ar putea face drepxate şi fiecare om ar putea reuşi în mica lui afacere sau în revolta lui împotriva actualei stări de lucruri. Ca sociolog, am realizat mii de interviuri cu echipele mele şi ceea ce transpare din toate acestea este deznădejdea: nu ţi se face drepxate dacă nu ai bani, nici nu are rost să încerci să faci o afacere în oraşul nostru dacă nu ai pe cineva care să te protejeze. Marii combinatori au construit reţele transpartinice care au ţinut energia celor mulţi în capsula pesimismului şi apatiei, beneficiind de resurse şi libertăţi doar ei şi găştile lor. Au monopolizat comunităţile, prima schimbare după alegeri fiind cea a şefului poliţiei, şi-au pus rudele şi apropiaţii în funcţii. Doar în ţara noastră şoferii au devenit prefecţi şi parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere. În ceaţa de după revoluţie, marii combinatori au prins repede şpilul: plebea trebuie lovită peste bot, trebuie arătat că nu trebuie să pretindă prea mult de la viaţă sau de la politică. A fost de fapx mecanismul pus în practică de bolşevici: blochezi mecanismele de mobilitate socială, arăţi că justiţia este a celor care au câştigat bătălia, nu dai nicio clipă senzaţia că lumea este deschisă. L-am urmărit pe unul din liderii care a condus România cei mai mulţi ani până acum cum ura cu tărie orice propunere de a se vota şi cât de fericit era când putea să spună verbul a desemna. Cutare a fost desemnat să ocupe funcţia X, cutărică este numit în funcţia Y. În plus, folosirea expresiei impersonale: se cere, se doreşte, nu se doreşte… era cea mai frecventă modalitate de a dezumaniza procesele, fiindcă, nu-i aşa, nu te poţi pune cu forţele istoriei.

Uitaţi-vă la nefericitul de Voicu, nimeni nu-l cunoaşte, a fost consilierul nimănui, promovarea lui politică a fost o întâmplare cosmică sau o idee nefericită a neantului. Marii combinatori se ascund acum, au luat culoarea peisajului, nu-i mai vezi pe la televiziuni surâzând sarcastic, ca atunci când victoria le părea sigură. Sistemul nu are feţe, nu are nici măcar măşti, este acum total depersonalizat, s-a dematerializat total.

Văzând acest spectacol grotesc, cred tot mai mult că este, totuşi, nevoie de un om. Comunist sau necomunist, bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie, contează mai puţin. Primul politician care va avea sentimentul predestinării sale va putea schimba decisiv această ţară tristă. Este vorba de sentimentul care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi laşi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi. Dar nu un progres simulat, superficial, bun de arătat în campanie, ci unul esenţial, de profunzime. Un politician care va avea curajul să viseze la schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran în tinereţe, cred că va găsi încă zece bărbaţi care să i se alăture. O idee serioasă privind modernizarea României va găsi baionetele necesare, problema este că omul acela trebuie să creadă în ea, cu putere şi  cu sacrificiu. 

Nu ştiu dacă omul acela există, de câteva ori am crezut că l-am întâlnit, de alte  ori am rămas trist cu gândul că mi s-a părut. Un om  şi un proiect ne-ar putea face să ieşim din pesimismul social.

Deocamdată, observăm că nici măcar bandiţii nu sunt demni, nu au curaj, se internează în spitale, cheamă popii să le descânte, fac scut uman din copii sau părinţi. Nici măcar o execuţie reuşită n-o să vedem vreodată în ţara asta pentru că condamnatul ar putea muri de spaimă la vederea călăului.