Iosif Boda – Despre putere şi bani

Unii au dat ca sigur faptul că, odată cu schimbarea conducerii TVR, zilele sale ca analist politic invitat la postul public de televiziune sunt numărate. Alţii, dimpotrivă, au dat ca sigură rămânerea sa, datorită prieteniei cu Rodica Culcer. Iosif Boda lămureşte acest aspect, în exclusivitate pentru Q Magazine. Apoi realizează o radiografie a realităţii politice actuale: de la corupţii din interiorul partidelor, la greşelile preşedintelui şi variantele de salvare care-i mai rămân poporului român.

Q Magazine: Anul acesta, odată cu schimbarea preşedintelui director general al TVR, unele voci au dat ca sigură plecarea dvs. din emisiunile postului public de televiziune. Cu toate acestea, emisiunea pe care o realizaţi alături de Monica Ghiurco va reveni pe micul ecran. De unde credeţi că au pornit zvonurile conform cărora zilele dvs. în calitate de colaborator al TVR, ar fi fost… numărate?
Iosif Boda: Am auzit şi eu câte ceva… Unii m-au dat chiar viitor director general sau, măcar, membru în Consiliul de Administraţie. Să încerci să identifici aceste „voci” ar fi o muncă în zadar. Pe de altă parte, ştiam de mult că emisiunea „Agenda politică” va rămâne şi în grila de toamnă. Ceea ce nu înseamnă deloc că eu voi fi invitatul permanent. Cei care au puterea de decizie vor proceda cum cred că e mai bine. Însă această emisiune, cu o mică întrerupere, are aproape şapxe ani, iar cifrele de audienţă au fost foarte bune! Comparativ cu toate celelalte emisiuni politice ale TVR, nici acum nu stăm rău, în niciun caz.

Q: Aţi colaborat cu TVR-ul şi atunci când pe fotoliul de preşedinte director general se aflau alte nume. Care director al TVR v-a apreciat cel mai mult şi care v-a pus beţe în roate?
I.B.: Da… Am început colaborarea cu TVR sub mandatul domnului Nicolau. M-am înţeles foarte bine cu domnia sa. Pe domnul Giurgiu nu l-am văzut, cred, niciodată la faţă. Dl. Sassu, pe care-l ştiam din 1990, a fost, probabil, cel mai scepxic în ceea ce mă priveşte, dar nu aş spune că mi-a pus beţe în roate. Cu actualul director general m-am întâlnit conjunctural, fie pe la postul de radio pe care l-a condus o vreme, fie pe la diverse evenimente organizate de revista „22” sau de G.D.S. În esenţă nu ne cunoaştem. Speranţa mea este ca domnul Lăzescu să reuşească transformarea TVR într-un post public în care interferenţa politicului, indiferent că vine din partea Puterii, a Opoziţiei sau, să o zicem şi pe asta, a altor posturi de televiziune sau grupuri de interese, să nu depăşească limitele firescului. În rest, dacă eu voi mai fi sau nu colaborator al acestui post… contează mai puţin. Ceea ce nu înseamnă că nu ar conta deloc…

Q: Se spune că Rodica Culcer v-a fost „mâna dreapxă” la Institutul de Ştiinţe Politice şi de Studiere a Problemei Naţionale. Aţi şi declarat în repetate rânduri că o apreciaţi din punct de vedere profesional. Ce relaţie aveţi acum cu cea care este la şefia ştirilor TVR?
I.B.: Despre Rodica Culcer s-au spus şi se spun multe. Relaţia mea cu ea şi în prezent, ca şi în trecut, dealtfel, nu are niciun caracter de permanenţă, nici de amiciţie. De când a fost repusă în drepxuri în funcţia Departamentului de Ştiri nu am avut nicio discuţie.   

Q: Alte voci spun că tocmai fapxului că Rodica Culcer vă apreciază se datorează şi rămânerea dvs. alături de TVR… cum comentaţi?
I.B.: Uitaţi care e treaba! Eu nu sunt născut de ieri, de azi. Mă consider un om care se ştie autoaprecia, fără să sară calul şi să creadă că este mult mai mult decât este cu adevărat, dar care are clar conştiinţa valorii de sine. Atâta cât e. Nici mai mult, dar nici mai puţin. Dacă Rodica Culcer mă apreciază, cum spuneţi dvs., n-am decât să fiu mulţumit. Dacă îşi şi exprimă această apreciere, atunci şi mai bine. Dar ideea că aş rămâne la TVR numai datorită acestui lucru mă deranjează. Nu atât pentru mine, cât pentru conducerea TVR!

Q: Iosif Boda şi Monica Ghiurco sunt personalităţile TVR a căror imagine este asociată cu emisiunile de politică. Asocierea numelor dvs. a făcut să fiţi un duo cunoscut în România. Consideraţi că emisiunea s-ar bucura de acelaşi rating dacă unul dintre dvs. ar înceta această colaborare?
I.B.: Fără falsă modestie… Emisiunea aceasta este duminica la prânz, nu la ore de maximă audienţă. Ea nu apelează la senzaţional şi la niciun fel de recuzită pentru a atrage atenţia în mod ostentativ. Ea este făcută în doi, de Monica Ghiurco şi de mine. Experienţa celor aproape şapxe ani îmi spune că, dacă este ca emisiunea să rămână, atunci aceasta este formula cea mai eficientă.  

„Nu mă consider un om îmbogăţit de pe urma emisiunilor de la Realitatea TV”

Q: S-a spus că prezenţa dvs. în emisiunile de la Realitatea TV de acum câţiva ani v-ar fi… îmbogăţit. Cum comentaţi?
I.B.: Eu colaborez la Realitatea TV aproape de la înfiinţarea ei, atunci când postul era încă proprietatea dlui Silviu Prigoană. Sunt mulţumit de colaborarea cu Realitatea TV. Mai întâi pentru că nimeni, niciodată, nu mi-a solicitat să „atac” sau să „apăr” pe cineva… sau vreo decizie politică sau guvernamentală (acest lucru nu s-a întâmplat nici măcar accidental, nici la Realitatea, nici la TVR). Apoi, eu am fost mulţumit şi din punct de vedere financiar. Trebuie să spun însă că nu mi-am negociat niciunde – nici la televiziuni, nici la posturile de radio şi nici la atâtea ziare şi reviste la care am colaborat, cuantumul onorariului. Am accepxat mereu, şi din prima, suma care mi-a fost oferită. Nu mă consider însă un om „îmbogăţit” de pe urma emisiunilor de la Realitatea TV şi din presă, în general. Nici nu am motive de a mă plânge.    

Q: Declaraţi, la un moment dat, că, după ce aţi încheiat activitatea politică, veniturile dvs. s-au mărit considerabil: „Eu am câştigat mult mai bine după ce am ieşit din activitatea politică, din televiziune, din scris şi din analizele făcute pe firmă”. Firma, dacă ştiu bine, se numeşte DIB Media. Cum traversează afacerea dvs. această perioadă de criză?
I.B.: „Mult mai bine” nu este întotdeauna echivalent cu „s-au mărit considerabil”. În rest… firma n-o mai am. Am concesionat-o unor oameni mult mai tineri, mai dinamici şi mai moderni decât mine.

Q: Sunteţi sociolog, diplomat, jurnalist. Dacă ar fi să măsurăm în procente, spre care dintre cele trei ipostaze ar înclina balanţa?
I.B.: Nu mă pot considera jurnalist şi regret acest lucru. În diplomaţie am lucrat… Eu nu sunt însă un diplomat de carieră. În Elveţia am fost ceea ce se cheamă un ambasador politic. Până în 1989 am fost profesor, timp de 20 de ani, şi asta mi-a rămas la suflet. Acum, cu modestie, mă consider analist politic.  

Q: Un sondaj din 2009 vă dădea în top 5 al analiştilor politici în care românii au încredere. Dvs. eraţi pe ultima poziţie. Pe prima poziţie era Cristian Tudor Popescu, urmat de Ion Cristoiu, Emil Hurezeanu, Marius Tucă. Ce relaţie aveţi cu cei din fruntea clasamentului?
I.B.: Pe Marius Tucă îl stimez sincer. Cred că absenţa lui de pe ecranele televizoarelor este o pierdere. Dar el nu este analist politic. El este jurnalist, este poet, a fost un excelent moderator TV, dar nu analist. Cristian Tudor Popescu mă uimeşte cu vastitatea cunoştinţelor sale. Dacă trăia pe vremea enciclopezilor, putea fi unul dintre ei. Luciditatea lui te izbeşte. Lama, bisturiul pe care le foloseşte pentru a diseca realitatea, uneori şi personajele ei, sunt fără sentimente. Dacă n-ar fi fost, trebuia inventat. Ion Cristoiu, pe care-l ştiu de multă vreme, este un veritabil urmaş al lui Moromete. Logica lui este impecabilă şi în scris. Şi cu toate acestea, textele lui sunt mai „orale” chiar decât rostirea lui. Este un excelent creator şi manager de ziare scrise. Nu are acelaşi succes în tv. Emil Hurezeanu este şi om de cultură, şi diplomat, şi istoric, şi cel mai umblat în lume. La propriu şi la figurat. Experienţa lui de viaţă, traseul lui din România lui Ceauşescu în Occident şi înapoi într-o Românie care nici după 20 de ani nu s-a dezmeticit, cunoaşterea directă şi intervievarea atâtor mari personalităţi politice, culturale, sau chiar din sfera finanţelor, toate sunt lucruri greu de egalat de cineva. De aceea el este interesant şi atunci când plecând de la Bucureşti pentru a ajunge la Sibiul drag sufletului lui, trebuie să treacă neapărat şi prin Berlin, Paris sau Praga. Prieten nu sunt cu niciunul dintre cei patru, de respectat îi respect pe fiecare şi îi apreciez. De colaborat, aş putea cu oricare dintre ei. Probabil, însă că pentru Emil Hurezeanu am ceva mai mult decât empatie.  

„Acum nu văd niciun singur lider politic în stare să-şi înfrângă orgoliul personal”

Q: Sunteţi licenţiat în filosofie. L-aţi cunoscut pe Silviu Brucan, care s-a impus în conştiinţa românilor spunând că Pentru a deprinde democraţia, românii vor avea nevoie de 20 de ani. Dacă ar fi să… filosofăm asupra situaţiei României actuale, ce ar fi de spus?
I.B.: Silviu Brucan a fost hulit de multă lume atunci când a făcut afirmaţia aceasta. El însă, poate şi pentru că era minoritar, dar poate şi pentru că îşi dădea prea bine seama de precaritatea, subţirimea clasei politice „ce era pe punctul de a prelua” destinele României, Silviu Brucan, deci, a fost prea opximist. Democraţia nu poate fi învăţată de un popor doar din cărţi. Ea presupune, înainte de toate, destructurarea radicală a instituţiilor fostului stat totalitar şi instituirea altora noi, inclusiv a unor reguli, legi foarte clare. Pentru asta aveai nevoie de o elită politică (includ aici şi manageri, bancheri, industriaşi) în stare să gândească o viziune. Or, noi, la începuturile perioadei post-decembriste, eram lipsiţi de aşa ceva. Eram, vorba lui Ilie Şerbănescu, rătăciţi în tranziţie. Apoi, mai mult sub presiune externă, ne-am însuşit un ţel, un obiectiv fundamental: aderarea la NATO şi intrarea în Uniunea Europeană. Cum-necum am atins acest obiectiv, iar după aceea ne-am aşezat din nou în poziţia „Gânditorului de la Hamangia”, dar cu ochii aţintiţi în Soare, incapabili să ne fixăm o strategie naţională. Lucrul la care ne pricepem cel mai bine este gâlceava naţională. Din păcate, la ora aceasta, nu văd niciun singur lider politic în stare să-şi înfrângă orgoliul personal (imens şi la Traian Băsescu, şi la Crin Antonescu, şi la Victor Ponta, şi la Adrian Năstase, şi la Dinu Patriciu şi până la cel mai dătător de speranţe dintre ei, Mugur Isărescu), în stare să coalizeze energiile şi aşa slăbite ale naţiei. Nu altfel stau lucrurile nici în cazul partidelor politice. Am senzaţia că pentru noi roata istoriei se învârte în sens invers. Ne duce înapoi, în etapa premergătoare constituirii naţiunii române. Nu doar în sens figurativ, cum formula Sorin Oprescu, ci în mod real, noi, cel puţin în modul în care gândesc şi acţionează conducătorii de facţiuni, începem să avem „poporul pesedist”, „poporul pedelist”, „poporul liberal”. În timp ce poporul român îşi pierde încet-încet şi intelectualii, şi şcoala, şi sănătatea. Îşi pierde vlaga şi se înceţoşează în negura istoriei.    

„Ion Iliescu i-a oploşit pe mulţi dintre corupţii din jurul lui”

Q: După Revoluţie aţi devenit una dintre personalităţile marcante ale vieţii politice din România. Mulţi încă vă asociază imaginea alături de numele fostului preşedinte Ion Iliescu, al cărui consilier aţi fost. În mandatul său aţi fost chiar Şef al Departamentului de Politică Internă al preşedinţiei. Care sunt, atât în opinia analistului politic Iosif Boda, cât şi al consilierului preziden?ial de atunci, greşelile majore, respectiv punctele forte din mandatul lui Ion Iliescu?
I.B.: Dacă au fost greşeli, ele n-au fost în niciun caz făcute cu bună-ştiinţă sau rea-credinţă. Unele sunt proprii lui Ion Iliescu, altele sunt ale grupării politice pe care o conducea şi guvernelor succesive pe care le-a desemnat. Spicuiesc: mineriadele şi Piaţa Universităţii, teama faţă de reforme radicale şi dificultatea cu care s-a adopxat opţiunea pentru o economie capitalistă de tip occidental, neclarificarea ideologică şi de practică politică cu regimul de până în 1989, incertitudinea şi nedefinirea relaţiilor mai întâi cu URSS şi apoi cu Rusia, dar şi negăsirea căilor care să-l împace cu Corneliu Coposu… Un pact minimal al celor doi, care dominau categoric cele două sfere ale politicului românesc, pact care ar fi putut accelera mersul României în Direcţia cea Bună. Lipsa curajului (şi a viziunii) de a-l numi pe Ion Raţiu sau pe Radu Câmpeanu în funcţia de ministru de externe. Apoi, începând de prin 1993, şi cu asta termin, deşi realmente cinstit, nu ştiu cât de sărac, Ion Iliescu i-a oploşit pe mulţi dintre corupţii din jurul lui, nu a tăiat la vreme capetele corupţilor şi, ca atare, corupţia s-a întins apoi ca o hidră, transformându-se astăzi în cancer. Punctele forte, cum formulaţi dvs., din mandatul lui Ion Iliescu sunt cel puţin la fel de multe ca şi greşelile. Iarăşi spicuiesc: aderarea la NATO şi intrarea în Uniunea Europeană sunt, fără a uita contribuţiile esenţiale şi ale lui Emil Constantinescu, bijuterii ale „guvernării Iliescu”, semnarea Tratatului cu Ungaria în 1996, efortul uriaş de a recupera handicapul produs de mineriade şi de a face din România, din nou, un loc politic frecventabil de către statele democratice, organizarea de alegeri democratice şi transferul de putere în 1996, împăcarea, în ultimul mandat, e adevărat, cu Regele Mihai I, păstrarea, în vremuri diferite de cele de azi, mai complicate şi mai grele, a unei păci sociale accepxabile, ca şi a unor raporturi cu minorităţile etnice care, apoi, au evoluat pozitiv. Oricum, eu rămân la convingerea că Ion Iliescu este omul politic cel mai vizibil al acestor 20 de ani, cel care a fost în stare să devină, dintr-un înalt demnitar comunist, preşedinte al unui stat democratic. Şi asta de trei ori! Mai mult vor judeca istoricii peste decenii, când presiunile şi meschinăriile se vor domoli.         

Q: În 1994 aţi fost desemnat ambasador al României în Elveţia. Privind retrospectiv, ce a însemnat acea experienţă pentru dvs.? Spuneţi-mi un lucru esenţial pe care l-aţi învăţat la Berna.
I.B.: Foarte mult! Am cunoscut un alt mod de a trăi viaţa şi un alt statut ontologic de cetăţean. O societate în care principiul este că dacă eşti bun pentru comunitatea ta, atunci eşti bun şi pentru canton şi pentru Confederaţie. Am văzut toleranţă maximă între etnii şi confesiuni religioase diferite, am văzut cum se poate ca individul, în calitatea lui de cetăţean, să însemne mai mult decât orice. Poate şi acesta este un motiv pentru care obţinerea cetăţeniei elveţiene este foarte dificilă şi durează, uneori, şi 12 ani.   

„PSD are şi azi mult prea mulţi miliardari pe metru pătrat politic”

Q: Rupxura dvs. de PDSR a fost în urma unor neînţelegeri cu o parte a conducerii ca urmare a deselor dvs. solicitări de reformare a partidului. Amendaţi persoanele corupxe şi pe cele acuzate de acte de corupţie. Acum, la ceva ani distanţă, ne puteţi da mai multe detalii despre rupxura de atunci?
I.B.: Desigur, detaliile rupxurii de PDSR în 1997 ar putea fi picante… Important este, însă, că lucrurile, din păcate, nu s-au schimbat esenţialmente nici azi. PSD nu este încă nici azi reformat în sensul unui partid de stânga modern. Chiar dacă unii s-au mai retras, fie în sfera afacerilor, fie în structuri „patronale”, fie în anonimat, PSD are şi azi mult prea mulţi miliardari pe metru pătrat politic pentru o forţă de stânga. Banii au şi azi şi în PSD o importanţă mult prea mare, cunoştinţele şi cercul personal de relaţionare sunt criterii care prevalează adeseori în promovarea „militanţilor”. Corupţia şi clientelismul au fost brevetate în perioada post-decembristă de către PDSR. Nu m-ar mira să fi înregistrat marca şi la OSIM. Poate Victor Ponta şi generaţia lui (atenţie la tânărul avocat Dan Şova!) să aibă nu doar şansa, ci şi voinţa şi forţa de a crea, practic, un nou partid de stânga, modern, la fel de necesar României ca şi un puternic şi veritabil partid de dreapxa.  

Q: În 1997, împreună cu Teodor Meleşcanu, Mircea Coşea şi Marian Enache aţi format Alianţa pentru România. Ce sacrificii, compromisuri, a presupus acest pas din cariera dvs. de politician?
I.B.: Aş minţi dacă nu aş recunoaşte că proiectul ApR (proiect care în foarte mare măsură îmi aparţine şi ca iniţiere, ca elaborare şi ca încăpăţânare de a-l impune) îmi este şi azi drag. El, din păcate, este o experienţă eşuată, pe care în mod necuvenit a trebuit să punem un semn de „circulaţie politică” pe care scrie „drum înfundat”. Asta nu atât datorită proiectului în sine cât datorită nepriceperii noastre, orgoliilor nemăsurate şi incapacităţii organice de a suferi puţin. Dar, foarte mulţi dintre cei care ni s-au alăturat atunci, unii fără nicio experienţă politică anterioară sunt astăzi în PNL, PD-L sau PSD în poziţii foarte importante. Pe mine acel eşec şi, mai ales, perioada campaniei electorale pentru prezidenţiale şi parlamentare (unii dintre noi, atunci, au vrut totul: să „dăm” şi pe preşedintele ţării, să fim şi forţa care înclină balanţa puterii!) în care am constatat că nu suntem cu nimic deosebiţi de alţii, că şi la noi doar banii vorbesc şi decid totul, că, a dracu’ situaţie la români, te trezeşti cu structuri paralele cu cele ale partidului, dirijate tot de neveste şi influenţate încotro trebuie” tot de nişte para-sociologi, para-consultanţi şi mai ştiu eu ce. Acea experienţă m-a lecuit pentru totdeauna poate de dorinţa de a mă mai implica în politica concretă. M-am întors la bază! Am început să scriu, să public, să accepx colaborarea la diverse centre şi instituţii de cercetare, mai ales cu profil sociologic.

Q: În 2006 făceaţi o declaraţie… neaştepxată: „Locuiesc cu fiul meu, care are o situaţie materială bună, fiind dermatolog”. Afirmaţia este valabilă şi în prezent, dat fiind fapxul că fiul are o situaţie… şi mai bună, fiind şef la Agenţia Naţională a Medicamentului?
I.B.: Ceea ce am afirmat în 2006 era adevărat în 2006. Şi acum fiul meu cel mare este dermatolog. Conduce şi un Centru de Excelenţă de studiere a cancerului de piele, coordonează şi alte programe de cercetare cu finanţare europeană (la unul dintre ele participă 10 universităţi de medicină din România, Italia şi Ungaria), are de ani buni ore la policlinica unui spital privat… Da, este şi preşedinte al ANM, post salarizat la fel cu cel al unui secretar de stat. Eu sunt foarte mândru de realizările lui. Aşa cum mândru sunt şi de fiul meu cel mic, care abia a trecut în clasa a VII-a.      

„Nu credeam în capacitatea de «cap al ţării» a lui Mircea Geoană”

Q: Cum aţi trăit dvs… noapxea preşedinţilor?
I.B.: Fără emoţii, cu detaşare. Am înţeles şi raţiunea pentru care Traian Băsescu şi-a anunţat victoria înainte ca gongul să bată ora fatală şi am privit cu îngăduinţă umană şi modul exuberant în care Mircea Geoană a reacţionat atunci când a crezut că el este câştigătorul. Dar, în esenţă, eram extrem de îngrijorat. Pentru că, vă jur, din tot ce citisem şi aflasem până atunci, în decembrie 2008 aveam convingerea fermă că ne aşteapxă vremuri cu adevărat grele. Nu credeam în capacitatea de „cap al ţării” a lui Mircea Geoană şi mă îngrijora şi modul în care şi-a purtat haina prezidenţială Traian Băsescu în primul mandat. Speram doar că, nemaiavând miză politică electorală, fiind la ultimul mandat, va face pe dracu’ în patru ca, la nevoie, îi va invita alături de el şi pe Ion Iliescu şi pe Emil Constantinescu şi chiar şi pe Petre Roman pentru a arăta poporului român că, cel puţin el, preşedintele, face tot ce-i stă în putinţă pentru a pune surdină gâlcevei de două parale între partidele politice şi pentru a găsi soluţiile ieşirii din criză. Până acum acest lucru nu s-a întâmplat.   

Q: Aţi votat la ultimele prezidenţiale?
I.B.: Am votat la toate alegerile post-decembriste.

„Băsescu n-a ştiut să unească decât forţele care-i sunt potrivnice”

Q: Care sunt, în opinia analistului politic Iosif Boda, greşelile capitale ale actualului preşedinte?
I.B.: Sintagma „greşeli capitale” mi se pare cam grea. Dar greşeli a făcut şi în primul mandat şi continuă să facă şi în acest al doilea şi ultim mandat. Eu scriam într-un editorial din 2004, pe vremea când candidat era încă Theodor Stolojan că nu ştiu cât de bun preşedinte ar fi Traian Băsescu, dar cred că ar fi un candidat cu şanse mai mari decât Stolojan de a câştiga preşedinţia. Apoi, când a devenit preşedinte, mulţi jurnalişti, comentatori şi politicieni au început să-şi exprime scepxicismul în privinţa temperamentului, limbajului şi chiar şi culturii politico-diplomatice ale nou-alesului preşedinte, dacă ele sunt sau nu tocmai cele potrivite pentru un şef de stat. Eu am scris atunci, comiţând una din erorile mele de analiză, că haina de preşedinte este croită la fel în toată lumea şi că Traian Băsescu nu are decât să se adapxeze el, chiar dacă şi-ar muşca din când în când limba, acestei haine, precum într-un pat al lui Procust. M-am înşelat, pentru că dl. Băsescu a încercat nu doar să lungească sau să lărgească, pe ici pe colo, haina, ci s-a străduit din răsputeri să o răscroiască. Asta se putea doar schimbând Constituţia. Ar trebui făcută şi acum, pentru a decide: care anume regim politic i se potriveşte cel mai bine României: republica parlamentară, cea prezidenţială de tip SUA sau cea semi-prezidenţială, tip Franţa. Noi nu doar că nu suntem, din acest punct de vedere nici cal, nici măgar, dar nu suntem nici măcar catâr. Şi atunci Preşedintele a forţat mereu interpretarea Constituţiei, pâna la limitele ei. Aşa a apărut o interpretare absolut originală a diferenţei dintre o „alianţă electorală” şi o „alianţă politică”, prima nefiind înregistrată la tribunal, n-ar avea, chipurile, drepxul de a pretinde că a câştigat majoritatea în alegeri şi să-l propună pe primul ministru, ca şi cum nu pentru asta s-ar face o alianţă electorală… Multe din iniţiativele lui Traian Băsescu, începând cu reformarea clasei politice, a sistemului electoral, a statului în sine, strategiile de lungă durată de dezvoltare a sistemului de sănătate şi a celui al învăţământului sunt absolut necesare şi multe şi bine gândite. Numai că preşedintele n-a avut abilitatea, priceperea, diplomaţia, de a găsi şi instrumentele (înainte de orice dacă nu un consens politic, atunci o puternică majoritate parlamentară) pentru a le şi realiza. Preşedintele n-a ştiut, din păcate, să unească forţele (de la cele politice şi până la cele ale mass-media) decât într-un singur sens: pe cele care-i sunt potrivnice. De trei ori, în 2004, 2007 şi 2009 le-a învins bazân-du-se pe uriaşa lui priză la popor. N-a ştiut însă niciodată să înveţe artele marţiale, adică să-ţi învingi adversarul folosindu-te tocmai de forţa acestuia. Senzaţia mea este că anunţul făcut de Traian Băsescu pe 6 mai a.c. privind reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, a pensiilor cu 15%, a unor programe de asistenţă socială aidoma, a produs un uriaş tsunami ale cărui valuri de nepopularitate au avut şi au un efect aproape imposibil de măsurat şi asupra credibilităţii lui Traian Băsescu şi a PD-L. Toate acestea ar avea sens şi rost numai dacă măsurile care se iau acum, de maximă austeritate, ar avea drepx efect însănătoşirea corpusului social, economic şi politic al României. Altfel…     

Q: Aţi reveni pe scena politică? Ca politician?
I.B.: Nu. Şi n-aş vrea să fiu politician. Iar oameni politici avem mult prea puţini. E şi foarte greu să-ţi dobândeşti un astfel de statut. Dar dacă în România nu vor creşte şi oameni politici, va fi greu pentru noi toţi. şi pentru ţară la fel.