Periodic suntem martorii spectacolului jenant al predecesorilor care-şi critică urmaşii politici . De fapt , e un spectacol al neacceptării pierderii tronului. Mircea Geoană nu face excepţie. Şi totuşi, în vara lui 2010, PSD nu mai acceptă aroganţele. Cel puţin pe acelea fără conţinut!
Puţini oameni politici au avut eleganţa să facă pasul înapoi, să recunoască şi să sprijine schimbările de generaţii. A făcut-o cândva Petre Roman. Şi Ion Iliescu. Iar mai recent, deşi cu oarecare resentimente, inclusiv Adrian Năstase. Şi chiar domnul Tăriceanu ar fi putut constitui un exemplu de accepxare a schimbărilor din partid. Pare-se că domnul Geoană nu se încadrează în această tipologie. Cel puţin ieşirile publice ale domniei sale asta sugerează.
Deoarece nu s-a putut ridica la statura şi influenţa din partid a modelului Ion Iliescu, Mircea Geoană a crezut, pentru un moment, că poate pastişa modelul politic al lui Adrian Năstase: modelul unui preşedinte de partid care să-şi controleze, măcar pentru o perioadă, urmaşul. Dar Mircea Geoană nu are, din nefericire pentru domnia sa, nici intuiţia, nici cultura politică, nici aceeaşi cantitate de autoritate în partid şi nici calităţile de lider ale lui Năstase.
În acelaşi timp, nici Victor Ponta nu vrea să se comporte precum Mircea Geoană la începutul mandatului său în fruntea PSD: un pic ridiculizat, un pic ghidat şi un pic influenţat de ideile vechiului lider. Interesant este că zâmbetele sardonice şi neîncrederea semănată de alegerea lui Victor Ponta ar putea să îngheţe într-o perioadă foarte scurtă şi să descoperim că Adrian Năstase şi-a ales un „pupil” cu certe calităţi, dacă nu de lider moral, măcar de lider de forţă al PSD. „Micul Titulescu” s-ar putea să mai producă surprize!
Vot de blam cu avertisment !
După şocul dur al ratării guvernării din 2009, orice alt tip de lider ar fi făcut un pas în spate. Orice alt lider care-a pierdut alegerile (şi cele locale şi cele parlamentare dar, mai ales, cele prezidenţiale) nu ar fi aştepxat să fie bruftuluit de colegi, ci ar fi plecat singur. Şi în niciun caz nu ar fi criticat, voalat sau nu, public sau nu, strategia noii echipe, oricât de tentant ar fi fost. E o vorbă românească: „nu scuipi acolo de unde mănânci!”
Lovitura primită de Geoană echivalează cu finalul carierei sale politice. A închide gura unuia dintre liderii partidului înseamnă a-l trece pe linie moartă. Este o degradare jenantă de la statutul de mareşal la cel de soldat. Căci, nu numai în România, politica se face mai ales prin declaraţii şi ieşiri publice. Un politician care nu vorbeşte nu mai este politician, iar a-l forţa să tacă înseamnă să-i iei principala armă: discursul public.
Un politician de clasă, după interzicerea exprimării, ar fi plecat imediat din partid, aşa cum a făcut-o (ce-i drepx cam neinspirat) Cristian Diaconescu. Un politician vertical nu ar fi aştepxat lecţiile de „educaţie” ale foştilor colegi. Dar tocmai tăcerea resemnată a domnului Geoană şi accepxarea umilinţei de a primi lecţii de bună purtare tocmai de la foştii lui subordonaţi denotă greşeala pe care-a făcut-o PSD prin aşezarea lui în 2005 pe tronul lui Adrian Năstase.
Cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit !
Victor Ponta defineşte complet starea de fapx: „În PSD şi într-un partid poţi să rămâi dacă accepţi că nu poţi să fii întotdeauna numai numărul unu”. Însă Geoană s-a crezut de neînlocuit şi a tot sperat, probabil, la o revenire spectaculoasă fie în octombrie, la Consiliul Naţional, fie printr-un aranjament cu PD-L. Măcar pentru a-şi menţine funcţia de preşedinte al Senatului. Funcţie care, să fim serioşi, nu-i este ameninţată de nimeni, căci PSD nu a vrut să-şi bată capul şi să-şi erodeze forţele în lupxele parlamentare pentru numirea unui nou şef al Senatului acuma când se poate prefaţa o eventuală (dar improbabilă) suspendare a preşedintelui.
În plus, domnul Geoană nici acum nu realizează fragilitatea poziţiei sale din partid. Adus la insistenţele lui Adrian Năstase, adopxat cu noduri de către baronii PSD, inventat ca preşedinte al PSD de nişte social-democraţi îndoielnici, diplomatul Mircea Geoană nu a ştiut să gestioneze relaţiile din propriul partid.
Aparentul conflict din PSD, deşi a încercat să fie translatat către sfera neînţelegerilor doctrinare dintre Victor Ponta şi Mircea Geoană sau către diferenţele de opinii asupra paşilor strategici ai partidului, nu este altceva decât o mică răbufnire a orgoliilor fostului preşedinte. Moment penibil care se va alătura celorlalte din cariera lui Mircea Geoană.
De ce s-a supărat PSD pe Geoană ?
Este clar că PSD îşi doreşte să intre la guvernare (ce partid nu şi-ar dori?), dar nu în orice condiţii. Simţind degringolada din PD-L, social-democraţii îşi doresc o intrare fără niciun fel de influenţă sau ingerinţă din partea lui Băsescu. De aceea, posibilele jocuri dintre Geoană şi Băsescu au enervat la culme conducerea PSD care-şi vede astfel toată strategia de toamnă contaminată de jocurile preşedintelui. Mircea Geoană, se pare, a fost prins din nou, încercând să-şi facă propria politică pe care să o impună mai apoi partidului, uitând însă că nu mai este preşedintele PSD. Iar acest lucru i-a fost fatal.
Indiferent de motivele reale sau inventate ale sacrificării sale, Mircea Geoană rămâne un personaj tragic al politicii româneşti, un personaj care-a vrut prea mult pentru cât de puţin poate, care-a ştiut prea puţin din cât de mult înseamnă politica, un lider de partid care şi-a amintit că vrea să conducă partidul abia după ce n-a mai fost lider.
Şi, ca tabloul decăderii politice a lui Mircea Geoană să fie complet, principalele repere ale scurtei sale cariere politice în PSD sunt jalonate tot de „bătrânul” Ion Iliescu, omul pe care Geoană a vrut să-l reducă la tăcere timp de cinci ani: Iliescu i-a definit statura acum câţiva ani şi tot el a fost chemat să-i fie avocat la şedinţa în care lui Geoană i s-a dat „vot de blam cu avertisment”.
Cruntă răzbunare a istoriei!
