Cât câştigă scriitorii români?

La început de an şi mijloc de criză nu strică un subiect tabu. Şi anume cât câştigă scriitorii români şi cum supravieţuiesc? Vom afla, de asemenea, câţi scriitori români trăiesc doar din scris în România şi câţi îşi permit acest lux în ţările cu tradiţie literară.

Adevărul este trist şi dureros. Scrisul, deşi le rezervă celor care îl practică satisfacţii nebănuite de ordin spiritual, nu este decât o meserie ingrată. Aşa se face că nicăieri în lume meseria de scriitor nu aduce fericirea materială. Dacă în România există un singur autor care ar putea să nu-şi facă şi alte griji în afara celor legate de scris – este vorba de popularul Mircea Cărtărescu – în străinătate, literaţii care s-au îmbogăţit de pe urma cărţilor publicate sunt ceva mai mulţi, dar nu cine ştie ce – 15 în Franţa, 20 în Germania şi alte câteva zeci în America. În rest, ceilalţi, milioane de scriitori din lumea largă, majoritatea extrem de talentaţi, se duc la serviciu şi trudesc din greu, în timpul liber, pentru a reuşi să scoată pe piaţă romanul sau romanele mult visate.

 

Scriitorii consacraţi – 500 de dolari pentru o carte

În România, unde mulţi vin cu bani de acasă pentru a-şi vedea cărţile în librărie, doar câţiva scriitori au succes de casă. Neputând să trăiască din scris, ceilalţi s-au orientat în majoritate spre slujbe mai sigure, deşi continuă să se lupxe cu criza, cu disfuncţiile pieţei autohtone şi cu dezinteresul cititorilor, în aştepxarea unor vremuri mai bune.

Nicolae Breban obţine mai puţin de 80 de milioane de lei pentru o carte a cărei scriere durează cam trei ani. La rândul său, Stelian Tănase spune că scriitorii români sunt nevoiţi să trăiască din gazetărie şi profesorat: „Un scriitor câştigă, în medie, 300-500 de dolari de pe urma unei cărţi. De aceea sunt obligaţi să facă şi altceva pentru a supravieţui". Un scriitor cunoscut ca Ştefan Agopian a obţinut pentru ultimul său volum, „Fric", 1.500 de dolari. La fel de „binişor" stă şi prozatorul Alexandru Ecovoiu, un autor care trăieşte la ţară şi se rezumă la o existenţă modestă. Pentru reeditarea romanului său, „Saludos", a câştigat 30 de milioane de lei, iar cuantumul drepxurilor de autor, impozabile, primite anul trecut de la Polirom, se ridică la 60 de milioane de lei.

 

Şi un… preafericit

Există însă şi excepţii, adică poetul şi prozatorul Mircea Cărtărescu. Acesta s-a îmbogăţit cu un miliard de lei numai de pe urma unei singure cărţi de proză scurtă. Publicată la Humanitas, „De ce iubim femeile" s-a vândut în peste 50.000 de exemplare şi continuă încă să facă vânzări. Cu toate acestea, Cărtărescu nu a abandonat catedra de la Universitate: „Trăiesc aproape exclusiv din scris, de ani de zile. Venitul de la facultate este mai mult simbolic".

 

Tinerii scriitori – mii de euro plus burse literare

Junii autori români, fie premiaţi de Uniunea Scriitorilor (USR), fie promovaţi de critici, contează mai mult pe lefuri obţinute din alte slujbe. Unii mizează pe o carieră din literatură, în timp ce alţii spun că vor rămâne la meseriile lor care le oferă câştiguri mai sigure. Cei mai mulţi lucrează în presa cotidiană sau culturală, dar şi la edituri.

Astfel, scriitorul Dan Lungu (36 de ani) a câştigat peste 15.000 de euro din drepxurile de autor, plus burse literare, premii şi lecturi publice, după ce şi-a văzut cartea, „Raiul găinilor", tradusă în Franţa, la Editura Jacqueline Chambon. La rândul său, Florin Lăzărescu (33 de ani), scenarist la mult premiatul scurtmetraj „Lampa cu căciulă", al lui Radu Jude, recunoaşte că obţine destui bani din scenaristică, dar nu poate renunţa la scris. Pentru „Trimisul nostru special", Lăzărescu a câştigat peste 150 de milioane de lei vechi. Şi mai fericit se poate declara Filip Florian, autorul romanelor „Degete mici" şi „Zilele Regelui" (contractate de editura americană Harcourt şi publicate de faimoasa editură germană Suhrkamp). Posesorul unei moşteniri destul de consistente, Filip Florian obţine venituri destul de frumuşele din cărţile sale, fiind extrem de apreciat atât de critică, cât şi de public.

 

Meseriile scriitorilor români – strungari, trompetişti şi antrenori de fotbal

Mucaliţii ar putea spune, mai în glumă, mai în serios, că scriitorii români sunt săraci din două motive. Mai întâi pentru că „s-au născut poeţi" şi apoi pentru că în străinătate piaţa de carte nu poate fi concepută fără agenţi buni, pe când la noi, unde nu există nici agenţi şi nici agenţii literare, se poate. Tocmai de aceea, scriitorii au nevoie de activităţi complementare pentru a se putea întreţine. Iată o listă cu literaţi români importanţi şi cu meseriile lor de-a lungul timpului…

Nicolae Filimon (cântăreţ la Biserica Enei, flautist într-o orchestră italiană, funcţionar al Departamentului Credinţei, cu rang de pitar, I.L. Caragiale (copist la tribunal, sufleur, revizor şcolar, funcţionar, director general al teatrelor) ; Vasile Voiculescu (medic militar în primul război mondial, Ion Barbu (matematician şi profesor universitar, I.Al. Brătescu-Voineşti (judecător şi avocat, Gala Galaction (profesor de teologie, Tudor Arghezi (tehnician la Fabrica de Zahăr, diacon la Mitropolie, bijutier, George Bacovia (profesor suplinitor, copist, ajutor contabil, referent bibliotecar, Panait Istrati (băiat de prăvălie, ucenic la docuri, zugrav, Mihai Beniuc (primul specialist român în psihologia animală şi comparată, Emil Botta (actor, Eugen Barbu (ofiţer, jucător de fotbal şi antrenor, corector şi revizor la Casa Scânteii, Nicolae Breban (funcţionar, strungar, şofer la Ministerul de Finanţe, Paul Goma (muncitor necalificat, fotograf ambulant, trompetist şi tehnician, Norman Manea (inginer proiectant, cercetător ştiinţific, Augustin Buzura (psihiatru, Ştefan Agopian (tehnician chimist).

 

De la Bucureşti la Paris…

Pentru a ne face o idee exactă asupra condiţiilor vitrege în care îşi duc existenţa literaţii români, vom face o comparaţie cu ceea ce se petrece în patria lui Proust şi Balzac. Legat de structura pieţei de carte din Hexagon, francezii de la Eco89 au publicat o anchetă extrem de interesantă. Într-o ţară în care piaţa de carte este o veritabilă industrie, Eco89 îi împarte pe autorii francezi în patru categorii: „l”échappée belle", plutonul, cohorta anonimilor excelenţi şi autobuzul.

 

L”échappée belle – fericiţii care se îmbogăţesc din scris

Cei din prima categorie, „l”échappée belle", sunt scriitorii care au norocul nesperat de a putea trăi doar din scris. Ei pot cere de obicei între 1 şi 2 milioane de euro pentru o carte, plus drepxuri de autor, şi au în spate deja câteva best-sellers (în Franţa best-seller e o carte care se vinde în mai mult de 100.000 de exemplare). Sunt autori care oferă în mod constant cărţi de calitate, un stil personal, dar şi popular, cărţi cu subiecte extrase din cotidian, care au un impact puternic asupra cititorilor. Câţiva scriitori din acest pluton (care nu numără niciodată mai mult de 12 autori): Fred Vargas, Anna Gavalda, Amélie Nothomb, Christian Jacq, Jean d”Ormesson, Marc Lévy, Michel Houellebecq.

 

Plutonul – „sărăcanii" de 250.000 de euro

În a doua categorie intră scriitori, mai mulţi sau mai puţini, în funcţie de epocă. Aceştia câştigă între 150.000 şi 250.000 de euro pe-o carte. Fie că au obţinut la un moment dat un premiu literar important sau au produs un best-seller, au ajuns acum să scrie cărţi mai puţin vândute – datorită repetării aceloraşi subiecte şi tehnici literare. 98% din scriitorii aceştia au încă o meserie, pe lângă scris, care îi ajută să supravieţuiască, sau, după caz, le asigură un plus de notorietate util pentru creşterea vânzărilor. Dintre ei pot fi amintiţi: Régine Desforges, Max Gallo, Patrick Rambaud, Irène Frain, Tahar Ben Jelloun.

 

Cohorta anonimilor excelenţi

Din urmă vine cohorta anonimilor excelenţi, care pot spera să obţină între 20.000 şi 100.000 de euro pentru o carte. Autori de cărţi practice sau literaţi de nişă, cu un public fidel, au vânzări mai mici, dar constante, şi cărţile lor supravieţuiesc destul de multă vreme în librării. Reprezentativ este Zep (Philippe Chappuis), autorul unei serii de benzi desenate, Titeuf, cu un mare succes la public. Toţi scriitorii din această categorie au nevoie de un venit suplimentar.

 

Autobuzul – cei mai amărâţi dintre amărâţi…

În sfârşit, în „autobuz" urcă grămadă miile de  scriitori care obţin oarece bani pe cărţi (între 2.000 şi 10.000 de euro), dar care fac în mod cert literatură ca hobby şi nu ca mijloc de trai. Nu sunt neapărat scriitori slabi, unii din ei, deşi extrem de talentaţi, nu vând pentru că refuză să facă compromisuri, să scrie cărţi după tiparele stabilite de departamentele de marketing ale editurilor.

 

Cei mai traduşi ?scriitori români

1. Norman Manea
Scriitorul, care trăieşte în SUA din 1986, este reprezentat de una dintre cele mai puternice agenţii literare din lume, Wylie – care îi mai reprezintă pe Salman Rushdie, John Barth, Philip Roth, Saul Bellow. Norman Manea a câştigat o mul?ime de premii, printre care şi Medicis Etranger în 2006.

2. Hertha Müller
Scriitoarea care anul trecut a primit premiul Nobel pentru literatură, trăieşte în Germania. Încă înainte de a deveni faimoasă graţie prestigiosului premiu obţinut la finalul lui 2009,  Hertha Müller avea cărţi traduse în 20 de limbi, de la chineză  până la norvegiană şi maghiară.

3. Mircea Cărtărescu
Cărtărescu are 31 de traduceri în 11 limbi. Cărţile cele mai traduse sunt: trilogia „Orbitor”, „Nostalgia”, „Travesti”. Între 2007 şi 2008, tirajele internaţionale au fost de 10.500 exemplare.
Pe celelalte locuri se clasează, în ordine: Dan Lungu, Gabriela Adameşteanu, Dumitru ?epeneag, Filip Florian, Florin Lăzărescu, Alexandru Ecovoiu şi Nora Iuga.

Cei mai bine vânduţi ?scriitori ai deceniului:

1. JK Rowling?

2. Stephenie Meyer?

3. Julia Donaldson?

4. Terry Pratchett

?5. Jamie Oliver?

6. Dan Brown?

7. Enid Blyton

?8. Bernard Cornwell

?9. Alexander McCall Smith?

10. William Shakespeare
 

 

Şerban Tomşa: „Am câştigat suficienţi bani cu ultimul roman ca să-mi pot cumpăra câteva gogoşi calde de la toneta din colţul străzii…

Considerat un Kafka autohton, pentru atmosfera suprarealistă a romanelor sale, populate de vise stranii şi coşmaruri, de grotesc şi absurd, Şerban Tomşa dezvăluie cu vervă şi umor faţa nevăzută a scriitorului român. Cum trăiesc creatorii de frumos, cum sunt percepuţi şi ce compromisuri sunt nevoiţi să facă pentru a putea supravieţui aflăm din  interviul ce urmează.

QMagazine: Aţi publicat trei cărţi până acum, Biblioteca lui Noe, Maimuţe în haremul nopţii, Gheţarul, toate trei apreciate de critică şi de publicul cult. Cu ce v-aţi ales în urma acestei munci epuizante?

Şerban Tomşa: Mi se pare interesant că îmi puneţi o întrebare pe care mi-au adresat-o mai mulţi oameni simpli şi şireţi din comunitatea în care trăiesc şi care nu are nicio legătură cu literatura: cât mălai mi-a ieşit din tot ce am scris? Ca să nu par fraier – ceea ce, oricum, sunt -, am fost obligat să-i mint. Le-am zis ceva despre nişte sume onorabile, dar nesatisfăcătoare, aburindu-i şi lăsându-i în ceaţă.

Q: Măcar ştiţi să minţiţi frumos…

Ş.T.: Nici măcar, pentru că şi-au dat seama că-i mint, dar în sens invers: mă suspectează că am câştigat mult mai mult, că am conturi grase în bănci. Dumneavoastră vă voi spune însă adevărul gol-goluţ : pe primele două cărţi, pe o culegere – care s-a vândut foarte bine – pe eseuri şi pe o prefaţă nu am primit niciun leuţ! Deşi, prin contract, ar fi trebuit să primesc 8-10% din încasări. Sunt însă situaţii şi mai grave: scriitori de mare talent sunt nevoiţi să plătească pentru a fi publicaţi. Cu câţiva ani în urmă, Dinu Adam mărturisea că se consideră norocos pentru că a reuşit să publice o carte, în condiţiile în care nu a primit nimic pe ea, dar nici nu a fost nevoit să aducă bani de acasă… 

În ceea ce priveşte Gheţarul, ultimul meu roman, să spunem că am câştigat suficienţi gologani ca să-mi pot cumpăra câteva gogoşi calde, de la toneta din colţul străzii…

 

„Suprimat" de securitate

Q: Scriitorul român trebuie să meargă la serviciu, să crească copii, să-şi cultive prieteniile şi tabieturile. Mai are timp şi pentru scris?

Ş.T.: Relaţia mea cu scrisul este specială. Am debutat la 18 ani, cu o poezie, în „Luceafărul", am câştigat nişte premii literare, iar în facultate căpătasem o rubrică într-o revistă literară studenţească. Atunci am fost prevenit de secretara facultăţii că sunt urmărit de Securitate.

Q: Şi dvs. eraţi duşmanul poporului? De ce?

Ş.T.: Pentru… relaţii cu străinii, pentru ce altceva? Făceam, din când în când, câte un chefuleţ cu nişte unguri, mai jucam fotbal cu nişte cubanezi, sirieni şi africani. Credeam că e în regulă, erau studenţi cu burse oferite de statul nostru socialist… Şi au început să mi se întâmple tot felul de chestii ciudate. Să fiu urmărit de maşini negre, să mă doară capul din senin, să fac temperatură, să stau luni de zile în spital. Doctorii dădeau din umeri… Am pierdut şi rubrica, şi dorinţa de a deveni scriitor şi m-am întors în localitatea în care am copilărit. Am reînceput să scriu abia peste douăzeci de ani, când am pus pe hârtie Biblioteca lui Noe.

 

Pe urmele lui Faulkner

 

Q: Trăiţi în provincie, departe de agitaţia nebună a marilor oraşe şi, oarecum, izolat de fenomenul artistic. Vă simţiţi norocos, frustrat?

Ş.T.: În mediul urban există ceea ce aş numi un metabolism cultural. Capeţi informaţii, asişti acte de cultură şi emiţi, la rândul tău, idei sau îţi manifeşti creativitatea. Poate că e mai bine ca un scriitor să trăiască printre alţi scriitori… Pe când la ţară cu cine să dialoghezi? În plus, trebuie să sap grădina, să cultiv zarzavaturi, iar iarna să sparg lemne, să desfund hornurile  şi să fac pârtii prin zăpadă. N-aş zice că aceste lucruri nu au poezia lor. Dacă-mi amintesc bine nici Faulkner n-a trăit în inima Parisului, ci undeva la o fermă.

Q: L-aţi amintit pe Faulkner, dar aţi fost comparat cu Kafka…

Ş.T.: L-am amintit pe Faulkner pentru că şi eu voiam să semăn cu Faulkner. Până la urmă, am scăpat controlul volanului şi am cârmit-o către Bruno Schulz, Bulgakov şi Kafka…

 

De la Rolls Royce la un… cartuş de Kent

 

Q: Cu excepţia admirabilului Cărtărescu, condeierii noştri sunt muritori de foame. Este România un teren viran pentru scriitori şi literaţi?

Ş.T.: Într-adevăr, dacă eşti scriitor veritabil, în România poţi muri de foame. În orice caz, nu poţi trăi din scris. Cu unele excepţii, Cărtărescu, Liiceanu, Pleşu, Patapievici, la noi se vând numai autorii de doi bani. E clar că industria cărţii funcţionează la noi într-un mod curios. Las la o parte fapxul că Marin Preda a vândut Delirul în 180.000 de exemplare, iar acum un scriitor bun nu ajunge la 3.000 de volume vândute. Mihaela Rădulescu a reuşit să comercializeze 3.500, dar ea nu e scriitoare.

„Cartea Românească" publică cele mai bune cărţi de literatură română contemporană, ia cele mai multe premii, dar vinde foarte puţine cărţi. Nu v-aţi întrebat de ce se vând Pleşu, Liiceanu şi Patapievici, în ciuda fapxului că sunt autori… de valoare ? Păi, toţi publică la „Humanitas", editură care face publicitate agresivă şi inteligentă autorilor pe care îi tipăreşte. Tot la capitolul eficacitate ar mai fi şi editura „Polirom". Atâta vreme cât nu vor apărea şi la noi agenţi literari, scriitorii şi editurile nu vor ieşi din impas.

Q: Sunteţi prieten cu Radu Aldulescu, unul dintre cei mai talentaţi romancieri din lume la ora actuală. În urmă cu vreo patru ani, deşi se vindea binişor la tarabă, Aldulescu era considerat cel mai sărac intelectual de valoare din România. Este reprezentativ acest caz pentru soarta scriitorului autohton ?

Ş.T.: Radu Aldulescu este reprezentativ din mai multe puncte de vedere. Da, Aldulescu este un scriitor de Nobel care trăieşte în sărăcie, cu toate că se bucură şi de un mare succes la public. Eu am impresia că în România nici editurile mari nu stau pe roze, altminteri, scriitori ca Aldulescu ar trebui să fie bogaţi… Se poate spune că nivelul său de trai s-a mai „ameliorat" între timp. A primit Premiul Academiei, în valoare de… 1.000 de lei noi, din care şi-ar fi putut cumpăra ţigări, dacă ar mai fi fumat! Prin comparaţie, Rebreanu avea casă în Bucureşti, casă la Valea Mare şi un superautomobil. Şi ştiţi ce maşină avea Rebreanu? Un Rolls Royce! Doi scriitori echivalenţi, trăind în perioade diferite ale istoriei României: unul într-o epocă normală, celălalt într-una rinocerizată…

 

Scriitorul român este nevoit să se prostitueze

 

Q: Cum vedeţi viitorul literaturii de la noi şi al scriitorului român?

Ş.T.: Viitorul scriitorului român este la fel de întunecat ca şi acum. Câtă vreme trăim într-o ţară în care nu se respectă nici regulile unei convieţuiri civilizate, nici legile fundamentale, nu mă aştepx la nimic bun. Pentru a supravieţui, scriitorul român e nevoit să se prostitueze. Noi chiar avem o tradiţie în a nu ne respecta valorile. Brâncuşi, Ionesco, Cioran şi Eliade au plecat şi s-au realizat într-un exil amar. Mircea Vulcănescu a murit în închisoare, iar Petre Ţuţea a făcut puşcărie cât Nelson Mandela şi nu a mai putut scrie după aceea nimic semnificativ. Singurul care a reuşit să mai salveze ceva a fost Noica…

Q: La ce lucraţi acum ? Spuneţi-ne câte ceva despre următorul dvs. proiect literar.

Ş.T.: Din disperarea de a câştiga bani – uite că ne preocupă aceeaşi problemă!, începusem un roman poliţist. Ceva în genul lui George Arion. Mă gândeam chiar să scriu ceva erotic sau de acţiune… Dar mi-am dat repede seama că nu mai am prea mult timp la dispoziţie şi ar fi păcat să-mi irosesc restul vieţii pentru nişte gologani . Aşa că m-am apucat să scriu, cu întreruperile de rigoare, un roman mai scurt şi mai cursiv decât Gheţarul, cu o poveste la suprafaţă şi cu alta în adâncuri, cu intrigă bine pusă în evidenţă (ca la Dürenmatt), cu stil, cu ispite şi cu momeli pentru cititori.