Carmen Avram – De pe front, cu dragoste…

I-aş spune, într-un singur cuvânt, profesionist. Am stat de vorbă cu ea despre Egipt, de unde s-a întors de curând, despre plecarea de la PRO TV la Antena 1, despre diferenţele dintre jurnaliştii români şi cei străini şi despre dragostea pentru soţul ei, Adrian Ursu.

Este un om paşnic. Paradoxal, îi place mult să meargă în zone de conflict, dar în viaţa privată şi profesională detestă tensiunile, reproşurile şi certurile.

„Cred că mi se trage din Maramureş, locul meu de baştină, unde totul se rezolvă cu umor şi autoironie. Aşa am crescut, în Vişeul de Sus, într-un oraş în care convieţuiam paşnic români, unguri şi nemţi şi unde fiecare zi părea o reeditare a celei de ieri. Pe de o parte, am crescut aşa, paşnică, iar pe de altă parte, am început să visez la lumea largă, unde ziua de azi nu seamănă cu cea de mâine şi unde, credeam eu, se întâmplă o mulţime de lucruri interesante.”

Aveam un dor de ducă…

A făcut liceul şi facultatea la Iaşi (Drumuri şi Poduri) şi apoi a primit o repartiţie la Călăraşi, la Uzina Siderurgică. Pentru că inginerii de acolo nu voiau să aibă de-a face cu stagiarii, şase luni a stat într-un cămin de nefamilişti şi a jucat bridge – adică un fel de subspecializare a podurilor studiate în şcoală. Revoluţia a întors-o la Iaşi, unde a fost profesor de matematică. În ”92 a venit la Bucureşti, s-a angajat la Evenimentul zilei, s-a îndrăgostit de presă şi şi-a descoperit vocaţia.

„De când mă ştiu, am vrut să călătoresc. Îi vedeam pe nemţii din Vişeu plecând din ţară, apoi revenind schimbaţi, fericiţi, relaxaţi, şi am simţit că dincolo de lumea în care trăiam eu e o altă lume, mai frumoasă. De aceea am tot vrut să merg, să văd, să cunosc viaţa altora. Mama îmi spunea de mică: «Numai drumurile îţi plac». Se pare că de pe atunci aveam dor de ducă. Şi aşa s-a întâmplat. Am făcut drumuri, iar apoi am călătorit. M-a ajutat foarte mult fapxul că am lucrat la PRO TV, unde am ajuns în ianuarie ”96. Am stat şase luni în probă şi, când au simţit ei că sunt gata, m-au trimis în lume. 

Am, deci, 18 ani de presă, din care 15 de televiziune. Fac parte dintr-o generaţie de jurnalişti care au avut timp să înveţe şi au avut şi modele, ceea ce le doresc şi celor care vin după noi.”

Voi ieşi la pensie din televiziune

A ajuns în televiziune într-o zi în care a descoperit că „nu mai e suficient cuvântul scris”, că pentru a reda ceea ce vezi ai nevoie, neapărat, de imagine şi de sunet. „Mi-e dor să scriu la o revistă sau un reportaj de ziar, însă un material complet, rotund e, pentru mine, doar cel de televiziune. Probabil că voi ieşi la pensie din televiziune. PRO TV a fost şcoala mea, a fost perioada de pionierat pentru televiziunea din România, şi mi-a prins foarte bine că am fost acolo de la început. Ne-am format unii pe alţii şi împreună am făcut o televiziune. E o experienţă pe care merită să o trăieşti. Privind în urmă, îmi dau seama că a fost un experiment pentru toată lumea.”

Aşa, experimentând, a şi ajuns să transmită din zone de conflict.

„Mă aflam în Israel, pentru o serie de reportaje, şi, într-o zi, a avut loc un atentat. M-au băgat în live fără prea multe pregătiri. Mi-au spus doar că într-o oră apar la televizor. Când am ieşit din live, aveam o durere cumplită de spate, pentru că mă puseseră cu tălpile pe două stive instabile de cărămizi, ca să fiu mai înaltă şi să se vadă mai bine locul atentatului. Am stat dreapxă şi crispată, surprinsă de cameră şi de ceea ce mi se întâmpla, însă când am terminat, am ştiut că mai vreau. Dorinţa mea a coincis cu a lor, şi aşa am ajuns să trăiesc ani întregi doar pentru asta: să fiu acolo unde se întâmplă lucruri.”

În lume sunt şapxe miliarde de poveşti

Când eşti pe front, chiar dacă nu e unul eminamente militar, te gândeşti, probabil mai mult, ce fragilă e viaţa.
Pentru Carmen Avram, când este pe „front”, e ca şi cum nu ar fi acolo. „Mi se întâmplă foarte rar să conştientizez că se întâmplă ceva periculos în jur. Deşi pentru unii asta pare un act de curaj, eu m-am simţit mereu ca un observator, mi se părea atât de interesant ceea ce se petrece, încât ignoram posibilele consecinţe.”

Excepţia a fost Egipxul, de unde s-a întors de curând. Pentru prima dată în cei 15 ani de televiziune a simţit că nu se află în siguranţă nici ea, nici colegul ei, Cristian Tamaş. „A fost pentru prima dată când jurnaliştii străini au fost luaţi ca ţintă şi când ne-am simţit vulnerabili. Nu puteam ieşi din hotel fără riscuri, nu puteam lua un taxi fără riscuri. Totul devenise extrem de periculos. Un veritabil atac la persoană. Nu puteam filma şi nu ne puteam deplasa. Cred însă că experienţa din Egipx a fost singulară şi, ca orice alt conflict la care voi participa de-acum încolo, se va înscrie în nota generală cu care m-am obişnuit. Sper, cel puţin.”

Care au fost persoanele şi imaginile de care „s-a agăţat” pentru a supravieţui în aceste condiţii? „Când îmi era greu, mă gândeam la casa mea, la familia mea, la ceea ce mi s-a întâmplat bun în ultima vreme, la venirea mea la Antenă şi la echipa mea. Mi se părea absurd să fi început toate astea aşa, fără sens. Am cunoscut într-o seară, în secţia de poliţie, o jurnalistă din Spania, care mi-a spus că scrie o carte chiar acum. Un roman de ficţiune în care îşi descrie însă toate experienţele ei din zone de conflict. I-am spus că şi eu scriu ceva asemănător. Şi chiar scriu. Am atâtea poveşti din călătoriile mele, am cunoscut atâţia oameni interesanţi, încât trebuie să spun şi altora. Mă frustrează fapxul că pe lume sunt aproape şapxe miliarde de oameni cu tot atâtea poveşti şi că eu nu am să reuşesc să cunosc nici măcar unu la sută dintre ei. Îmi plac poveştile, ne ţin imaginaţia trează, ne hrănim din ele şi îi hrănim şi pe alţii. De aceea îmi place să călătoresc, pentru că mi se pare că trăiesc mai mult cu fiecare om pe care îl cunosc. De exemplu, am întâlnit odată, în Israel – probabil că nu e o coincidenţă locul – un bărbat care mi-a povestit revelaţia sa. În sensul de EVELAŢIE. Un om care nu credea în Dumnezeu şi care l-a întâlnit într-o zi, miraculos. E o poveste la care îmi place să mă gândesc uneori. Şi să-mi doresc să mi se fi întâmplat mie. Dar, chiar şi aşa, am simţit că am trăit şi eu acelaşi lucru şi că am fost parte la miracolul lui. Şi asta m-a îmbogăţit.”

Suntem mai buni ca ei

După ani buni, în care a cunoscut sute de jurnalişti occidentali, este ferm convinsă că ai noştri sunt mai buni ca ai lor. „Avantajul celor din urmă este că au o structură impresionantă în spate şi un nume cu care e greu să concurezi. Christiane Amanpour l-a întâlnit pe Mubarak la Cairo, într-un moment în care toată lumea voia un interviu. Dar ea reprezenta ABC şi avea în spate ani de CNN. Eu am încercat să-l intervievez pe El Baradei şi nu am reuşit, în pofida insistenţelor. Am mai văzut jurnalişti străini la lucru şi ştiu cât de simplu le e, în comparaţie cu noi. Au o armată de producători, luminişti, sunetişti, documentarişti care muncesc pentru ei. Noi plecăm cu un cameraman şi facem munca unei mici armate. Venim dintr-o ţară insignifiantă şi trebuie să ne bazam pe şarmul personal, pe obrăznicie, pe insistenţe repetate ca să ajungem să facem acelaşi lucru pe care îl face un jurnalist străin.”

Se spune că acolo unde se duce Amanpour va izbucni războiul. De-a lungul anilor, Carmen Avram a învăţat să se ghideze după semne. „În general, când marile televiziuni se instalează într-un loc, e clar că trebuie să pleci acolo. Amanpour, sau oricare altul de calibrul ei, dau un semnal prin prezenţa lor. De exemplu, toată lumea se aştepxa ca la alegerile din Republica Moldova să fie dezastru, haos, violenţe. Eu am ştiut că nu e cazul. Conflictele nu apar din senin, ele se coc precum un fruct. Le simţi când sunt aproape gata. Vezi din densitatea de ştiri de pe agenţii, din comentarii, din reportaje de background, din analize. Cu cât sunt mai multe, cu atât e conflictul mai aproape. Sunt semne pe care trebuie să ştii să le citeşti, ca să ştii unde să pleci şi când.”

Nu este fan Wikileaks

Crede că Julian Assange ar trebui să dea socoteală pentru site-ul în cauză şi că, prin ceea ce a publicat, poate pune în pericol milioane de oameni nevinovaţi. Crede că o doză de responsabilitate e necesară în presă. „În Polonia, când preşedintele şi toată elita politică a ţării au murit în accidentul aviatic, marile televiziuni din ţară au făcut front comun şi au pus într-un coş unic toate informaţiile şi imaginile de care dispuneau şi din care fiecare îşi alegea ce dorea. Într-o lume ideală – şi în Polonia, se pare – aşa ar trebui să funcţioneze presa. Ai o informaţie vitală, o discuţi, o analizezi, o întorci pe toate părţile, te gândeşti la consecinţe şi după aceea publici. Sârbii erau sub embargou în ”98, jumătate de planetă era împotriva lor. S-a dovedit că era un joc politic la nivel atât de înalt, încât noi, cei mici, nici măcar nu aveam imaginaţie să ajungem până acolo. Cine poate decide azi dacă era legal sau ilegal să îi ajuţi pe sârbi?”

Dacă ar avea documente militare care ar demonstra exportul ilegal de arme din România către ţări aflate sub embargou, le-ar publica?

Poate, dar numai după ce ar gândi foarte, foarte bine efectul. Asta face diferenţa între un jurnalist vechi şi profesionist şi unul în căutarea senzaţionalului imediat.

Patriotismul de vi?ă nobilă a murit

Tocmai pentru că a călătorit atât şi are discernământul comparaţiei, făcând o evaluare a politicii noastre externe, e destul de tristă.

„Din păcate, experienţele mele cu diplomaţia românească nu sunt dintre cele mai bune. Cred că România ar trebui să-şi împrospăteze rapid corpul diplomatic, să trimită la post oameni de şcoală nouă, cu mintea deschisă şi cu diplomaţia în sânge. Apoi, cred că ne-ar trebui mai multă forţă în politica externă şi mai puţine greşeli pe plan intern. E o combinaţie care ne-ar putea duce departe. În ultimii ani, impresia pe care mi-a lăsat-o politica externă a României a fost de servilism fără discernământ, pe interese străvezii şi pe un preţ prea mic. Puţină mândrie naţională n-ar strica, dar, din păcate, patriotismul de viţă nobilă a murit. Îmi doresc să apuc vremurile în care mândria de a fi român să nu mai fie doar un vers cântat de Ziua Unirii.”

Nu orice foaie scrisă e un ziar

A trăit evoluţia şi transformarea presei în ultimii 20 de ani şi spune că, dacă s-ar mai angaja astăzi în presă, ar alege cu foarte mare atenţie locul.

„Aş fi, probabil, unde sunt acum sau la o revistă serioasă, de analiză. Presa din România a părut la un moment dat că îşi depăşeşte condiţia de media făcută în pripă, după ureche. Apoi însă, a început să decadă. Pentru că ne-am îmbătat cu succes şi pentru că, în mod eronat, am crezut că fiecare dintre noi poate fi jurnalist. Şi că orice foaie scrisă se numeşte ziar. Când o să începem să angajăm oameni doar după ce îi ţinem în probă o vreme, când n-o să mai aruncăm pe post, în live, absolvenţi de jurnalism care nu au lucrat nicio zi în presă, atunci vom fi pe cale să ne vindecăm de superficialitate şi să ne mândrim. Din fericire, mai există oaze de speranţă şi de profesionalism. Lucrez acum într-un mediu atât de interesant, cu jurnalişti atât de buni, încât cred că mai avem şanse la o presă premium în România.” Citeşte literatură, scriitori sud-americani, cu predilecţie Mario Vargas Llosa şi Gabriel Garcia Marquez. Citeşte biografii celebre şi analize de politică externă, cărţi pe care şi le cumpără ori de câte ori iese din ţară.

Cumpără întotdeauna Vanity Fair, care i se pare excelent scrisă şi perfect concepută, cu atitudine şi opinie; Time, Foreign Affairs şi, mai rar, Newsweek. Îi place presa israeliană, care este extrem de bine informată şi de rapidă în reacţii, şi, când reuşeşte să găsească, îşi ia The New Yorker. Când zboară, citeşte din scoarţă în scoarţă National Enquirer, o revistă cu ştiri de senzaţie de la Hollywood, aşa că, dacă o întrebi cu cine a fost zărită Jennifer Aniston săpxămâna trecută, poate să-ţi spună. Nu citeşte tabloidele din România, ci doar Jurnalul naţional, Caţavencu, Evenimentul zilei şi Q Magazine. Adaugă că nu-mi spune asta din galanterie, şi ştiu că aşa este. Ascultă radio şi este fan Dobrovolschi. Chiar se mândreşte că-l cunoaşte.

Pregătesc cel mai bun produs de televiziune

Săpxămâna trecută era în mijlocul demonstranţilor din Piaţa Tahrir, în Egipx, şi acum s-a întors pentru a pregăti „cel mai bun produs de televiziune”, cum a declarat la „Sinteza zilei”. După excepţionala campanie „Eroii uitaţi”, pe care a coordonat-o pentru „Observatorul” Antenei 1, de Crăciun, Carmen Avram ne va surprinde din nou.

„Sper ca emisiunea, al cărei nume nu pot să-l divulg până nu încep promo-urile, să fie un produs complet şi perfect de text, imagine şi sunet. Lucrăm la ea de ceva luni şi o îmbunătăţim continuu. Avem în echipă oameni cu foarte multă imaginaţie, care vin cu subiecte noi şi cu abordări interesante, cu imagine perfectă şi cu un montaj exemplar. O să avem anchete multe şi şocante, o să descriem fenomene româneşti, care or să amuze sau or să-i pună pe mulţi pe gânduri, o să descriem personaje de excepţie, care apar mai rar la televizor, dar care ar trebui să fie văzute. Emisiunea asta e mândria mea. La fel, şi echipa. Mihai Gâdea mi-a spus odată că perioada de la Antenă va fi cea mai bună din viaţa mea profesională. Şi, după cum o simt în acest moment, chiar este.”

Despre căsnicia cu Adrian Ursu

Puţină lume ştie că este căsătorită cu Adrian Ursu. „Ne-am cunoscut într-o deplasare la Copenhaga cu, pe atunci, preşedintele României, Ion Iliescu. Ne-am înţeles perfect şi am fost, întotdeauna, pe aceeaşi lungime de undă. E un om cu care îţi face plăcere să discuţi, are în permanenţă ceva de spus, e cald şi cu mult umor, un om pe care îl placi de la prima vedere. M-a cucerit definitiv într-o iarnă cu zăpezi imense, în care a venit după mine la Iaşi, după 24 de ore dormite în gări geroase şi înzăpezite, ca să mă împace după o ceartă. E genul de om de care se îndrăgostesc soacrele, şi ştiu că mama mea, Dumnezeu s-o ierte, l-a iubit din primul moment. Pentru mine, căsnicia cu el înseamnă acasă.”

Carmen Avram a lăsat mereu să vorbească, în locul ei, pasiunea pentru presă şi pentru valori. Acesta este unul dintre rarele momente în care a accepxat să vorbească despre ea însăşi. Şi m-am bucurat că a ales Q Magazine.