Tocilescu by Tocilescu

.. Cine a fost cu adevărat Tocilescu, cum şi de ce, aflăm chiar de la maestrul Tocilescu, într-o puzzle-biografie, croită pe marginea ultimelor sale interviuri.

În ultima zi de viaţă a mers la teatru, la „Bulandra”, pentru a repeta la noua lui piesă, „Prieteni”, de Kobo Abe. Câteva ore mai târziu, suferind de mai multe boli grave, a luat o supradoză din tratamentul prescris pentru tulburările cardiace cu care fusese diagnosticat. În scurt timp, inima sa a încetat să mai bată. A fost transportat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Capitală, însă medicii nu au mai reuşit să-l resusciteze.

Amuletele şi porecla

„Porecla Toca mi se trage din clasa întâi, când colegii mi-au spus Toca deoarece era mai scurt decât Tocilescu. De atunci aşa mi-a rămas. Toată lumea mă întreabă de zdrăngănelele, pietrele şi lanțurile pe care le port la gât. Am început să le colecționez pe la începutul anilor ’70 şi de atunci nu mai pot să mă despart de ele. Mai întâi a fost un fel de superstiție, iar mai apoi obiceiul s-a transformat în port-bonheur. Simțeam şi mai simt încă cum toate aceste obiecte mă protejează. De exemplu, n-aş putea pleca la un drum lung fără aceste obiecte protectoare, pentru că fără ele nu mă simt în siguranță.”

Un episod cu şi despre Caragiale

„Bunicul meu din partea mamei era diplomat, era consulul Albaniei – o țară mică, plină de viteji. Bunică-mea din partea tatălui era grecoaică, soră cu prefectul de Iaşi, cel care l-a băgat pe Caragiale la zdup, într-o noapte de Sfântul Ion. Lucrurile s-au petrecut astfel în acea noapte: Caragiale împreună cu Slavici s-au pilit şi s-au dus la Teatrul Național, unde au făcut garagață. Imediat, în fața celor doi s-a prezentat un băiat care i-a poftit la beci pe Caragiale şi pe Slavici. Aceştia au stat închişi la răcoare până dimineața, după care, trezindu-se, Caragiale s-a apucat să scrie o baladă în stil popular. Ceva ce aducea cu Toma Alimoş şi în care îl beştelea pe prefectul care i-a ținut între gratii pentru o noapte. Asta în timp ce cumnatul prefectului, adică bunică-miu, trimitea materiale şi publica la Moftul român, fără să se cunoască cu marele Caragiale.”

Salvat în ultima clipă

„În ’87 am plecat în Germania. Am rămas acolo până-n ’93. Plecând afară, am abandonat totul, inclusiv speranțele de viață şi speranțele de muncă. Am fost trimis acolo ca să mi se salveze viața. Ultimul sfat al doctorilor de aici fusese «du-te iute, dacă vrei să scapi cu viață», iar ajuns la nemți, mi s-a spus «ai venit la timp, mai aveai de trăit doar trei zile». Mi s-a făcut un transplant de rinichi şi aşa am scăpat. Acela a fost, clar, ultimul meu tren. Toate relele mi s-au tras de la o scarlatină pe care am contactat-o la vârsta de 9 ani. De atunci am rămas cu sechele renale care, în timp, s-au agravat.”

Dializele, ziarele şi fericirea

„De trei ori pe săptămână fac dializă. Acesta e exact timpul în care citesc ziare. Altfel nu aş avea timp pentru ziare. Citesc, îmi vin gânduri, mă odihnesc, uneori e bine să ai câteva ore la dispoziție, să stai într-un pat şi să te odihneşti fizic. Nu mă victimizez. Sunt ore de odihnă pe care eu le fur şi de care alții nu au parte.”

Sinucigaş de profesie

„Cochetez cu ideea sinuciderii din adolescență. De fapt, încă de la vârsta 14 ani m-am gândit la sinucidere aproape în fiecare zi. Consider că trec printr-un avatar, că trăiesc o viață care nu e nici prima, nici ultima şi tot ce mi se întâmplă, bun sau rău, face parte din acest avatar al meu pe care trebuie să-l duc până la capăt. În acest timp, gândul sinuciderii a fost prezent şi încurajator. Ideea că poți închide magazinul definitiv, atunci când vrei tu, este singurul mod prin care poți opta zilnic pentru ceva. Pentru mersul mai departe, bunăoară.”

Alte vârste, aceleaşi încăperi

„Dacă mă aşez acum în fața unei oglinzi văd un moş! Exact asta văd. De aceea ezit şi evit să mă uit în oglindă. Nu mă pot obişnui cu vârsta mea (împlinise 65 de ani în iulie – n.r.). N-am reuşit niciodată să depăşesc pragul majoratului. N-am fost capabil. De altfel, reprezentarea mea mentală din vise e de la alte vârste, și nu de la cea din buletin.”

Cronica unei morți anunțate

„Eu cred că talentul e o chestie care vine şi într-o zi nu mai vine… Mi-e foarte teamă că voi apuca acea zi în care mi se va termina talentul. Trăiesc cu spaima că fiecare spectacol pe care-l fac va fi primul în care voi rămâne fără benzină în rezervor. Cel mai grav e că ştiu că n-o să-mi dau seama din timp de acest lucru. Iar dacă nu-ţi dai seama din timp eşti pierdut. Pe de altă parte, simt acut o osteneală fizică. Eu sunt foarte, foarte bolnav, trag de mine din răsputeri pentru a monta. Pur şi simplu mă lasă organismul. Se termină benzina, ajunge funia la par. Şi nu mă alint deloc când spun asta.”

Bucuria de a avea vs. bucuria de a trăi

„Nu simt deloc bucuria de a trăi. Simt bucuria de a avea, dar nu şi bucuria de a trăi. Omul de azi e întors către el şi către problemele sale şi face din ce în ce mai mult abstracție de problemele celorlalți. Simt profund chestiunea asta şi sufăr. Urâtul care ne înconjoară e mai rău decât sărăcia şi mizeria.”

Ultima dorință

„Sper ca în 2012, când se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Caragiale, să montez şi eu D’ale Carnavalului pe scena mare a Naţionalului bucureştean. Dacă dă Dumnezeu şi-mi iese, spectacolul ăsta o să producă mare scandal. Vreau să văd toată mahalaua bucureşteană pe scenă: cârciuma, atelierul de tâmplărie, curtea, biserica. Viaţa mahalalei, pe care, într-un fel, am trăit-o şi eu aici, în Buzeşti, în Griviţa, în anii ’50-’60, într-un apartament cu trei camere în care stau de când m-am născut. Am locuit chiar şi opt oameni aici. La masă tot timpul eram zece, doisprezece inşi. Veneau la noi rude şi prieteni care locuiau la doi paşi de gară. Mai ieşea câte unul din puşcărie, se mai întorcea unchi-meu din domiciliu forţat. Era viaţa unei burghezii care se ţinea cu dinţii de condiţia ei.”