Kim Jong-Il şi Vaclav Havel: dictatorul şi democratul

Dar primul credea cu tărie  în puterea libertăţii, în timp ce ce-l de-al doilea în puterea proprie.

Coreea de Nord şi Cehia reprezintă cazurile emblematice ale evoluţiei politice a lumii în secolul trecut. Praga  poate fi considerată avanpostul ideilor democratice într-o  perioadă în care „cuvântul”  avea mult  de  suferit în jumătatea de lume care trăia  încă în non-democraţie. Coreea de Nord însă reprezintă chintesenţa ridicolă a infatuării şi setei de putere a unui clan ce şi-a domesticit poporul într-o asemenea măsură încât nici măcar bunul-simţ popular nu mai există sau nu se mai manifestă.

Vaclav Havel a condus prin inspiraţie şi viziune, Kim Jong-Il a condus  prin paranoia şi prin frică. Ambii au avut popoarele la picioarele lor: primul a fost realmente îndrăgit şi ascultat, în timp ce poporul coreean a stat mereu paralizat de teama pierderii micii lui cantităţi de libertate. Paradoxul morţii celor doi face ca evenimentele să se fi întâmplat practic simultan parcă într-un semn providenţial de a face o comparaţie între sistemul libertăţii absolute aşa cum îl promovase Havel şi sistemul absurdului ilogic al dictaturii familiei Kim.

În definitiv, şi după moarte cei doi îşi servesc principiile după care au trăit. Havel atrage după sine un val de simpatie decentă şi o tristeţe a pierderii unui simbol al libertăţii, iar moartea lui Kim Jong-Il creează o nouă mască pe care poporul coreean şi-o aşează pe faţă în speranţa că lacrimile fabricate în direct la TV îi vor mai prelungi agonia supravieţuirii într-o ţară care a devenit demult un lagăr.