Brexit sau Stexit

Acronimul „Brexit” își are originea în sintagma „ieșirea (exit) Marii Britanii”, cu referire la UE. Acronimul „Stexit”, pe care îl lansăm aici, reprezintă sinteza expresiei „oprirea (stop) ieșirii (exit)”, prin contrast cu „Brexitul”. Va trece oare Marea Britanie de la „Brexit” la „Stexit” de teama dezmembrării?

Citește și: Iohannis, faţă în faţă cu noii miniştri din Guvernul Dăncilă

CACEALMAUA IEȘIRII ȘI CACEALMAUA INTRĂRII 

Despre Brexit se știe că a fost o cacealma a premierului David Cameron.

Acesta și-a construit campania electorală pe ideea ieșirii din UE, reușind astfel ca, inclusiv cu sprijinul unei prese primitiv eurosceptice, să adune voturile electoratului insular cu instincte izolaționiste.

Planul era ca, ulterior victoriei în alegeri, să se organizeze un referendum de la care Guvernul spera să obțină susținerea pentru păstrarea status quo-ului; după ce în prealabil va fi șantajat Bruxellesul să acorde Marii Britanii unele privilegii.

Privilegiile s-au obținut, mai mult sau mai puțin, dar referendumul a acordat majoritatea, chiar dacă la limită, celor care optaseră pentru părăsirea UE. Cameron a demisionat și s-a format în grabă un alt Guvern însărcinat cu aducerea la îndeplinire a voinței populare.

În realitate lucrurile trebuie să fi fost ceva mai complicate și mai serioase. Marea Britanie a intrat în UE (pe atunci Comunitatea economică europeană) pentru a se asigura că în apropierea ei nu se va constitui un bloc continental – Europa politică – apt a mobiliza o putere pe care nu avea cum să o contrabalanseze, iar nu pentru a contribui la edificarea Statelor Unite ale Europei.

Această alegere era determinată și de împrejurarea că jumătatea estică a Europei se adunase într-un bloc sovietic, a căurui putere trebuia limitată.

Simpla aderare a Marii Britanii a transformat proiectul Europei politice într-o iluzie. Pentru a face ca atare un pas, Londra a trebuit să se depărteze, însă, de Commonwealth, succesorul suveranist al fostului său imperiu colonial, destructurat inclusiv cu „ajutor” american.

Citește și: Ieșirea Marii Britanii din UE, prin ochii lui David Cameron

NAVĂ-PILOT SAU PORT-AVION?

America, la rândul său, a privit totdeauna cu rezervă ascensiunea Europei-putere, temându-se de emanciparea acesteia și decuplarea sa de strategia globală americană.

În acest context, așa cum bine observa cu ceva timp în urmă un analist român, Marea Britanie avea de ales între a fi nava-pilot a SUA care să o ghideze în porturile europene, sau portavionul american ancorat în proximitatea apelor teritoriale europene. Prima ipoteză era aceea a Marii Britanii membră a UE. Cea de a doua, a Marii Britanii în afara UE.

Când, după încetarea Războiului Rece și extinderea UE către est, s-a văzut că, în condițiile decalajelor de dezvoltare și a deosebirilor culturale dintre statele membre, ca și ale renașterii hegemonismului german, obiectivul unei democrații transfrontaliere europene este improbabil că va fi atins, în anumite cercuri de putere s-a luat decizia părăsirii UE și a revenirii la „relația specială” anglo-americană (după expresia lui Tony Blair) ca pandant al „Europei-muzeu” (cum numea UE Henry Kissinger).

Citește și: Românii nu mai vor în Uniunea Europeană?

ALTERNATIVELE DESPĂRȚIRII

Cu certitudine, planul Brexitului cuprindea două subpuncte. Pe de o parte, negocierea unui acord cu UE care să permită păstrarea beneficiilor pieței comune, Marea Britanie urmând să rămână cumva parte a Europei-piață.

Pe de altă parte, recoagularea Commonwealthului și reabilitarea rolului Marii Britanii de lider strategic al acestuia.

Prins în lupta politică internă cu serioase componente secesioniste (în Scoția și Irlanda de Nord), Guvernul britanic a înclinat către un divorț elegant – „soft Brexit” – cu posibilitatea unei coabitări cordiale ulterioare cu UE. SUA, cu precădere după venirea lui Donald Trump la Casa Albă, au pledat pentru o despărțire totală și abruptă.

Sub influență germano-franceză, UE a împins lucrurile către un divorț în stil italian – un „hard Brexit”.

„BREXITUL” ȘI REVIZUIREA ORDINII MONDIALE

Așadar, dincolo de frivolitățile aparente, Brexitul se leagă de revizuirea ordinii mondiale. SUA acceptă multipolarismul, dar aceasta cu două condiții: revenirea la protecționism și multiplicarea centrelor de putere în așa fel încât să se permită menținerea echilibrului de putere prin reconfigurarea alianțelor, în condițiile dinamicii intereselor jucătorilor.

De fapt se revine la „concertul națiunilor”, cu atenția necesară ca națiunile protagoniste să nu ajungă la coagularea unor blocuri cu geometrie fixă (precum altădată Antanta și Puterile Centrale, sau NATO și Pactul de la Varșovia) care, nefiind capabile să își revizuiască formatul, sunt obligate, în cele din urmă, să își tranșeze disputele prin război. (Dacă între NATO și Pactul de la Varșovia războiul a fost evitat, faptul s-a datorat numai capacității caracteristice armei nucleare de a șterge diferența dintre învinși și învingători, precum și costisitoarei parități nucleare între SUA și URSS pe care s-a bazat „echilibrul terorii”.)

După ce au impus prin forță globalizarea piețelor și liberalizarea comerțului, determinând prăbușirea imperiilor coloniale, SUA urmăresc acum „naționalizarea” UE, respectiv destructurarea Europei politice și astfel anihilarea Europei-putere (scoaterea Europei din categoria puterilor globale), inclusiv prin combaterea directă a neo-hegemonismului german și a neo-napoleonismului francez, simultan cu consolidarea și conferirea de noi valențe Commowealthului britanic de națiuni, ca pandant cu naturale înclinații transatlanticiste la ceea ce mai rămâne din Europa germană.

Cât privește comerțul, regulile generale OMC / GATT sunt suficiente pentru a asigura libera concurență de care America are nevoie pentru a-și valorifica avantajele competitive.

În același timp, prin politici adecvate se are în vedere construcția unui minipol eurosceptic central și sud-est european (a se vedea Inițiativa celor trei mări sau forumul balcanic) capabil să împiedice o antantă germano-rusă (un nou Pact Ribbentrop-Molotov), Rusia urmând a fi atrasă în sistemul de contraponderi din Asia de nord-est și a primi compensații în Orientul Mijlociu (unde, fără îndoială, terminarea războiului civil și interconfesional din Siria, va readuce în actualitate rivalitatea dintre Moscova ortodoxă și Teheranul șiit).

Iată de ce Președintele Trump dorește un Brexit rapid și total, cu toate punțile dintre Londra și Bruxelles arse. Commonwealthul ar trebui să ofere Londrei o contrapartidă suficientă.

Citește și: Theresa May n-a vrut să-și întrerupă ședința de guvern pentru Iohannis

EZITĂRILE BRITANICE ȘI CINISMUL FRANCO-GERMAN

Premierul Theresa May nu are curajul însă să adopte un atare radicalism. Ea a acceptat formula principalului negociator european, francezul Michel Barnier.

Practic este vorba despre o formulă provizorie care stopează retragerea Marii Britanii din UE – „backstop” – până la o înțelegere finală completă. Până atunci Marea Britanie va rămâne în cadrul Uniunii vamale și va respecta / se va bucura de cele patru libertăți de circulație (a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor), fără însă să participe la luarea deciziilor politice și la elaborarea acquis-ului comunitar.

Cu alte cuvinte, Marea Britanie va avea în continuare (pentru o perioadă estimată la un an) în cadrul UE același regim ca și până acum, dar va trebui să respecte regulile jocului fără a mai participa la elaborarea lor.

În plus, indiferent de înțelegerea la care se va ajunge, pentru a nu se reveni la o graniță fermă între Irlanda de Nord și Republica Irlanda, s-a agreat ca Irlanda de Nord să rămână în cadrul pieței unice europene, cu consecința că frontiera vestică a Marii Britanii va trece prin Marea Irlandei, împărțind statul în două părți. („Problema irlandeză” blochează din nou geostrategia britanică.) Ceea ce este mai mult decât o înfrângere; este o umilire și o destructurare a Marii Britanii, susceptibilă a antrena și segregaționismul scoțian, dacă nu, ca reacție la acesta, și pe cel englez.

Chiar dacă plecarea UK permite Germaniei să avanseze cu integrarea în domenii a căror abordare opoziția britanică de până acum o împiedica (cum ar fi realizarea unui centru european de spionaj sau a unei armate europene comune), părăsirea voluntară a celui de al patrulea Reich încă nu putea rămâne nesancționată. Aviz celorlalți amatori! (Inclusiv României.)

Citește și: Theresa May vorbește despre „realitatea dură” post-Brexit

„BREXITUL” ÎN IMPAS

În aceste condiții ministrul britanic pentru Brexit (care era și ministru al justiției) a demisionat.

Impasul consecutiv poate fi caracterizat ce „Stexit”; ca o oprire a procesului de separare a Marii Britanii de UE, în context auzindu-se din nou voci care, spre indignarea Președintelui Trump, propun reluarea referendumului referitor la „Brexit”.

„Brexitul” poate duce așadar la dezmembrarea Marii Britanii. Sub presiunea unei asemenea amenințări aceasta s-ar putea întoarce în UE cu coada între picioare.

Ceva peste doritul „adio, dar rămân cu tine”; un fel de „în genunchi mă-ntorc la tine”. Ceea ce va slabi forța blocului transatlantic.

Nu se poate spune cu certitudine că de această slăbire va putea profita Franța sau Germania. Cu certitudine, însă, faptul va îndemna SUA să acorde o mai mare atenție statelor est-europene, printre care și România.

Ce bine ar era dacă România ar fi avut acum un ministru de externe! (sic!)