E ceva putred în Golful Oman. Războiul statelor paralele

În ziua de 13 iunie 2019, două tancuri petroliere care navigau în Golful Oman au fost lovite de obiecte încă neidentificate, suferind daune însemnate. Navele erau încărcate cu methanol provenit din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite, și aveau ca destinație Japonia. Degetul acuzator a fost îndreptat asupra Iranului. Din punct de vedere militar acesta avea capabilitatea de a opera asemenea atacuri. Evenimentul s-a petrecut pe perioada vizitei la Teheran a primului ministru japonez Shinzo Abe, aflat acolo într-o misiune de pace. El aducea un mesaj din partea Președintelui SUA, Donald Trump.  

MOȘTENIREA

După doi ani de blocaj al politicii sale externe, cauzat de ancheta privind legăturile sale secrete cu Rusia și implicarea acesteia în campania sa electorală (scandal, după toate probabilitățile amorsat sau măcar întreținut de Germania), și cu puțin înainte de alegerile pentru un nou mandat, Președintele Donald Trump trebuie să își pună problema moștenirii politice pe care o poate lăsa, raportat la promisiunea de a reface măreția Americii. Deocamdată bilanțul său nu este entuziasmant.

Pe planul economiei interne (inflație, șomaj, creștere etc.) lucrurile stau bine. Și asta contează mult pentru americanul de rând. Pentru o superputere, însă, și mai ales într-o vreme a interdependențelor globale, echilibrele macroeconomice interne nu sunt durabile în lipsa unui statut internațional integrat unei ordini mondiale în care autoritatea sa este recunoscută.

Din această perspectivă Donald Trump a dorit o serie de schimbări. Vechea strategie a concursului înarmării, care a funcționat pe vremea Războiului Rece provocând abandonul URSS, nu mai funcționează. Atât Rusia, cât și China au reușit să evadeze din logica ei.

Acea strategie a funcționat atât timp cât în confruntare erau puteri expansioniste; respeciv puteri care urmăreau să își impună ideologia și, prin ea, controlul pretutindeni în lume.

Economia de comandă comunistă s-a dovedit incapabilă ca în același timp să hrănească populația și să o înarmeze. A înarmat-o, dar armele nu au ținut de foame și revolta înfometaților a făcut ca puterile comuniste să implodeze.

Astăzi lupta nu mai este între comunismul mondial și capitalismul mondial, ci între puteri globaliste și cele naționaliste.

Cele dintâi sunt expansioniste, în timp ce cele din urmă sunt închise. Acestea își apără „nevoile și neamul”. Or, expansionismul cere mai multe resurse decât apărarea împotriva expansionismului. Așa se face că puteri precum Rusia și China (cea din urmă având chiar tradiții culturale opuse expansionismului) și-au continuat dezvoltarea economică, în timp ce au trebuit să joace competitiv în raporturile militare cu SUA și unii dintre partenerii săi europeni care au crezut că strategiile Războiului Rece pot avea succes și după încetarea acestuia.

Iată, fără îndoială, o observație pe care a făcut-o și pragmaticul om de afaceri Donald Trump, și care l-a condus la decizia „renaționalizării” Americii pentru a o face grandioasă din nou. O decizie care impune retragerea americanilor de pe teatrul de război irakian, afgan și sirian, rezolvarea crizei israelo-palestiniene și a celei șiito-sunnite, denuclearizarea Iranului și Coreii de Nord în contextul edificării unui nou drept internațional al neproliferării, precum și, nu în ultimul rând, obligarea aliaților europeni la menținerea legăturii strategice transatlantice în cadrul NATO, cumulativ cu creșterea aportului lor la bugetul destinat apărării comune. Nici unul dintre aceste puncte nu a fost deocamdată atins.

Unele dintre ele apăruseră promițător la orizont, dar s-a dovedit că orizontul este acea linie imaginară de care cu cât ne apropiem cu atât se depărtează.

În schimb, primadonele politicii externe americane, consilierul pentru securitate națională, John Bolton, și Secretarul de Stat, Mike Pompeo, i-au oferit Președintelui un nou „golf al porcilor” prin lovitura de stat ratată din Venezuela, aducând prezența militară rusă la porțile Americii.

De ce acest aparent rateu? Din cauza luptei interne din SUA între, pe de o parte, administrația legitimă, reprezentată de Președintele Trump, și, pe de altă parte, statul subteran ilegitim format prin asocierea complexului militar industrial cu serviciile secrete și oculta politică globalistă (alcătuită din rețelele subversive ale așa zisei societăți civile, dinastiile politice neo-conservatoare așa zis democrate și oligarhia birocrației publice).

Obligat să se bată pe două fronturi, unul intern și unul extern, Președintele Trump, dacă nu a eșuat cu totul pe amândouă, cel puțin a fost silit la nenumărate retregeri tactice pe amândouă. Cum, din rațiuni de imagine, a refuzat să își asume (semi)eșecul, s-a ales cu pierderea credibilității. Nimeni nu mai crede în deschiderile, inițiativele, declarațiile și propunerile lui Donald Trump.

• Tulsi Gabbard demisioneazǎ din fruntea serviciilor de informații ale SUA
• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA
• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală

CUI NU ÎI CONVINE DESTINDEREA ÎN RELAȚIILE DINTRE SUA ȘI IRAN?

Problema are și conotații economice iar nu numai politice. Sancțiunile impuse de SUA Iranului țin prețul petrolului pe piața mondială ridicat. Chiar și țările dispuse să cumpere țiței iranian, încălcând embargoul american, au dificultăți mari în asigurarea cargoului. Or, asta scumpește mult transportul acestui țiței, ceea ce se reflectă în ridicarea costului final.

Prețurile ridicate ale țițeiului îi avantajează pe ceilalți exportatori. Printre aceștia, la loc de frunte se află nimeni alta decât Arabia Saudită, precum și EAU.

Adică tocmai statele în dispută religioasă și geopolitică cu Iranul. Dacă, în urma relaxării sancțiunilor economice americane, petrolul iranian ar reîncepe să curgă pe piețele lumii și prețul să scadă, amintiții exportatori ar suferi o teribilă lovitură.  

Dacă aceste state, aliate ale SUA, dar, mai recent, și foarte acomodante cu Israelul, ar intra în confruntare directă cu Iranul, spre a suplini retragerea SUA, ele riscă, mai ales în cazul unei posibile înfrângeri sau al unui rezultat indecis, tulburări interne care să răstoarne actualele familii conducătoare și să trimită o imensă undă de instabilitate în întregul Orient Mijlociu.

Prin urmare, arabii sunniți, în timp ce evită să acționeze ca interpuși ai Americii în lupta cu Iranul șiit, preferă să lupte cu acesta prin intermediul Americii.

Un conflict militar inter-musulman între arabi și iranieni ar conveni și Israelului, Rusiei și Chinei. Mai ales Rusia, ar avea de câștigat și din creșterea prețului la țiței, în condițiile în care o mare parte a veniturilor ei se realizează din exportul de hidrocarburi.

Dintr-o asemenea confruntare, în absența SUA, ar putea ieși câștigător însă Iranul. Ceea ce Israelul, cel puțin, în nici un caz nu poate admite. De aceea, menținerea sub tensiune a relației americano-iraniene este necesară.

Orice încercare de normalizare a acestei relații pune în pericol securitatea Israelului, în măsura în care ea nu include garanții privind renunțarea nu numai la programul nuclear, ci și la expansionismul Iranului – religios, economic și militar. Or, cum doar ce-i în mână nu-i minciună, conflictul real și actual al Teheranului cu Washingtonul este la Ierusalim o garanție mai bună pentru păstrarea status quo-ului decât orice asigurări ar putea oferi iranienii.

Donald Trump tocmai asta nu mai vrea: ca tinerii americani să se bată sau să stea în alertă pe tot globul pentru a apăra siguranța altora și a conserva pe spezele plătitorului de impozit american un sistem de securitate globală bazat pe echilibre de putere garantate exclusiv sau aproape exclusiv de SUA. Iar asta nu neapărat pentru că acest tip de imperialism i-ar displăcea, ci pentru că el nu mai este sustenabil.

America nu se poate retrage, însă, pur și simplu. Ea trebuie să lase în urmă un alt mecanism de conservare, ajustare și restabilire a echilibrelor regionale de putere care să facă securitatea stabilă și stabilitatea sigură. Motiv pentru care are nevoie, cel puțin, de cooperarea Rusiei. O Rusie cu tradiții imperiale și cu experiență geostrategică sofisticată, care știe să îmbine prioritățile geoeconomice cu cele geopolitice.

Aducerea Rusiei în ecuație, ca și a Iranului sau a Coreii de Nord, impune Casei Albe renunțări și resetări curajoase, care să încheie cu adevărat o epocă istorică (cea a pax americana) și să refondeze oridinea mondială pe principiile multilateralismului felxibil și simetriei puterilor. Or, asta se poate face numai în condițiile în care Președintele Trump este deplin sprijinit acasă de forțele politice interne.

Culmea este că escaladarea, inclusiv în expresie militară, a tensiunilor dintre Iran și SUA interesează și Germania care astfel, pe de o parte, alimentează animozitățile dintre UE, în ansamblul său, favorabilă unei politici mai prietenoase față de Teheran, inclusiv ca revers al israelofobiei europene, și America, iar pe de altă parte, menține distanța dintre Moscova și Washington.

Deși formal, Berlinul a criticat denunțarea de către SUA a tratatului de neproliferare nucleară încheiat de puterile euro-atlantice cu Iranul și a căutat pe față, împreună cu Rusia, formule pentru ocolirea embargoului american, în realitate diplomația germană încurajează belicozitatea forțelor radicale iraniene grupate în jurul liderului spiritual suprem, ayatolahul Ali Kamenei, față de Washington, contribuind astfel la menținerea sancțiunilor americane și astfel la exarcerbarea antagonismului între cele două maluri ale Atlanticului; sau mai exact a antagonismului european față de orice inițiativă a Președintelui Trump.

Conflictul irano-american este folosit de Germania, în cadrul unui joc la două capete, pentru excluderea SUA din Europa. Cel puțin pe un segment al acestui drum noul Reich emergent german se întâlnește cu „statul subteran” american, puțin spre deloc doritor să-l vadă pe „demonul” iconoclast Trump având succes cu politica lui de pace.

CREDIBILITATEA PREZIDENȚIALĂ ESTE VICTIMA STRATEGIILOR PARALELE

Prin urmare, cine a sabotat petrolierele japoneze în Goful Oman și, odată cu ele misiunea de pace a Premierului Shinzo Abe??

După cum am văzut numărul celor interesați în evitarea unei înțelegeri irano-americane este mare. Toți aceștia aveau și capacitatea de a o face.

Americanii arată cu degetul însă spre Iran. Ce interes să aibă, totuși, Iranul în zădărnicirea unei deschideri inițiate de adversarul său cel mai vocal și mai puternic, Președintele Donald Trump? Logica pare a se frânge în acest punct.

Spre a o reabilita trebuie să întoarcem privirea spre realitatea nouă a „statelor subterane” sau a „statelor paralele”.

În Iran, bunăoară, în paralel cu guvernul oficial care reprezintă statul în relațiile internaționale, există Consiliul Gărzilor Revoluționare Islamice care răspunde direct la comenzile liderului spiritual suprem al statului islamic, ayatolahul Ali Khamenei. Pe 14 mai 2019 acesta declara că în raportul cu SUA „națiunea iraniană a ales rezistența”. Respectivul Consiliu are autonomia politică și resursele materiale necesare pentru a da, în numele purității ideologico-religoase, atacuri precum cele la care ne referim, în timp ce executivul iranian negociază pacea.

Lucrurile pot avea însă și o expresie ceva mai rațională; cel puțin în conformitate cu cultura orientală.

Iranul negociază și grupul iranienilor puri și duri nu vrea să lase a se crede că discuția se face de pe o poziție de slăbiciune.

Acesta transmite, deci, că nimic nu este convenit până când totul nu este convenit, iar până atunci poate da lovituri în regiunea sensibilă a Golfului Oman, Strâmtorii Hormuz și Golfului Persic, blocând acolo un trafic esențial pentru economia lumii sau măcar făcând un haos insuportabil din el.

Pe de altă parte, Iranul furioșilor intransigenți ai globalismului islamic dorește să testeze capacitatea SUA de a sări în apărarea aliaților săi. În măsura în care Washingtonul nu o face, se dovedește că promisiunile sale nu sunt credibile, că prietenia sa este incertă.

În fine, dacă, măcar și din punct de vedere logic, se poate sugera că atacul din Golful Oman nu avea de ce fi inițiat de Iran, ci de statul subteran american sau de aliații din regiune ai SUA, Iranul americano-sceptic pune la încercare seriozitatea și sinceritatea angajamentelor lui Donald Trump, precum și capacitatea acestuia de a își impune punctul de vedere în fața propagandei ostile a „statului subteran” american.

De fapt, în Golful Oman cel mai probabil este că s-au întâlnit forțele „statului paralel” iranian cu cele ale „statului subteran” american, miza fiind supunerea la stres a credibilității Președintelui Trump.

Cel din urmă i-a creat Președintelui reputația de mincinos. Cel dintâi vrea să întărească acestă reputație. Ambele urmăresc ca în acest fel capacitatea de manevră a șefului administrației americane să fie redusă la zero. Căci acolo unde nu există încredere nu există nici înțelegere. Iar lipsa încrederii și înțelegerii pe termen lung duce la teamă, teama la nervozitate, nervozitatea la ură iar ura la confruntare.

Iranul nu este interesat în confruntare. Statul paralel iranian este. America nu este interesată în război.

Statul subteran american este. Președintele Trump trebuie să lupte cu amândouă și astfel să își câștige credibilitatea necesară pentru a ajunge la o pace justă, fezabilă și durabilă. Deocamdată, în acest caz, ca și în toate celelalte similare, Donald Trump a dovedit că nu o poate face și că deci pe cuvântul său nu se poate pune bază.

Aceasta este înfrângerea strategică cea mai gravă suferită în primul său mandat. Or, din păcate, în materie de credibilitate, niciodată nu ți se oferă o a doua șansă pentru a face o primă bună impresie.