„Penalii” lor sunt mai cinstiți decât ai noștri

Cinismul dublei măsuri în Europa „reînnoită”

20 iunie 2017: ministrul francez al Apărării, Sylvie Goulard, își prezintă demisia pe motiv că dorește „să (își) dovedească… buna credință” apropo de acuzațiile privind angajările fictive la biroul său de europarlamentar.

27 mai 2019: președintele Camerei Deputaților, Liviu Dragnea, este condamnat la patru ani de închisoare cu executare pentru instigare la abuz în serviciu, constând în angajări fictive la primăria din Alexandria.

10 septembrie 2019, președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, anunță numirea lui Sylvie Goulard în funcția de comisar european, la propunerea Franței.

LUMEA VĂZUTĂ DE LA BRUXELLES ȘI DE LA BUCUREȘTI

Paralela dintre cazul Dragnea și cazul Goulard se cere puțin adâncită, asemănările și deosebirile fiind mai mult decât pilduitoare.

Atât Sylvie Goulard, cât și Liviu Dragnea nu au fost acuzați că ar fi băgat vreun ban în buzunarul propriu, ci că au fraudat legea pentru a asigura bani partidelor lor. Lista celor despre care se știe că au procedat la fel este nesfârșită. Unii au fost sancționați pentru asta, alții nu. La unii – precum fostul cancelar german Helmuth Kohl – sancțiunea a fost doar morală; altora – precum fostul președinte francez Jacques Chirac – le-au fost aplicate sancțiuni penale, dar numai după pensionare și cu suspendare. Diferența a depins de simpatiile politice ale magistraților.

Ceea ce evidențiază o primă asemănare. Justiția selectivă funcționează pretutindeni. Atât în statele moraliste (precum Franța), cât și în cele moralizate (precum România). Din acest punct de vedere România este o țară ca afară. Cu mențiunea, deloc neglijabilă, că în România pedepsele sunt cele mai mari, ele nevizând corectarea unor obiceiuri rele, ci distrugerea totală a unor adversari politici. Or, dacă acesta este criteriul, nu are de ce să ne mire că sub ghilotina justiției românești cad inclusiv capete de nevinovați.

Pe acest fond trebuie observat că toate țările care încă încearcă să practice democrația pluralistă, au probleme cu finanțarea partidelor (în special în campaniile electorale). De ce? Întrucât, sufocată de populism, clasa politică se teme să prezinte electoratului nota de plată pentru cheltuielile democrației, preferând șterpelirea banilor necesari din buzunarul plătitorului de impozit. Și așa va rămâne cât timp popoarele se vor lăsa vrăjite de cântecele sirenelor populiste și nu vor accepta să achite costul corect al libertății, refuzând legi realiste privind finanțarea partidelor.

Una dintre definițiile corupției spune că aceasta constă în procedeele nepermise de lege prin care banul public se transformă în ban privat. În cazul manevrelor pentru finanțarea partidelor, însă, banul privat se transformă, netransparent, în ban public, sau se schimbă, fără respectarea legii, destinația banului public. Căci partidele sunt subiect de drept public, chemat să îndeplinească funcții de interes public.

Așa se explică de ce unii susțin că finanțarea asigurată pe lângă lege de Sylvie Goulard partidului său, în scopul de a-i permite acestuia să demonstreze mai bine francezilor că Emmanuel Macron este omul lor providențial, nu este un act de corupție (în orice caz nu un fapt penal), ci o simplă greșeală de decontare animată de intenții pioase, care atrage doar obligația de restituire a sumei incorect cheltuite / însușite. Munca prestată de angajații fictivi trebuie plătită, dar de către cei cărora le-a profitat iar nu de către UE. Atât și nimic mai mult!

Am putea accepta această explicație, dacă ea s-ar aplica aidoma și în România. În nici un caz nu o putem accepta, venind chiar din partea acelora care văd într-o presupusă instigare la angajări fictive, săvârșită de un Liviu Dragnea, o faptă penală de maximă gravitate, dar pretind că abuzul identic săvârșit direct de Sylvie Goulard nu ridică nici probleme legale, nici probleme morale, și nu o împedică să devină comisar european. Vrem o țară ca afară, nu-i așa?!

CUM RĂMÂNE CU PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE?

România pare a fi, însă, deja o țară ca afară în ceea ce privește tratarea aberantă a prezumției de nevinovăție. Este uluitor, dar, în țara care a pus bazele dreptului european modern, care a fost leagăn al drepturilor omului și cetățeanului și care a dat omenirii o imensă școală de drept și o literatură juridică de o valoare științifică inestimabilă – este vorba despre Franța, desigur –, ministrul Goulard nu știe că reaua credință trebuie dovedită de cel care acuză, acuzatul neavând îndatorirea de a-și dovedi buna credință. Această răsturnare a sarcinii probei, arată că democrația de care sunt mândri corifeii UE a ajuns o impostură. Ea se reduce la o combinație de sloganuri populiste și practici autoritariste. Exact așa cum o găsim și în discursul partidelor iohannisto-băsiste (PNL, USR-Plus, ProRomânia, PMP), al susținătorilor lor stradali și al coloanei lor a cincea din justiția română, dar și ca formulă favorită repetată exasperant de mai toți jurnaliștii de știri și formatorii de opinie români.

Fără îndoială, prinsă cu ocaua mică, Sylvie Goulard a recurs la retorica și gesticulația politic corectă impusă de lupii moraliști ai UE – Germania, Franța, Olanda etc. S-a angajat să își dovedească nevinovăția, a demisionat din funcția de membru al Guvernului francez și a restituit UE o parte a prejudiciului creat (45.000 Euro); subînțelegându-se că pașii din urmă sunt chiar dovada promisă mai întâi.

Liviu Dragnea, ca și alții înaintea lui (precum Adrian Severin, la care voi reveni), a raționat exact pe dos. Respectiv a zis că într-un stat de drept democratic suspiciunea nu este probă și că acela care are suspiciuni trebuie să și le confirme prin dovezi, conducând la o convingere mai presus de orice dubiu rezonabil. De asemenea, el a subliniat că demisia este recunoașterea vinovăției, cel nevinovat neavând de ce demisiona. Tot astfel cum nimeni nu poate fi ținut la acoperirea unui prejudiciu care nu există sau de care nu este vinovat, iar prejudiciu fără faptă ilicită nu s-a mai văzut, ca și persoane care să repare pagube pe care nu le-au creat. Dragnea a refuzat să plătească sume de câteva ori mai mici decât cele rambursate de Goulard, ca o chestiune de principiu, căci o asemenea plată era o recunoaștere a vinii. Recunoașterea nu este niciodată probă a nevinovăției.

Cunoscând toate acestea, precum și faptul că Liviu Dragnea a fost condamnat la închisoare, iar Sylvie Goulard a fost condamnată la promovare (sic!), mai putem dori o țară ca afară? Oricum, cert este că în afară mumă și în țară ciumă nu se mai poate!   

Nu știu cum vede această situație candidata pentru funcția de procuror european, Laura-Codruța Kovesi, deși ar fi fost foarte interesant ca la examenul pentru ocuparea postului să i se ceară explicarea diferenței de tratament în cazurile Dragnea și Goulard. Știm însă ceea ce crede președintele Grupului politic „Europa reînnoită” din Parlamentul European, Dacian Cioloș. Acesta se arată convins că Sylvie Goulard a dovedit că este nevinovată din punct de vedere penal, întrucât a acoperit paguba, fără a mai aștepta un proces.

Asta chiar dacă, prin ironia sorții, în aceeași zi în care Ursula von der Leyen (ea însăși implicată în scandaluri de corupție în Germania, relativ la contracte publice atribuite potrivit unor criterii personale) o desemna ca membru în Comisa Europeană pe Sylvie Goulard, oferindu-i unul dintre cele mai importante și bănoase portofolii, aceasta era citată de poliția judiciară la sediul Oficiului pentru lupta împotriva corupției și a fraudei financiare și fiscale din Nanterre, pentru o audiere în afacerea angajărilor fictive din PE. Va avea grijă Președintele Macron să închidă acest dosar, tot așa cum PE a închis ancheta privindu-o pe Goulard, pe 30 august 2019, de îndată ce propunerea de numire a ei în executivul UE a devenit cunoscută.

SYLVIE GOULARD ȘI ROVANA PLUMB

Dacă Dacian Cioloș (omul lui Macron) și USR-Plus nu văd nicio problemă care să le reducă sprijinul pentru susținerea franțuzoaicei Sylvie Goulard în ocuparea funcției de comisar european, ei au declarat că se opun din toate puterile ca Rovana Plumb, propunerea României pentru o funcție similară, acceptată, nu fără strâmbături din nas, de „preacinstita” Președintă a Comisiei Europene, să fie validată de PE. De ce?  Întrucât are … „probleme de integritate”.

Rovana Plumb nu a fost niciodată urmărită penal, nu a fost trimisă în judecată și nu a fost condamnată. Nu a avut de acoperit nici un prejudiciu. Nu a fost subiect al vreunei anchete administrative sau al unei forme de răspundere civilă, materială sau disciplinară, legată de îndeplinirea unei funcții publice. ANI nu a formulat niciodată vreo acuzație la adresa sa. La ce probleme de integritate ne referim atunci?

Cândva, DNA – respectiv acel parchet aflat în parteneriat de nădejde cu serviciile secrete și cu judecători semnatari ai protocoalelor neconstituționale cu acestea, care a nenorocit fără a răspunde vreodată oameni, în cele din urmă achitați, precum judecătorul constituțional Toni Greblă, procurorul general Tiberiu Nițu, judecătoarea Gabriela Bârsan sau ministrul Dan Radu Rușanu – a oferit Parlamentului României o serie de informații despre Rovana Plumb, solicitând ca acesta să decidă dacă se impune începerea urmăririi penale împotriva ei, în calitate de fost ministru. Era vorba despre un aviz de oportunitate dat unui act normativ guvernamental (Hotărâre de Guvern), prin care un teren era trecut în administrare locală. Aviz care, potrivit CCR, nu putea face obiectul controlului judiciar. Parlamentul a analizat și a decis că nu este cazul să ceară declanșarea vreunei proceduri penale, suspiciunile fiind fanteziste iar procedura sugerată neconstituțională.

Este aceasta dovada problemelor de integritate pe care Rovana Plumb le-ar avea, în contrast cu Sylvie Goulard, care nu le are? Nu este! În schimb este dovada că partidul domnilor Cioloș și Barna, ca și cel al domnilor Iohannis și Orban, sau al domnilor Băsescu și Tomac, precum și alianța Ponta-Tăriceanu, sunt mai sensibile față de nevoia mușamalizării turpitudinii străinilor decât față de aceea de a apăra onoarea României. Până și ambasadorul României la Londra, Dan Mihalache, fost șef al administrației prezidențiale la începutul mandatului lui Klaus Iohannis, ca și Alina Mungiu-Pippidi, persoană care, stabilită de ani buni în Germania, critică, inclusiv la Bruxelles, corupția guvernelor social-democrate din România din perspectiva agendei berlineze, au atras atenția că a o contesta pe Plumb tocmai acum, când „statul de drept a decăzut din drepturi în noua Comisie Europeană”, înseamnă „a cere palme pentru propria țară pe când o atare conduită nu mai este văzută nici la Bruxelles ca fiind corectă politic”. Fără nici un folos…Hotărât lucru: corupții străinilor sunt mai cinstiți decât (pseudo)corupții noștri!

SYLVIE GOULARD ȘI ADRIAN SEVERIN

Sylvie Goulard este implicată, însă, și într-o altă controversă care impune comparația cu cazul fostului europarlamentar român Adrian Severin. În timp ce era membră a PE, Goulard a fost și consultant al unei importante firme americane, contra unei remunerații de 10.000. euro pe lună, adică 120.000 euro pe an.

Or, fix același lucru l-a făcut și Adrian Severin semnând un contract de consultanță cu o firmă londoneză care i-a oferit suma de 100.000 euro pe an în schimbul serviciilor prestate în calitate de membru al consiliului de consultanți internaționali al acesteia. Practică obișnuită în UE, după cum se știe, parlamentarilor europeni fiindu-le interzis doar să ofere consultanță instituțiilor și corporațiilor guvernamentale.

Prin urmare, la prima vedere amândoi au comis acțiuni legale. Tratamentul aplicat celor doi a fost însă radical diferit.

Nu știm ce anume a făcut concret Goulard în executarea respectivului contract. Asta vor unii să stabilească abia acum. În schimb știm că Severin nu a intervenit în nici un fel pentru modificarea legislației europene în favoarea cocontractantului său (nu a depus amendamente, nu a luat cuvântul pe temele vizate de acesta în comisii sau în plen, nu a votat ceva care să aibă legătură cu interesele acestuia). Faptul este atestat inclusiv de o scrisoare a Oficiului UE pentru Lupta împotriva Fraudei (OLAF) care a apărut și în presă.

Instanța română a conchis însă, descifrând „limbajul codificat” folosit, chipurile, de cei implicați, că – spre deosebire de cazul Goulard – respectivul contract de consultanță a ascuns intenții maligne suficiente pentru a fi penalizate, chiar dacă nu s-au concretizat în nici o acțiune materială. Despre conversațiile, codificate sau nu, ale viitorului comisar european Sylvie Goulard, nu se va afla niciodată nimic și nu se va putea specula nimic (adică nu se vor putea face „deducții logico-juridice”), întrucât aceasta a contractat cu o firmă reală, în timp ce contractul oferit lui Adrian Severin provenea de la niște agenți provocatori deghizați în reprezentanți ai unei firme false, scopul lor fiind acela de a produce probe compromițătoare împotriva unuia dintre cei mai titrați, prestigioși și influenți oameni politici și diplomați români. Înregistrarea realizată cu camera ascunsă de aceștia și furnizată ca probă, a fost primită de instanță fără nici o garanție de autenticitate, deși o expertiză tehnică a dovedit că era amplu contrafăcută.

Aici nu este vorba despre două situații diferite, ci despre două proceduri diferite care, aplicate aceleiași situații, au condus la concluzii diferite.

DORIM EGALITATE, DAR NU PENTRU CĂȚEI

Orice am crede despre procesul căruia i-a fost supus Adrian Severin, nu se poate accepta ca unui român să i se aplice un tratament, iar unui francez un altul, diametral opus. Dacă Sylvie Goulard putea oferi consultanță unei firme private, și justiția nu a declanșat nici o acțiune împotriva ei, atunci și Adrian Severin o putea face, fără să i se mai caute vreo vină. Aici nu este vorba despre un francez și un român, ci despre discriminarea dintre state. Nu putem aplica o regulă la Paris și alta la București. Una la Berlin și alta la Liubliana. Dacă regulile aplicate la București sunt așa de bune, atunci să le aplicăm în toate statele membre ale UE. Dacă regulile de la Bruxelles sunt mai bune, atunci să le aplicăm și la București. Căci doar de aceea vor unii o țară ca afară.

Culmea este că însuși comisarul european pentru justiție, desemnat de Ursula von der Leyen, un alt apropiat al președintelui Macron, belgianul Didier Reynders, liberal francofon și membru al familiei așa zis liberale adunate sub eticheta „Europei reînnoite”, este anchetat de poliția judiciară din țara sa pentru corupție și spălare de bani. Evident și acesta este susținut de grupul macronist condus de Dacian Cioloș. În timp ce Emmanuel Macron își exprimă îngrijorarea referitor la corupția din România, iar ambasadoarea Franței la București, alături de ambasadorii german, olandez și american, scrie scrisori în care avertizează asupra stopării luptei împotriva corupției ca urmare a legilor adoptate de Parlamentul român.

O parte a presei internaționale pomenește numele belgianului, în prezent vice premier al țării sale, alături de cel al Rovanei Plumb, cu referire la „penalii Comisiei von der Leyen”. De ce și Rovana Plumb??? Pe ea nu o anchetează nimeni. Pentru că, de fapt, problemele nu sunt cu corupția, ci cu anumite persoane și anumite țări. Printre cele din urmă, România este coruptul de serviciu. Dar și aceasta, numai dacă vorbim despre România partidelor naționale. Membrii partidelor globaliste sunt curați.

Așa cum curată este noua Președintă a Băncii Centrale Europene, o altă franțuzoaică, Christine Lagarde, fosta directoare a FMI, aflată sub urmărirea autorităților judiciare franceze pentru fraude comise pe când era ministru de Finanțe în guvernul francez. Aceasta, ca să mergem până la capăt, în timp ce un mare specialist francez al finanțelor, dar de stânga, Dominique Strauss-Kahn, a fost complet scos din joc prin înscenarea unui viol asupra unei cameriste dintr-un hotel new-yorkez. Curat murdar!

Concluzia este clară. În lumea câinilor, cățeii nu au cum își găsi dreptatea. Starea de fapt se va îndrepta cu atât mai greu, cu cât o mare parte a opiniei publice, nu numai că acceptă discriminările, dar le și aplaudă, neînțelegând că tocmai ea este aceea care le suportă costurile.