Omul din scrisori. De data asta, Alecsandri

Inspirată de criticul Dan C. Mihăilescu, care l-a analizat pe Eminescu din scrisori, am citit zilele acestea mai multe epistole ale lui Vasile Alecsandri.

Miercuri, 21 iulie, se împlinesc 200 de ani de la nașterea sa.

Cred că cel mai exhaustiv portret și cel mai frumos omagiu pe care i-l pot aduce este acela de a-l lăsa „să vorbească” singur despre el și despre istoria țării lui din care a făcut parte.

„Cele mai frumoase scrisori”, o carte din 1972, găsită la anticariat, m-a însoțit la malul mării… după ce în urmă cu câteva luni „îi vizitasem” amintirea la Mircești.

• Tulsi Gabbard demisioneazǎ din fruntea serviciilor de informații ale SUA
• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA
• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală

CĂTRE NICOLAE BĂLCESCU

Paris, octombrie 1851

Iubite Bălcescu,

Înainte de toate trebuie să-ți mărturisesc bucuria ce ni-au pătruns cînd am aflat că te-ai hotărît a te așeza la țară, în apropiere cu Franția și sub un cer dulce precum îți trebuie. Această hotărîre este cea mai înțeleaptă în toate privirile, iar mại ales în privirea sănătății tale și a voeagiului ce are să facă prietena noastră, pentru ca să vie lîngă tine.

Aşa dar armează-te de toată filosofia şi de tot curajul ce ai pentru ca să te cauți și să te vezi scăpat de suferinți, atît morale cît și fizice. Prinde la putere, dragul meu, pentru că ai mult a lupta în viitor, atît împotriva despotismului. cît şi împotriva brațelor mele carele precum ştii ți-au dovedit îndestul cît sînt de puternice. Un adevăr de care ași dori să te pătrunzi iubite Monsiu este acesta că, dacă îi vroi cu energie să te însănitoşezi, te-ai însănitoşa fără doar și poate.

Clima sub care te găsești, castelul în care locuiești, grădina plăcută care te înconjură, cerul albastru ce se întinde deasupra ta etc., toate aceste mulțemiri sînt de natura a adăogi mult la plăcerea unei vieți liniștite. Iar mai presus decât toate, societatea amicală ce ți se pregătește pentru un șir de luni întregi este cel mai sigur izvor de sănătate pentru tine. Eu îmi închipuiesc petrecerile iernii voastre de la Jera și crede-mă că mă simt transportat de dorința de a veni să iernez cu voi, dar din nenorocire sînt silit a mă întoarce în țară și a tremura de frig pănă la mai viitor, pentru înaintarea și gloria neamului românesc.

Tu însă în vremea aceasta ai să te desfătezi în plăcerile unui trai dulce și departe de toate grijile politicești.  Întovărăşit de prietina noastră ai să te pătrunzi toată ziua de razele călduroase a soarelui, de parfumul florilor și de frumusețea priveliștii ce se desfășură sub ferestrile tale. Incîntat de o nesfirşită mulțemire și să găsești totdeauna lăngî tine o mînă prietenoasă, un glas iubitor, o dragoste frățească care te vor minghiea, te va încuragea și te vor face să uiți durerile trecătoare ce te vor cerca.

Ferice de tine, dragul meu Bălcescu, că ai o natură atit de blîndă și simpatică, încît ori unde te-ai întors, ai întîlnit simțiră prietinoasă! Adă-ți aminte de cele ce ți-am spus odinioară și depărtează de la inima ta scepticismul acel amar, care te face să suferi aşa de crud. Bucură-te dimpotrivă că ai știut a însufla dragostea frățească celor mai nobile ființi din patria noastră. Oricît să fie vieața de tristă și amară, e dulce lucru de a putea zice ca tine: sînt inimi pe lume care mă iubesc. 

După socotința mea, cea mai frumoasă parte a vieții se compune de simțirile ce insuflă și primeşte un om pe pămînt.

Gîndeşte dacă sînt mulți care să fi avut o parte atît de bogată ca tine și cunoaște adevărul odată pentru totdeauna (sic). Lasă-te a fi iubit precum eşti și nu te mai revolta împotriva soartei, Aceasta este iarăşi un chip de însănătoșire radicală, un sfat frățesc. Urmează-l dar, pentru dragostea tuturor celor ce te iubesc.

Al tău frate,

B. Alecsandri

CĂTRE NICOLAE BĂLCESCU

Iași, april, 1852

Iubite Bălcescule,

Nu-ţi pot spune bucuria ce m-au cuprins cînd am primit scrisoarea ta și am citit bunele știri ce-mi dai despre scumpa ta sănătate. Greu ți-am purtat grijă în toată iarna aceasta și multă frică am tras despre tine, dragul meu Bălcescule. 

Acea necontenită neliniştire au fost singura pricină a tăcerii mele. Crede-mă că adeseori am vroit să-ti scriu și m-am oprit temîndu-mă să nu te tulbur prin tristețea gîndurilor mele. Dar acum ești bine! Noroc bun să dea Dumnezeu ! Mă simt fericit de această ştire parcă ași fi căpătat o lume întreagă, căci te iubesc ca pe un dulce frate şi ași vroi să împart cu tine zilele și sănătatea ce-mi sînt hotărîte de soartă. Totul acum e să te cauți, să te îngrijești tu însuți de tine, dacă vrei să ne dai nouă, prietenilor care te iubim, cea mai bună dovadă de dragostea ce ne porți. Ai trăit destul pentru tine, de capul tău, mai trăiește si pentru noi, de capul nostru.

Auzi?

Este adevărat că nenorocitul meu jurnal au fost suspendat pînă a nu se naște măcar și aceasta din mai multe pricini unile mai dobitocești decît altele. Una din rezoanele pentru care mi-au închis gazeta au fost articolul tău: Răsvan vodă, carele fiindcă au fost scris de tine s-au socotit de către domnul Știrbey ca un pamflet împotriva lui. Vița țigănească a acelui nenorocit domn au atins ambiția stăpânitorului Țării Românești. 

N.B. Nime nu apucase însă a ceti gazeta mea cînd au fost suspendate, căci numerul 1 nu ieșise. Ce să mai zici? Ce să le faci? I-am trimis și eu dracului pe toți cu toată înalta lor înțelepciune și m-am lăsat de jurnalism ca să mă țin de balade.  Ți-am trimis două exemplare din partea I a  baladelor şi nădăjduiesc să încep în curînd tipărirea părții II. Dar închipuiește-ți că în toate libreriile și tipografiile Moldovei nu pot găsi hîrtie de tipar!

Ce ticăloşie! Am dat comision să-mi aducă de la Dresda și îndată ce o voi căpăta voi scoate la lumină și urmarea baladelor. Aceea a lui Mihai Viteazu nu am putut-o încă afla, deși mulți mi-au făgăduit că mi-or căuta-o; de aceea nu ți-am trimis-o precum m-am îndatorit cătră tine, dar fii sigur că cum oi găsi-o, oi întrepta-o și ți-oi expedui-o ori unde te-i afla. Îti trimit aice acum balada lui Constantin Brancovano, îndreptată gata. Ea este un poem de minune. Îți alăturez totodată și partea din jurnalul meu, care cuprinde pe Răsvan vodă. Poți fi sigur că nici o foaie alta nu va avea gloria a-l tipări.

Cu toată dorința ce am de a te videa, iubite Bălcescule, nu pot fi de ideea ca prietena noastră să facă voiajul Mediteranei, și aceasta pentru mai multe pricini, și mai ales pentru sănătatea sa. O călătorie de 15 zile pe mare i-ar fi foarte vătămătoare.

Eu sunt silit a nu mă mișca din Iași pînă la venirea fratelui meu, dar sînt sigur să pot pleca spre Paris la începutul lui septembrie. Iubita noastră Elena Negri este înmormântată în ograda bisericii grecești din Pera. Mormîntul ei e acoperit cu o lespede de marmură pe care este să săpată următoarea inscripție: 

ELENA NEGRI
Moldavia
4 mai 1847

Cînd îi merge să vızitezi acel mormînt, care cuprinde cea mai scumpă și mai bogată parte a vieții mele, să depui cîteva flori în suvenirul meu.

Al tău frate,

В.А.

Colonelul Gr. Leon îți trimite frățești închinăciuni. Îți scriu acest răvaș în zioa Învierii. Afară e iarnă grozavă; viscol, lapoviță, glod, putoare, toate ticăloșiile lumei! Vai de noi că de 6 luni de zile sintem închişi prin case ca în temniță, cînd de cătră omăt, cînd de cătră glod, cînd de cătră cołb.

CĂTRE EDOUARD GRENIER*

Iaşi, mai 1857

Dragă Grenier,

Îmi ceri cîteva scurte aprecieri asupra diferenței de caracter şi de moravuri care există între valahi și moldoveni. Ce ți-aș putea spune? Această diferență nu constă decît în cîteva nuanțe destul de greu de sesizat. Prietenul nostru Russo a spus într-un moment de bună dispoziție că valahii sînt gasconii României și nu s-a înşelat prea mult.

Adevărul este că frații noştri de dincolo de Milcov au o înclinație foarte pronunțată pentru ceea ce se numeşte vulgar glumă, dar aceasta provine din felul de viață pe care-l duc şi din puținul interes pe care îl acordă treburilor lor.

Toată Țara Românească se rezumă la Bucureşti, adică însemnează că orice om, bucurîndu-se de ceva avere, rîvneşte să guste plăcerile acestei Capua valahe, astfel că, proprietățile sînt lăsate arendaşilor lacomi, în cea mai mare parte greci sau bulgari sau sîrbi. 

Acest obicei, ale cărui consecințe sînt fatale pentru averi, dă naştere la alte rele, care dăunează moravurilor și caracterului indivizilor. Marea aglomerație de trîndavi în oraşele principale ale Provinciei, și mai cu seamă la București a creat gusturi și ambiții de un gen meschin. Acolo, a părea a devenit un scop, o necesitate.

Se întrec în a produce mai mult efect prin ținută, prin echipagii, prin atitudinea personală, și cum nu s-au civilizat decât pe jumătate  vă puteți închipui excentricitățile caraghioase care se produc zilnic. Dar aceste mici cusururi nu prejudiciază cu nimic bunătatea și amabilitatea caracterului valah. 

În Țara Românească oamenii sînt tot atît de buni, de amabili de ospitalieri, ca și în Moldova. Sînt aici ceva mai veseli, mai glumeți. Iată toată diferența. Evenimentele politice din 1848 au avut de asemenea o mare parte de influență asupra unei anumite clase a populației, cea din oraşe.

Revoluția din această epocă a lăsat în spirite germeni de entuziasm puțin moderat. Cu orice ocazie, la București sînt gata să se gătească cu cocarde tricolore și să facă manifestații, așa zise populare. Dar în toate acestea intră mai mult entuziasm, susceptibil să se evaporeze, decît motive solide. În orice caz, scopurile sînt întotdeauna bune şi patriotice.

La București, se adoptă orice inovație politică, literară, sau chiar socială, cu o uşurință uimitoare, în timp ce la Iaşi te gîndeşti de zece ori pînă să o adopți. Este de-ajuns ca un domn oarecare să prezinte un sistem nou de ortografie, de exemplu, chiar dacă este stupid și impracticabil, se face din el un cult. Este ceea ce se întîmplă actualmente cu terminația ciune, care se adaugă la majoritatea cuvintelor și cu litera ŭ din care se face fundamentul ortografiei.

Cu moda și cu ideile se întîmplă ca și cu sistemele de lingvistică, orice serveşte drept scînteie care pune foc pulberei. Caracterul valah este mai meridional decît al nostru, moravurile se resimt puțin, dar la prima vedere sînt aceleaşı ca în Moldova. La București viața se petrece mai mult în afară decît la Iaşi, te plimbi mai mult, te ruinezi mai uşor.

Totuşi, lăsînd la o parte orice spirit strîmt, găsesc că este mai multă seriozitate, mai mult tact, mai multă ținută în societatea moldoveană decît în societatea valahă. Noi avem femei mult mai instruite și mai distinse și bărbați cu mult mai practici. 

Literatura valahă a produs mai mult, dar nu mai bun decît literatura moldovenească, dimpotrivă.

În sfîrşit, pentru a rezuma, voi adăuga că adevărata cauză a ușoarelor diferențe care există între locuitorii din Iaşi și cei din Bucureşti este că noi ceilalți sîntem mai independenți față de guvern decît valahii.

Poporul este acelaşi în cele două principate.

Al dumitale,

V. A.

Vă voi trimite în curînd traducerea literară a povestei Mărgăritărelelor.

*(Edouard Grenier 1819-1901, poet și diplomat francez, adept al romantismului, prieten cu ultimii romantici, La Martine, Musette, Vigny)

CĂTRE ION ALECSANDRI*

Iaşi, 20 ianuarie 1859

Dragă Iancule,

Iată povestirea ultimelor evenimente: vei vedea din ele cum era gata să devin prinț domnitor și cum am făcut un frumos act de abnegație în favoarea cauzei celei bune. Vorbesc despre aceasta fără greutate pentru că este, poate, ceea ce am făcut mai meritoriu în viața mea.

Odată terminate alegerile, a început numărătoarea. Erau prezente trei partide bine distincte. Partidul lui Mihail Sturdza, compus din cîțiva bătrîni vampiri; acela al fiului său, compus dintr-un număr destul de mare de fanatici, și partidul național, care era în majoritate, pentru că el singur cuprindea mai mult de jumătate din deputați.

Noi începurăm prin a alege un local pentru reuniunile noastre pregătitoare şi am ales apartamentul bietului nostru Rallet, la Cabinetul de istorie naturală, ceea ce făcu să se dea societății noastre numele de Societatea Elefantului! 

Odată instalați, am întocmit un jurnal prin care ne angajam pe onoare să combatem cu înverşunare candidaturile prinților Mihai și Grigore Sturdza, și să votăm la Adunare pentru acela dintre noi care va întruni cel mai mare număr de voturi. Pînă aici totul a mers foarte bine, dar în curînd ambiția muşcă inima mai multora dintre noi. Mavrogheni, Lascar Rosetti, Vasile Sturdza şi Lascar Catargi, organizară partidele lor și în curînd lagărul nostru se găsi împărțit în mai multe fracțiuni dușmane între ele. Kogălniceanu, de partea sa, furios de a nu avea nici o şansa sa fie împins înainte, a aruncat mărul discordiei printre noi și ajută, fără să bănuiască intrigile lui Mavrogheni. În acest timp, un nou partid se forma în mijlocul acestui tumult de pasiuni josnice, era acela al deputaților clasei a doua, care nemaivoind nici pe Ghika, Balș, Sturdza etc. pe tron, aruncaseră ochii pe mine. Acest partid era cel mai numeros, cel mai activ, și într-o bună zi eu mă găsii în fruntea majorității în partidul național. 

Candidatura mea se întărea văzînd cu ochii, se vorbea despre ea în oraș, în provincie, și părea că satisface în general publicul. Atunci se dezlănțuiră urile, se merse pînă a răspîndi toate soiurile de calomnii pe socoteala mea, şi mai multe persoane pe care le crezusem pînă atunci prietene, dovediră în această împrejurare micimea inimii lor. În timp ce aderenții mei declarau că ei preferau mai degrabă pe Grigore Sturdza decît pe Vasile Sturdza, Lascăr Catargiu, Mavrogheni etc. … cîțiva din aceşti domni ziceau: „oricare altul, numai Alecsandri nu”; aşa încît mulțumită discuțiilor noastre Grigore Sturdza avea foarte multe şanse. Partidul său era compact, în timp ce al nostru, divizat în mai multe fracțiuni, putea de pe o zi pe alta, să se risipească și să sporească rîndurile dușmanilor noștri. 

Spiritul de castă începea să înăbușe principiile salutare, care conduseseră pînă atunci partidul național, și acesta degenerase într-un focar de intrigi și animozități personale, care contribuiau puternic la scopul lui Grigore Sturdza. Trebuia să ieşim din această situație și să salvăm țara printr-un act de abnegație. Eu mă oferii primul să fac acest act și în preajunul alegerilor de domni, ducându-mă în sala reuniunilor noastre, ținui cam această cuvîntare: Domnilor, împrejurările sînt mai grave ca niciodată; ambiția a muşcat de inimă pe unii dintre noi și ne-a făcut să uităm interesele țării în favoarea intereselor personale. Oare vrem noi să pierdem sau să salvăm țara? Vrem noi să o dăm pradă duşmanilor noştri? Nu, veți spune dv. Bine, dar trebuie să o dovedim, și în ceea ce mă priveşte, mă rog lui Dumnezeu să mă trăsnească aici, sub ochii dumneavoastră, mai înainte de a contribui direct sau indirect la triumful lui Grigore sau Mihail Sturdza. Vin decis să declar sus și tare că eu renunț la toate drepturile mele la tron, cu toate că partidul meu este cel mai puternic, și cer ca fiecare din noi să-mi urmeze exemplul, în favoarea unui om care să reunească toate simpatiile şi care să grupeze toate partidele într-unul singur! Ați ghicit că este în favoarea lui Negri. Lascar Rosetti, renunțați în favoarea lui Negri? (răspuns: da), d-le Vasile Sturdza, renunțați în favoarea lui Negri (răspuns: da), d-le Mavrogheni, sînteți pentru candidatura lui Negri? (da), d-le Kogălniceanu veți susține pe prietenul nostru Negri? (da) și dumneavoastră, d-le L. Catargi? (răspuns negativ). Sînteți deci singurul care nu vrea să cedeze din pretențiile sale: Ei bine, dacă inamicii noștri ne-o iau înainte, răspunderea să cadă asupra dv.!

Era o scenă de un efect dramatic, impresionant. Au venit din toate părțile să mă felicite pentru conduita mea, și partidul nostru nu a mai fost împărțit decît în două tabere. Tabăra Negri și tabăra L. Catargi. Totuși, persoanele care mă aleseseră ca reprezentant au fost foarte nemulțumite de renunțarea mea; ei nu voiau pe Negri din pricina slăbiciunii sale de caracter- și a rudeniei sale; Catargii nu-l voiau nici ei din cauza ideilor lui asupra împărțirii proprietății. Ei se înțeleseră deci împreună pentru a opune pe Cuza lui Negri și cînd am procedat la scrutin în ajunul alegerii prințului, Cuza a avut majoritatea voturilor. Mavrogheni, cu toate intrigile sale oculte, nu a avut decît 5 voturi și Negri 11. Într-un cuvînt, Cuza a profitat de toate şansele mele. El nu putea să-şi revină din această întorsătură a soartei: credea că este o glumă. Cu toate acestea a trebuit să accepte evidența, cînd a doua zi ne-am dus la Cameră, cu hotărîrea fermă să susținem pe candidatul nostru şi să combatem cu înverşunare pe prințul Grigore. Să observăm aici, spre cinstea țării noastre, că în noaptea care a precedat alegerea prințului, Mihail Sturdza şi-a deschis cuferele și a pus 300.000 de ducați la dispoziția deputaților, pentru ca să-și facă un partid, dar nimeni nu s-a atins de aurul său blestemat. De aceea a doua zi nu a avut nici un singur vot în Adunare. În schimb a pus să i se ia sînge de două ori, ca să scape de atacurile de apoplexie.

Cu cîteva zile mai înainte au făcut pe generoșii față de prințul Grigore, admițîndu-l pe lista deputaților, cu tot stagiul său de serviciu în străinătate, și poate s-ar fi împins această imprudentă generozitate pînă la admiterea acestui domn pe lista candidaților la tron, dacă nu era un incident care a indignat Adunarea.

În ajunul alegerii prințului, mă urcam la tribună pentru ca să hotărăsc pe prințul Grigore să-și modereze ambiția și să ne dovedească că el pune interesele țării sale deasupra propriilor interese: „Vreți să deveniți prinț al Moldovei”, îi spusei. Această ambiție este mare și nobilă, căci în ochii moldovenilor, nu este coroană mai frumoasă decît coroana Moldovei; dar ați făcut destule sacrificii pentru această țară pentru a merita o asemenea onoare? Ați fost oare tovarăşul nostru de muncă, ați fost simplu soldat în rîndurile noastre, mai înainte de a năzui să deveniți şeful nostru? Nu. Ați fost pînă acum departe de noi. Nu ne sînteți destul de cunoscut. Munciți deci mai întîi cu noi, faceți-vă apreciat, faceți-vă iubit şi viitorul va putea să vă rezerve o soartă măreață. Amintiți-vă cuvintele pe care le-ați pronunțat acum cîteva zile: “Nu este o mai mare onoare decît aceea de a face parte dintr-o Adunare atît de patriotică ca aceasta! » Mărginiți-vă mai întîi la această onoare, rolul dv. este indicat. Ocupați locul unui reprezentant al națiunii române, și acest loc, trebuie să o știți, este, ocupă un prinț domnitor, după cum această tribună, acest tron sacru al națiunii întregi este deasupra tronului unui singur om. Ei bine, dacă aveți o adevărată inimă de român, urcați des la această tribună pentru a apăra drepturile țării dumneavoastră, urcați-vă mai ales într-un spirit de împăciuire pentru a declara că ați renunțat la pretențiile dv. la tron, și țara va aplauda cu entuziasm acest act de abnegație patriotică… etc”. 

Se zice că am fost sublim în acest moment, dar elocvența mea nu a produs niciun efect asupra prințului Grigore. Satelitul său, Hurmuzaki răspunse printr-un discurs stîngaci, în care voia să susțină că nimeni nu făcuse atît pentru Moldova, ca stăpînul său. La aceste cuvinte, Camera a fost cuprinsă de indignare. S-au amintit scenele din 1848 și se decise să se voteze contra admiterii prințului Grigore pe lista candidaților la tron. Este ceea ce a avut loc, și omul nostru a fost respins cu o majoritate de voturi. Din acest moment, partidul Greogiran, nemaiavând șef a venit să se așeze sub drapelul nostru. A doua zi, adică a noua zi după deschiderea Adunării, procedarăm la alegerea prințului. Toți soldații erau înarmați și tot orașul în picioare. Tribunele Camerei abia puteau să mai cuprindă lumea care se înghesuia de la ora opt de dimineață. Fix la amiază operația a început. Fiecare deputat, la rîndul său, se urcă la tribună, pentru a face jurămîntul obişnuit; cu mina pe evanghelie, fiecare a trebuit să spună: Giur și Dumnezeu să-mi fie întru agiutor*, pe urmă cînd a venit rîndul scrutinului, fiecare a trebuit să declare deschis numele candidatului său și să-l înscrie pe un pergament preparat ad hoc. Apelul nominal fiind făcut în ordine alfabetică, eram mereu primul ca să deschid marșul. Declaram deci cu voce tare că votam pentru Alexandru Cuza… și toată lumea urmă exemplul meu.

Gregorienii şi Mihăilenii ne dădură mîna pentru a proclama pe prințul nostru în unanimitate!

Ca să-ți spun entuziasmul pe care îl produsese alegerea, este lucru imposibil. Bucuria de a fi scăpat de cei doi Sturdza a fost atît de spontană, atît de mare, încît timp de trei zile populația Iașului s-a dedat la adevărate nebunii. Mase de oameni, purtînd torțe și tablouri alegorice străbăteau străzile strigînd: „Trăiască Prințul! Trăiască deputații! Jos strigoii, la moarte Mihail Sturdza!” din rîndurile lor veniră să ne găsească, pe noi, deputații, la Cabinetul de istorie naturală; ei puseră mîna pe noi, de duseră în triumf și ne dislocară, care mai de care, în accesul lor de entuziasm. Eu le-am ținut un speech, care puțin a lipsit să-mi devină fatal, atîtea dovezi de admirații mi s-au dat.

A doua zi, ziua de Sf. Ion, m-am dus către ora 9 seara la Zizine, cînd întîlnii o mulțime imensă de oameni înarmați cu torte, cu drapele etc. Degeaba am vrut să evit această întîlnire, am fost recunoscut în sania mea și într-o clipă mă văzui înconjurat de mai mult de 3000 de oameni, care începură să strige salutîndu-mă: „Trăiască Alecsandri! Trăiască deputatul nostru, trăiască poetul nostru!”.

Au vrut să mă smulgă din sanie, pentru ca să mă ducă în triumf; doi comisari de poliție care se găseau acolo mă apărară spunînd mulțimei că eram bolnav. În sfîrşit am luat cuvîntul pentru a spune: „Fraților! Să trăiască steagul Moldovei! Steagul românesc, pe care îl purtați cu atîta fală!”. La aceste cuvinte, am fost gata să fiu asurzit de urale. Era o scenă de noapte dintre cele mai fantastice. În mijlocul acestui tumult, am auzit o voce de veritabil stentor strigînd: „Unde-i muzica?”. 

Muzica militară înaintă prin masa compactă care mă înconjura. Atunci aceiași voce începu: „ Cîntați, măi, hora Unirii, că Alecsandri au făcut-o”. Noi urale întovărășite de dansuri, de cântece. Era minunat! Am fost astfel aiurit timp de o oră, după care mulțimea m-a lăsat liber pentru ca să să ducă să sărbătorească pe Kogălniceanu, Panu și alții. 

Într-un cuvînt, toată lumea este mulțumită de a avea un prinț nou și de a fi scăpat de pericolul care amenința țara. Numai bătrînii mari boieri nu mai știu ce să facă; ei nu înțeleg nimic. Cum spun ei, un Cuza prinț domnitor! Este imposibil, este un coșmar, și totuși, a doua zi după alegerea lui Cuza se duseră cu toții să facă sluj în fața lui. Pînă și Grigore Sturdza, pînă și Mihail Sturdza ei înșiși, cu toți s-au prosternat cu umilință în fața noului astru! O! josnică sămînță de ciocoi!

Adio, dragă Iancule, sînt fericit de a fi rămas cu iubita mea independență, și de a fi contribuit puternic să salvez țara mea de o imensă calamitate.

Fratele tău,

Alecsandri

Poate te voi vedea în curînd, căci prințul vrea să mă însărcineze să duc scrisorile de mulțumire regilor și împăraților care au ratificat tratatul de la Paris.

CĂTRE COSTACHE NEGRI

Paris, 10 noiembrie 1861

… Dar lasă-mă și pe mine să-mi urmez calea pe care mă împinge propria mea soartă, dă-mi voie să iubesc și mai departe ceea ce a făcut din mine un om cu suflet şi cu imaginație: călătoriile și… femeile…

CĂTRE PANTAZI GHICA

Mircești, 18 ianuarie 1868

… Într-o bună dimineață m-am văzut culcat în patul lui Procust, adică pe lista deputaților chemați sa salveze România…

CĂTRE EDUARD GRENIER 

8 iunie 1871

… Parisul a fost bombardat de prusieni, incendiat de comunarzi; acest oraș, mîndria şi bucuria lumii este astăzı presărat cu ruine. Ei bine, amatorii de spectacole dureroase să se grăbească să meargă să viziteze aceste ruine căci curînd nu va mai rămîne nimic din ele; pădurile au fost tăiate, vor fi în curînd replantate; monumentele se vor ridica în curînd ca prin minune, căci Parisul este orașul miracolelor si lumea întreagă va conlucra la restaurarea sa.

Parisul este stăpînul Lumei inteligente și bogate, este iubit și îl doresc frumos și împodobit ca un prinț. Ceea ce ar fi însemnat distrugerea pentru Berlin, Petersburg, şi atîtea altele, va fi pentru Paris începutul unei noi splendori; ceea ce ar fi însemnat pentru Prusia o ruină de secole, nu va fi pentru Franţa decît o jenă momentană, căci ea este bogată, activă, curajoasă, și ea posedă o comoară nesecată, care nu-i va fi luată niciodată: este spiritul care inventă, creează, strălucește, luminează și subjugă.

Un german, oricît de bogat ar deveni prin jefuirea vecinului, va rămîne întotdeauna o ființă aspră, greoaie, grosolană, obtuză cu rîsul prostesc, cu o ţinută aproape grotescă, în timp ce un francez, chiar sărăcit, va păstra pecetea de distincție inerentă rasei latine și acel spirit fin şi zeflemitor, de care se teme atît învățata Germanie, sfînta Rusie şi negustoreasa Anglie.

„Luați-mi aurul, domnilor germani, beți-mi vinul, haideți, benchetuiți odată în viața voastră,  surîzînd vă privesc făcînd-o, căci sînteți vulgari chiar și în triumful vostru, şi eu mă simt destul de bogată pentru a vă face pomană cu puțină hrană și chiar cu puțină glorie.“ 

Iată ce poate spune Franța, și ea poate adăuga: „Feriți-vă de răzbunare!” Ah! ce o să ne mai distrăm în ziua aceea!

CĂTRE AGLAIE ALLAUX

Mircești, 27 octombrie, 1876

Despre Costache Negri: … Plângeți-l, o merită!: niciodată lacrimi mai sincere nu vor fi curs într-o amintire mai frumoasă. Prietenul nostru, după ce a făcut țării sale servicii atît de importante se retrăsese modest în fundul munților, și totuși el strălucea de acolo peste întreaga Românie…

CĂTRE IACOB NEGRUZZI 

Mircești, 22 octombrie, 1877 

… Totodată m-am simțit pătruns de jale, cînd privind împrejurul meu am zărit un gol atît de mare. Încep a rămînea singur și nu ştiu pentru ce îmi trece prin inimă un fior de mîhnire.

Mulțumesc însă lui Dumnezeu că m-a învrednicit a vedea în apusul vieții mele, ceea ce din copilărie mi am dorit să văd: Românul în luptă de moarte, sau mai bine zicînd, românul intrat în nouă vieață…

… Știam că de la sublim la ridicol e numai un pas, însă pînă astăzi n-am știut că de la ridicol la sublim este tot aceeași distanță. A trebuit să vie românașul nostru ca să creeze acest nou adevăr, precum a probat că armata teritorială poate să înlocuiască cu mari avantaje armata permanentă. De-acum mă pot duce pe urma amicilor mei dispăruți; mi-a văzut visul cu ochii. Nu mai pot vedea nimic mai frumos…

CĂTRE IACOB NEGRUZI

Mirceşti, 16 mai 1878

Iubite Negruzzi,

Viu să-ți comunic o veste care știu că te va bucura.

Ai aflat din ziare că la Montpellier s-a constituit o societate a limbilor romane, сare a pus la concurs compunerea unei poezii intitulate Cîntecul gintei latine, cu scop de a-l traduce în toate idiomele romane, de a-l pune pe muzică și de a-l populariza în întreaga lume latină. Într-o bună dimineață din iarna trecută, m-am trezit cu ideea de-a concura şi eu la acea operă și, fără întîrziere, am și trimis la Montpellier patru strofe sub titlul de Cîntecul gintei latine; și, după obiceiul meu, le dasem uitărei, cînd deodată primesc următoarele depeși:

19/5 1878, Alccsandri, Mircesti
Jury composé  de Mistral, Tourtoulon, Quintana, Obedenaru et Ascoli vous decerne unanimement le prix du Chant Latin. Vous attendons.
Roqueferrier.

22/5 
Receves avec mes félicitations cordiales, les voeux quе nоus formons pour la Roumanie. Vous, qui étes un grand poète, veuillez étre l’echo des sympathies des poètes latins réunis à Montpellier.
Albert de Quintana*. 

N. B. Albert de Quintana este fondatorul societății limbilor romane şi a hărăzit o cupă simbolică de argint ca premiu pentru autorul celei mai bune poezii.

Îți mărturisesc că nu puțin m-am bucurat de acest triumf, mai cu seamă că el a contribuit a redeștepta simpatiile confraților noștri latini pentru țeara noastră.

Iată poezia:

CÎNTECUL GINTEI LATINE

Latina gintă e regină
Între-ale lumei ginte mari;
Ea poartă-n frunte-o stea divină
Lucind prin timpii seculari.
Menirea ei tot înainte
Măreț îndreaptă pașii săi.
Ea merge-n capul altor ginte
Vărsând lumină-n în urma ei. 

Latina gintă-i o vergină,
Cu farmec dulce, răpitor;
Străinu-n cale-i se înclină
Și pe genunchi cade cu dor.
Frumoasă, vie, zâmbitoare,
Sub cer senin, în aer cald,
Ea se oglindă-n splendid soare,
Se scaldă-n mare de smarald.

Latina gintă are parte
De-ale pământului comori
Și mult voios ea le împarte
Cu celelalte-a ei surori.
Dar e teribilă-n mânie
Când brațul ei liberator
Lovește-n cruda tiranie
Și luptă pentru-al său onor.

În ziua cea de judecată,
Când față-n cer cu Domnul sfânt
Latina gintă-a fi-ntrebată
Ce ai făcut pe-acest pământ?
Ea va răspunde sus și tare:
O! Doamne,-n lume cât am stat,
În ochii săi plini de-admirare
Pe tine te-am reprezentat!

Sfîrșind, te îmbrățișez și îți doresc sănătate. În curînd ți-oi trimite urmare a relației misiilor mele politice sau vizitele mele la Prințul Napoleon, la Baronul Hugner, la Contele Kiseleff etc, deși cu greu îmi vine să mă așez la birou, cînd soarele se hîrjonește cu florile pe afară. 

Al d-tale amic, V. Alecsandri

*La telegrama lui Quintana, poetul a răspuns: Domnului de Quintana, președinte al Societății pentru studiul limbii romanice, Montpellier. 

Îndreptîndu-și prețioasa simpatie asupra țării mele, Societatea limbilor romane mi-a făcut și mai scumpă pronunțarea sa în favoarea mea. Binevoiți a fi interpretul acelorași sentimente pe lângă confrații latini și personal să primiți sincerele mele mulțumiri. 

CĂTRE PETRE ISPIRESCU

Mirceşti, 1882

Domnule Ispirescu,

Privind la volumul de poveşti poporale ce mi-ai trimis la țară, îmi pare că mă aflu față cu o comoară, pe care aş fi pierdut-o de mult și am regăsit-o într-o zi de noroc.

Un geniu fărmecator iese din cuprinsul lui și vine de mă ie aripele sale, ca să mă transporte în timpul copilăriei mele și în lumea acea mult adimenitoare, locuită de zmei, de baluri, de pajuri, de cai năzdrăvani, de paseri maestre de Strîmbă-lemne, de Sfarmă-peatră, de feți frumoşi, de fete de împărați cu plete de aur etc. – într-un cuvînt de toate minunele ce îmi povestea manca (doica) în nopțile de iarnă, la gura sobei.

Drăgălaşe povestiri, care îmi îngînau somnul cu visuri încîntătoare și care au avut o fericită înrăurile asupra închipuirei mele de cînd sînt pe lume.

Ele au contribuit a mă face poet! În adevăr, aceste fantastice roduri ale imaginației poporului român au un caracter de originalitate, care le ridică mai presus decît basmele altor neamuri, căci sînt şi înavuțite de tradiții mitologice ale anticilor noștri strebuni şi viu colorate de razele soarelui oriental. Ele dar sînt de natură a naște mirarea și admirarea streinilor culți care se ocupă cu studiul producerilor intelectuale ale semințiilor resăritene.

A se interesa de aceste basme feerice este un lucru natural; a le feri de nimicirea, la care ar fi expuse cu timpul, este o dorință patriotică; însă a şti de a le păstra naivitatea poetică a graiului povestitorilor de la şezătoare este o operă din cele mai meritorii.

Acest merit l-ai avut d-ta, domnule Ispirescu, și eu te felicit cu toată sinceritatea unui adorator a poesiei poporului nostru, pentru modul iscusit cu care ai cules și ai publicat importanta colecție, ce ai întreprins cu multă osteneală și mari sacrificii. Ai făcut un bun serviciu neamului românesc, adunînd într-un şireag mulțime de pietre scumpe din averea națională, un şireag care nu mai este amenințat de a se pierde.

Recunoştința noastră îți este dar cîştigată pentru totdeauna. Prețiosul d-tale volum trebuie să se afle în fiecare casă, căci în el generațiile nouă vor învăța a cunoaște valoarea inteligenții și a naturei poporului român.

Cea mai scumpă recompensă pentru d-ta este de a-ți videa numele legat de comoara poveștilor din țeară și de a-ți putea zice cu fală că ai îndeplinit o sacră datorie cătră Patrie!

Al d-tale servitor şi amic,

V. Alecsandri