Jurnal. „Enescu, jupuit de viu” în viață și atât de viu printre noi în moarte

Cu mulți ani în urmă, când am citit „Memoriile” Mărucăi Cantacuzino, nu-mi imaginam că le voi vedea vreodată ecranizate.

• Tulsi Gabbard demisioneazǎ din fruntea serviciilor de informații ale SUA
• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA
• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare
• ÎCCJ sesizează CCR în legătură cu ultimele modificări aduse Codului de procedură penală

5 Noiembrie. Aseară, la Opera Națională Română, în timp ce vizionam filmul lui Toma Enache, „Enescu, jupuit de viu”, ce auzeam pe ecran era ecoul a ceea ce știam, citisem, memorasem. Și nu doar din „Memorii”, ci și din „Amintirile lui George Enescu”, publicate sub forma dialogului cu Bernard Gavoty. Am cumpărat ambele cărți în muuulte exemplare și le-am împrăștiat printre oameni, așa cum aș vrea să se împrăștie bunătatea compozitorului, poate dezvăluirea cea mai importantă pe care o relevează acest film. Pentru că Enescu era…„imposibil de bun”.

Participând la greaua lui facere, cunoscând-o în detalii, cred că este cu atât mai grandioasă reușita regizorului și a actorilor, cu cât statul român NU a participat nici măcar cu un singur leu la primul și singurul film artistic dedicat acestui simbol național universal.

Împreună cu regizorul Toma Enache și actorii din rolurile principale

Cea care mi-a vorbit pentru prima dată despre demersul idealist al lui Toma Enache, cerându-mi sprijinul, a fost Alexandra Svet, neobosit spirit și trup în a promova românitatea. 

Efortul tău, Alex, deși tăcut, e știut!

Jocul lui Mircea Dragoman, plin de culoare, cu accente blânde, dramatice și sensibile, în ciuda staturii maiestuoase de la început și aduse de spate, de la final, a fost la înălțimea așteptărilor mele exigente, după ce-l văzusem recent interpretând perfect un Kafka chinuit și labirintic.

Dar Theodora Sandu, Doamne!!!, Theodora Sandu a jucat așa o Marucă, încât m-am întrebat dacă cea reală ar fi fost mai bună?! 

Cum spunea Enescu: „Dacă nu m-aș simți Beethoven când aș cânta Sonata Kreutzer, m-aș simți ca un impostor…”, așa am trăit sentimentul că vedem pe ecrane un „reality ” cu Maruca cea reală, nu cea interpretată.

Theodora Sandu Foto Mihail Oprescu

Când i-am spus, la final, lui „George Enescu”: „Plec îndrăgostită!”, și mi-a replicat atât de generos „De prințesă, desigur!”, am știut că, în pofida politeții care ar trebui să-mi cenzureze mărturisirile, chiar așa era… de Theodora Sandu am plecat îndrăgostită. Minunată actriță, care a redat tumultul interior al unei femei sfâșiate de lipsa copiilor, de prizonieratul social al unei căsnicii moarte, disperarea trecerii timpului, îndoielile în sine, gelozia ca boală și toate celelalte speranțe în lumini și deznădejdi în umbre ale unei femei complexe precum a fost Prințesa Cantacuzino și a Tescanilor.

Experiența și siguranța de sine a Manuelei Hărăbor au dat naștere unei Regine Maria atât de naturale, încât mi-am spus de multe ori, văzând-o, ce mult contează ca un actor să fie distribuit în rolul pentru care este cel mai potrivit! 

Costumele sunt create de italianul Stefano Nicolao, celebru pentru munca sa la producții premiate cu Oscar

Deși are un rol pasager, Kira Hagi demonstrează un mare talent. Mi-a amintit-o pe Maia Morgenstern în „Patimile lui Hristos”, care, deși nu scoate niciun cuvânt la crucea de pe care curgea sângele Fiului ei răstignit, e mai expresivă decât toate dramele adunate la un loc. Probabil că (și) acesta este Talentul: să poți spune cu Tăcerea, ceea ce alții nu reușesc nici cu toate cuvintele!

Costumele de epocă și bijuteriile Iuliei Gorneanu au înfrumusețat imaginile și ne-au dus într-un timp în care femeile erau impecabile și adevărate opere de artă vivante.

Dar peste toate au triumfat suferința și chinul inimii și minții enesciene.

Credea în Dumnezeu precum credea în muzica sa…și considera o naivitate să spunem că Dumnezeu nu există. Atunci putem spune că nici muzica nu există… 

Dar oricât de empatici am putea fi cu infernul sufletesc, așa cum buna Regină îi spunea Marucăi…artistul are nevoie de dramă pentru a atinge acel creuzet din care să dăruiască muritorilor ceva imortal. Și nu-i așa? O operă bună se aude și de pe lumea cealaltă… 

Pământul și religia au fost divinitățile copilăriei lui, cărora le-a rămas credincios toată viața, transferându-le în muzică.

La 5 ani scrie chiar „Pământ românesc, operă pentru pian și vioară!”

Între viața și arta lui Enescu nu a existat frontieră. Și Toma Enache surprinde exact această invizibilă (ne)graniță!

Enescu a compus dintr-o foame de vis și de nostalgie pe care le-a cunoscut din copilărie, când a plecat de lângă țara și părinții lui la Viena.

În toate zilele și nopțile mintea lui a urmărit o himeră pentru că, spunea el, artistului care nu face asta, indiferent că e lumină sau întuneric, că plouă sau că bate vântul, nu-i va reuși niciodată nimic.

Asta urmărește și Mircea Dragoman în scenele în care o cântă pe Maruca pe clape sau cade răpus în deznădejde, după ce-și vede femeia adorată în brațe „filosofice” care o frâng devorator: o himeră pe care n-o atinge. 

Moare singur, semiparalizat, încercând un ultim drum spre pian. La care nu mai ajunge…

„Ne îndreptam spre mântuire sau spre pierzanie?”, avea să se întrebe Prințesa Maruca la scurt timp după ce l-a cunoscut.

Nici la finalul filmului și nici al tuturor lecturilor nu am rămas cu sentimentul că ea s-a ridicat la nivelul Iubirii lui. Dar știu măcar că l-a inspirat…

Enescu a găsit în Maruca „un port pentru inima lui înnebunită de singurătatatea din mijlocul mulțimilor”, dar a murit, în final… și singur… și în singurat!

De la „Omul lui Dumnezeu” nu am mai văzut oamenii dintr-o întreagă sală muți, la final, citind în liniște genericul de minute și minute în șir, fără ca nimeni să îndrăznească să tulbure măcar cu aplauzele cuvenite unei gale…

Parcă muriserăm și noi cu Enescu, acest om jupuit de viu în viață, viu printre noi în moarte!