Lunguieț, negru, suplu, șerpos ca o curea; sau a unui Q7 alb, musai alb, monșer! Cu număr bengos POL, MIN, GUV, SRI, SEF să ia ochii la fraieri. Culoarea tapiseriei, marochinăriei: ”cafea cu lapte”. Cafè ollè, ar zice incultul.
Uite-l!
Are o burtă revărsată pe cureaua cu ținte aurite peste care se lasă o cămașă bleu, transparentă, comandată la Paris. Cravata, roșu aprins, tot de firmă. Are musai o ceafă groasă de să tai butuci pe ea cu toporul. Fața bine rasă, bine spoită cu creme fine, conferă nu musai vreo conotație spirituală ci mulțumire de sine. Grobiană. Un preaplin. Atestat uneori- nu se poate fără…- cu câte o râgâitură scurtă, aparent scăpată fără voie, emanată discret, cu mâna la gură, ”pardon!”, ejectând o aură olfactivă de mujdei cu ulei de măsline virgin, neprihănit.
Uite-l!
Pe degetele de la mâna stângă stau două ghiuluri ca două turturele pe sârma de telegraf; ca două cicănele de doctor când te caută el de reumatism dându-ți cu ele pe sub rotule. El, Parvy, dă uneori zgomotos cu ele, cu ineloaiele, de masă, răsucindu-și cu dexteritate mâna în aer, astfel ca ele să pice pe verticala tabliei; sau bate darabana ca să le vezi; să simți diferența socială; să prețăluiești averea lui. Căci, astea sunt emblema, blazonul, semnele de recunoaștere ale unui Parvy post-nouăzecist. Ale celui lipsit de cultură, de instrucție, îmbogățit peste noapte, îndeobște la remorca unui politician potent și temporar. Sau chiar Președinte de stat. Tot trecător…
Uite-l!
El e ”jmecherul” cu școala străzii și a bulevardului de pe vremea miliției, când dădea țepe: schimba valută și le făcea itelienilor ”șmenul”, ori ”Maradona”. Însemne exterioare: este cel care ți se bagă-n ochi, îți zgârie retina, în afara ghiulului de aur masiv, cu hainele lui posmoderniste- dar el nu știe că așa se numește epoca… – îndeobște Armani, Versace, Valentino ori Lagerfeld.
Ți se insinuează-n nări, te ia de nas, te amețește cu parfumul: Versace, Fahrenheit-Dior, Issey Miyake, J.P. Gaultier -Les fleures du mal etc.
Uite-l!
Cu ciorapii transparenți ca de spumă de arhangheli sau negru de fum zeiesc, vârâți în pantofi ușori din ”piele de piele” cu ”talpa de talpă” bună de călcat pe doar pe norii cumulus-cumulus…
Uite-l!
Casa lui, un palat ca un hangar cu living să-ncapă Boeingu-n el. Cu bibelouri scumpe de la Moși și ”sclupturi” naive din lemn luate de la cioplitori amatori premiați la Cântarea României, taman din Ungurime. Grădina, cam baroc zarzavazită, populată cu păpuși și pitici din porțelan, aduși de la Istanbul odată cu covoarele persiene, având în centru clasica ”Răpire din Serai”. Tablouri, gobelinuri, ei ași! Artă, ca pe pereții de spital: alb clinic…
Uite-l!
Ştii după ce-l mai recunoști pe stradă și eventual chiar despuiat de efectele alea civile, cosmopolite? După modul birjăresc în care se adresează șoferului. Și, după scobitoare. Inevitabila, implacabila scobitoare pe care o molfăie în gura ascunzând vremelnic doi dinți de aur…
Nostim, mârlanul.
Leave a Reply
Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.
