coperta Q 201
Fidel Castro, politician revoluţionar marxist-leninist, a condus Cuba ca prim-ministru în perioada 1959-1976, iar apoi ca preşedinte, din 1976 până în 2008. A murit pe 23 noiembrie 2016.
Actual

Cine a fost Fidel Castro?

La moartea lui Fidel Castro, întrebarea cea mai firească şi cu răspunsul cel mai complicat, în acelaşi timp, este: cine a fost, totuşi, Fidel?

Pentru noi, cei marcaţi de experimentul „socialismului real”, Fidel Castro a fost unul dintre dictatorii comunişti, „colegul” lui Ceauşescu, al lui Hoxha, al lui Jidkov, Kim Ir Sen, Mao, Hruşciov şi Brejnev.  De acolo îl ştim: din acel univers politic prin care a încercat să inducă, forţat, justiţia socială şi egalitatea în lume.

Pentru nord-americani,  Fidel Castro este un nume asociat cu cea mai mare spaimă a Războiului Rece: atacul nuclear. Criza rachetelor cubaneze, al cărei actor principal a fost Fidel Castro, a reprezentat singura ameninţare directă prin care a trecut naţiunea americană în secolul XX. Pentru latino-americani, însă, Fidel Castro, alături de şi mai legendarul său tovarăş de arme, Ernesto Che Guevara, este simbolul luptei pentru emanciparea popoarelor de sub dictaturile provocate de corupţia şi interesele neocolonialismului, care au afectat întreaga Americă Latină.

Castro este unul dintre puţinii care au reuşit să sfideze nreocolonialismul, să înfrângă o dictatură susţinută de SUA şi să sfideze prin simpla existenţă a sa şi a regimului său, la câteva zeci de kilometri de coasta americană, hegemonia neolibeală din zonă.

Pentru mişcarea modernă de stânga, Castro a fost un lider simbolic, ultimul om de stânga căruia i-a ieşit o revoluţie, care a eliberat un popor. Faptul că el trăia, acolo, în Cuba, era un criteriu liniştitor: revoluţia comunistă, iată, este posibilă şi realizabilă. Marx a avut dreptate, deci hai să mai bem un pahar, să mai fumăm o ţigară, să mai fredonăm o „internaţională” şi să mai scriem articole despre cum un proletariat inexistent ar trebui să se ridice la o luptă care nu mai este necesară, pentru a promova o egalitate socială imposibilă.

http://ichef.bbci.co.uk/news/660/media/images/79856000/jpg/_79856194_vivafidel.jpgPentru mişcarea postmodernă de stânga, Castro nu exista. Sau, dacă exista, era un „dinozaur” conservator, care nu înţelegea adevăratele probleme pentru care merită să faci o revoluţie: emanciparea „minorităţilor sexuale”, „persoanelor non-umane”, dreptul de a te droga şi, în general, dreptul de a te emancipa de mereu-opresiva logică.

Pentru dreapta politică, Castro era un „comunist”, deci, implicit, colegul şi complicele de crime al lui Stalin şi Mao, omul care i-a ţinut pe cubanezi sub o neagră şi involutivă dictatură. Ca atare nu e timp de prea multe reflecţii şi analize: moartea naturală a lui Castro trebuie serbată ca o victorie a democraţiei împotriva dictaturii. Pentru cubanezi, Castro a fost în acelaşi timp istorie glorioasă (răsturnarea dictaturii lui Battista şi eliberarea Cubei de neocolonialism), dar şi eşec economic, sărăcie, lipsa unor perspective economice în propria ţară. Deci nu a existat un singur Fidel Castro, ci mai multe imagini istorice, uneori radical diferite între ele, în faţa cărora biografia reală a liderului cubanez nu mai contează. Care dintre aceşti Fideli va rămâne în istorie? Acest lucru doar viitorul ni-l va spune.


Castro şi Creştinismul

Fidel Castro a fost un comunist ateu. Acest lucru nu poate fi pus în discuţie pentru cea mai mare parte a vieţii şi activităţii sale politice, deşi rămâne, pentru creştini, speranţa că moartea l-a găsit împăcat cu Dumnezeu.

Născut şi botezat catolic, format la şcoală iezuită, Fidel Castro a ales calea ateismului. Acest lucru, paradoxal, l-a adus pe fostul catolic în atenţia Bisericii. La 1 martie 1962, Fidel Castro a fost unul dintre ultimii subiecţi ai unei excomunicări nominale din istoria recentă a Bisericii Catolice, printr-un decret al Papei Ioan al XXIII-lea.

Ceea ce se ştie prea puţin este faptul că Ioan al XXIII-lea şi diplomaţia Vaticanului din acel moment au fost pe deplin implicaţi în efortul de a detensiona criza rachetelor cubaneze, reuşita paradoxală a Vaticanului fiind aceea de a găsi mai multă înţelegere din partea diplomaţilor sovietici, decât din partea fostului catolic Fidel Castro.

De altfel, regimul lui Castro s-a manifestat agresiv anti-religios. Universitatea catolică din Villanueva a fost închisă, 350 de şcoli catolice, inclusiv cea absolvită de Fidel, dar şi sute de biserici au fost naţionalizate şi închise, 136 de preoţi au fost expulzaţi şi sute de catolici au cunoscut persecuţia religioasă în anii care au urmat.

Ca în toate ţările comuniste, sărbătorile religioase au fost înlocuite cu prilej de muncă „voluntară” în agricultură. În anul 1996, Fidel Castro l-a vizitat pe Papa Ioan Paul al II-lea. Aceasta a fost una dintre rarele ocazii în care liderul cubanez a fost văzut îmbrăcând un costum şi nu uniforma militară. Însă evenimentul crucial pentru eliberarea creştinilor din Cuba şi „convertirea” lui Castro a fost prima vizită a unui papă în insulă, în 1998. Atunci, Ioan Paul al II-lea a dus, fără exagerare, la convertirea regimului cubanez, chiar dacă nu şi la convertirea personală a lui Fidel Castro.

fidel / papaVizita Papei a fost începutul eliberării Bisericii Catolice din Cuba şi redobândirea libertăţii de conştiinţă religioasă de cubanezi. Papa a adus Crăciunul cubanezilor, titra presa anului 1998, dat fiind faptul că, după vizită, Castro a restaurat Crăciunul ca sărbătoare, cu zile libere.

Patru ani mai târziu, în 2002, Castro participa la liturghia de redeschidere a unei biserici din Havana şi, la moartea Papei Ioan Paul al II-lea, a ţinut să transmită un mesaj în care să sublinieze, dincolo de diferenţele ideologice, înrudirea spirituală dintre el şi Marele Pontif.

Biserica Catolică a răspuns într-un mod simbolic acestui mesaj: Compendiul de doctrină socială al Bisericii Catolice, sinteza magisteriului social catolic, unul dintre ultimele documente aprobate de Papa Ioan Paul al II-lea înainte de moartea sa, a fost lansat nu la Roma, ci la Havana. Noul Pontif, Benedict al XVI-lea, a vizitat Cuba şi pe Fidel Castro (care deja cedase, formal, puterea fratelui său Raul), cei doi întreţinându-se într-o lungă conversaţie privată despre „ce înseamnă să fii papă”. După vizita Papei Benedict, autorităţile comuniste de la Havana au reintrodus în calendarul oficial sărbătoarea Paştilor. Şi Papa Francisc l-a vizitat pe Fidel Castro, oferindu-i un cadou care nu putea să nu ascundă o muşcătoare ironie: o carte scrisă de teologul iezuit Armando Llorente, care a fost nu doar profesorul, ci şi victima liderului cubanez, fiind unul din preoţii deportaţi la ordinul acestuia.  Însă, probabil, unul dintre evenimentele cele mai pline de încărcătură simbolică din istoria recentă a Creştinismului a avut loc în Cuba: prima întâlnire din istorie între papă şi un patriarh al Moscovei, din februarie 2016, prilej al semnării unui document care reuşeşte performanţa de a evita ispitele relativismului şi ecumenismului, afirmând în acelaşi timp premisele serioase ale unităţii creştine.

Deci... cine a fost Fidel Castro? 

marita lorenz634 tentative de asasinat

Conform lui Fabian Font Escalente, garda sa de corp și fost coordonator al serviciilor secrete cubaneze, Fidel Castro ar fi fost ținta a 634 tentative de asasinat: de la mașini infernale concepute să-l arunce în aer cu toată echipa sa și terminând cu mijloace oarecum mai plăcute cum ar fi femeile fatale, ca în filmele cu James Bond… Una dintre ele a fost Marita Lorenz, pe care Castro a cunoscut-o în 1959 și care a devenit amanta sa oficială. La „sugestia” C.I.A., ea i-a plasat în dormitor o cutie cu alifie otrăvită. Se relatează că atunci când Fidel a aflat, i-a întins Maritei revolverul comandându-i: „trage!”.

 

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top