„La 14 iulie 1947 am fost arestat. Maniu era în celula numărul 2, eu eram în celula numărul 3 de la Malmaison. Am fost condamnat la douăzeci şi cinci de ani şi am executat şaptesprezece şi jumătate. Soţia mea, Arlette, a primit şi ea douăzeci şi cinci de ani de muncă silnică. Am trecut prin Jilava, Aiud, Craiova, Capul Midia, Rubla. Cel mai cumplit a fost la Râmnicu-Sărat. Treizeci şi patru de celule complet izolate. Patru-cinci sute calorii pe zi. Opt ani nu am vorbit cu nimeni.”

Este mărturia făcută de către Corneliu Coposu Luciei Hossu Longin, în „Memorialul Durerii”.

La sfârşitul lui 2010 se împlinesc cincisprezece ani de când a decedat Corneliu Coposu. Astăzi, din idealurile sale au mai rămas doar nişte şoapte uscate.

Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1916 în comuna Bobota din Sălaj. A fost doctor în știinţe juridice şi secretar politic al lui Iuliu Maniu (preşedintele Partidului Ţărănesc), timp de 10 ani, între 1937 şi 1947.

A fost condamnat în urma unei înscenări organizate de comunişti, înscenare la care au căzut victime toţi liderii Partidului Ţărănesc. Coposu a fost acuzat de înaltă trădare a clasei muncitoare şi de crimă contra reformelor sociale.

Primeşte 25 de ani de închisoare, dintre care ispăşeşte 17. Este eliberat în urma amnistiei din 1964. Până la Revoluţie, va lucra ca muncitor în construcţii.

Între 1967 şi 1989, organizează şi conduce în ilegalitate un nucleu al P.N.Ţ., iar în 1987 afiliază partidul la Internaţionala Creştin-Democrată.

La sfârşitul lui 1989, reînfiinţează în legalitate P.N.Ţ-C.D., al cărui preşedinte devine la 6 ianuarie 1990. În octombrie 1995, Jacques Chirac, preşedintele Franţei, îi acordă distincţia de Mare Ofiţer al Ordinului Naţional „Legiunea de Onoare”.

Corneliu Coposu a murit în 11 noiembrie 1995. La înmormântarea sa, organizată fără funeralii naţionale, au participat zeci de mii de oameni.

„Bătăile, în puşcărie, erau bătăile obişnuite pentru obţinerea disciplinei, nu erau cele mai grave. Am fost bătut cumplit, am fost bătut cu saci de nisip, cu cearceaf ud în baie, am fost pus să fac manej, nu mai vorbesc de suspendările pe o rudă de fier pentru a fi bătut la tălpi, bătăi cu capul de zid, cu pumnii, cu palmele, acestea erau considerate ca violenţe mai uşoare, raportate la bătăile sistematice prin care anchetatorii, aşa-zişi anchetatori, voiau să scoată anumite declaraţii sau să impună să îţi însuşeşti punctele lor de vedere.” Corneliu Coposu

„Canalul a fost de departe cel mai dur, îşi aminteşte prinţul Ghica, se urmărea exterminarea generală, hrana era insuficientă (…) Cei peste 1.000 de sârmişti de la Capul Midia au fost supuşi la munci supraomeneşti, fără să primească alimente suficiente. O foame apocaliptică domina colonia. Frecvent se înregistrau decese. Toţi deţinuţii căutau să-şi amelioreze raţia alimentară prin mâncarea diferitelor vieţuitoare, câini, broaşte râioase sau ţestoase, şerpi. Vânatul de şerpi se făcea pe drumul de la tren la locul de muncă. Mulţi şerpi erau călcaţi de autocamioane şi cei mai curajoşi dintre noi ieşeam din coloană şi-i ascundeam sub zeghe. La locul de muncă apăsau pe şarpe şi-i scoteau untura, pe care o aplicau pe pâine. Apoi savurau îndelung carnea crudă.” Dorin Ivan – „Amintiri dintr-o altă eternitate”

Flavia Coposu: „Şi la moarte purta urmele cătuşelor!”

Cel mai probabil, nu le cunoaşteţi. Nu au apărut nici pe coperţi sclipicioase, nici în Parlament şi nici la OTV. Le-am propus să facă fotografii pentru copertă într-un studio profesionist. Au refuzat categoric! Nu au niciun merit, aşa susţin. Ele sunt „nişte babe”, „ţara e sătulă de necazuri” şi doar bunul Dumnezeu le-a ajutat să se nască în familia în care s-au născut şi să aibă fratele pe care l-au avut. Cea mai duioasă lecţie de modestie! Cu Rodica şi Flavia Coposu…

 17 ani de închisoare pentru o naţie hârşâită de… ghinion

Şi totuşi, câteva dintre meritele lor, acelea...„puţine”: au suferit de mici moartea tatălui, aprig luptător pentru unitatea naţională a românilor. Protopopul Valentin Coposu a fost condamnat de regimul austro-ungar pentru „înaltă trădare” şi a fost închis la Vaţ, Seghedin, Budapesta şi Nirekhazo. Mai apoi, odată cu venirea comuniştilor la putere, Rodica şi Flavia şi-au văzut fratele şi cumnata întemniţaţi pe nedrept. 17 şi, respectiv, 14 ani, n-au ştiut nimic despre ei. În tot timpul ăsta, întreaga familie Coposu a fost persecutată, anchetată, evacuată din casă, li s-au distrus bunurile, viaţa lor profesională şi personală s-a transformat într-un calvar. Nu li s-a permis niciun fel de ascensiune. După eliberarea fratelui, au urmat zecile de percheziţii, făcute uneori în toiul nopţii, confiscările, zilele în care n-aveau bani nici de ceai… După ’89: molotoavele minerilor, huiduielile impostorilor şi apoi… uitarea!

E adevărat, surorile Coposu nu au niciun merit! Poate doar acela de a-și fi sacrificat propriul destin în slujba unor idealuri ce ar fi trebuit să aibă legătură cu actualul nostru destin. Astăzi, noi suntem doar… hârşâiţi.

M-am întâlnit cu Rodica şi Flavia Coposu la zi mare. Fără să ne fi propus asta! 8 ianuarie 2010. Ziua lui Iuliu Maniu şi, ca o ironie a sorţii, ziua torţionarului lui Maniu. În 8 ianuarie 2010, Vasile Ciolpan, directorul închisorii miniştrilor de la Sighet, ar fi împlinit 90 de ani. Călăul lui Maniu, al lui Corneliu Coposu şi a altor câteva sute de deţinuţi.

„Dumnezeu l-o ierta… dacă poate!” (Flavia Coposu)

Comemorarea lui Iuliu Maniu la care a participat și Corneliu Coposu, Cimitirul săracilor din Sighet, februarie 1991

O nuntă la care a jucat şi Maniu

Flavia Coposu: Pe Iuliu Maniu l-am cunoscut de când ne-am născut – vorba ceea – şi a fost unul dintre puţinii oameni mari care ştiau să vorbească cu oricine. Noi aveam 4-5 ani, iar el se juca cu noi atunci când mergeam la Bădăcin. Era acolo o droaie de nepoţi de vârsta noastră şi stătea de poveşti cu noi, ne jucam de-a hoţii şi vardiştii, ne spunea ghicitori, ne arăta harta României cu bogăţiile, ştia să vorbească cu fiecare generaţie.

La Muzeul de la Sighet există o fotografie de la nunta fratelui dumneavoastră în care Maniu stă în dreapta lui şi îl priveşte cu foarte multă admiraţie. Imaginea aceasta mi-a rămas întipărită. Vă mai amintiţi de nunta fratelui dumnea-voastră? Câţi ani aveaţi pe atunci?

 F.C.: 14-15 ani.

 Cum a fost?

 F.C.: Eee, cum a fost… A fost întâi făcută în casă, pentru că…

 Rodica Coposu: Era război.

 F.C.: Era război, nu era decent să faci nuntă, murise deja tata, aşa că nu s-a făcut cu mare tam-tam. Socrii fratelui meu se refugiaseră aici, de la Constanţa. Casa lor fusese bombardată. I-a cununat părintele de la Biserica Polonă, greco-catolică. Arlette, cumnata mea, era greco-catolică, era franţuzoaică. La nuntă a participat o mulţime de lume, printre care apropiaţii lui Cornel: a fost Maniu la nuntă, a fost Mihai Popovici, Ghiţă Pop, Ilie Lazăr, Virgil So-lomon, Ghilezan, prefectul Poliţiei Capitalei. Atunci am venit eu prima dată în Bucureşti şi nu pot să vă spun ce tristă am fost pentru că îmi închipuiam că, dacă Clujul e frumos, capitala trebuie să fie ceva divin! Am dat însă peste o mizerie de nedescris! Am venit cu un tren de noapte, de la Sălaj, şi am ajuns în gară dimineaţa, la 7 sau 8, era o dimineaţă frumoasă de toamnă. Pe peron erau zeci de italieni – era război – veniseră să meargă pe front. Şi ce m-a frapat pe mine: am văzut un ofiţer italian care a dat hamalului puşca şi el a luat o mandolină. Era îmbrăcat în echipament de război, cu mandolina în mână şi hamalul după el, cu puşca. În spatele nostru veneau nişte călători: „halal de război fac ăştia! Hamalul tre’ să tragă cu puşca, ca ăsta să poată cânta la diblă!”

„Pe Cornel l-au arestat!”

Când v-aţi mutat definitiv în capitală?

F.C.: În ’44, dar nu m-am obişnuit încă, în veci nu m-am obişnuit. Acum, bine, lucrurile au mai evoluat…

Şi ziua aceea, de 14 iulie ’47, cum s-a trăit în familia Coposu?

 F.C.: Pe la ora 12, ziua, am primit un telefon de la soţia lui, care ne-a spus: „Dragă, să ştiţi că pe Cornel l-au arestat!”, „Cine l-a arestat, cum l-a arestat?”, „Nu ştiu! Este arestat, mi-a dat un telefon domnul Cernăuţeanu de la P.N.Ţ., că a venit acolo o echipă şi l-au arestat! Şi i-am dat telefon domnului Maniu care m-a rugat să-i transmit mamei să fie liniştită, că aranjează totul şi că diseară Cornel vine acasă.”

Săracu’ Maniu! El o cunoştea foarte bine pe mama, avea un respect deosebit pentru ea şi, sigur, ca s-o liniştească, a zis că aranjează el totul, dar seara l-au arestat şi pe el. Atunci ne-am dat seama că  gata, s-a terminat!

A doua zi dimineaţă s-au dus la Cornel acasă şi au dat-o afară pe soţia lui. Ei aveau un apartament cu chirie pe şoseaua Jianu 72, unde este acum staţia de metrou, la intrarea în parc, Aviatorilor se numeşte acum. Aşa că, pe la ora nouă dimineaţa, ne-am trezit cu cumnata noastră Arlette, cu o valizuţă în mână. Nu i-au dat voie să ia nimic, nimic, decât valiza aia în care avea o cămaşă de noapte, nişte papuci, un prosop, peria de dinţi şi săpunul.

Evident, am primit-o la noi, ei au pus sigiliu pe casă, pe urmă au făcut acolo percheziţie şi cea mai mare pierdere, după cum zicea Cornel după ce a ieşit, a fost o carte, un manuscris – „Istoria unui tribun!”, în care fratele nostru povestise viaţa lui Maniu.

Manuscrisul a fost ars, cel puţin aşa i-a spus Măgureanu, după Revoluţie: „Să ştiţi că există un proces-verbal în care se spune că a fost arsă pentru că era o carte incendiară!” În rest, nu ştiu ce s-a întâmplat cu lucrurile lui: probabil le-au furat, le-au împărţit, cine poate şti?! Acolo, n-a mai intrat nimeni, niciodată. Cumnata noastră a stat cu noi până în ’50, când au arestat-o şi pe ea. Atunci au arestat toate soţiile de demnitari, duşmanii clasei muncitoare. Ea fiind franţuzoaică, au băgat-o într-un proces cu Ambasada Franţei.

„Ne-au dat afară din casă şi au făcut totul ţăndări!”

La dumneavoastră a venit Securitatea? V-a percheziţionat?

 F.C.: La noi au venit imediat după ce l-au arestat pe Cornel. N-au găsit nimic. Când am venit în Bucureşti, noi am închiriat o casă de la Societatea de Gaz şi Electricitate. Am stat aici până în ’51, când ne-a dat afară domnul ministru Potop. Divorţase de nevastă, se încurcase cu o studentă, a trebuit să lase locuinţa nevestei şi copilului, iar el trebuia să se mute şi avea nevoie de o locuinţă. Ne-a dat afară pe noi şi s-a mutat el. Gata, simplu! A fost o mutare fulger. În două ore au golit casa. A venit o armată de vreo şase soldaţi, cu un camion şi ne-au aruncat lucrurile de la etaj. Au făcut totul ţăndări, doar trebuia să se mute iute domnul ministru!

 Când v-a fost cel mai tare frică?

F.C.: Frică? Dragă, foarte ciudat, nu vreau să mă laud, să-mi dau aere, zău dacă îmi era frică! Eu am făcut A.S.E.-ul şi până să-mi găsesc ceva de lucru în domeniu m-am dus la Constanţa, că aici nu mă angaja nimeni. Eram studentă când l-au arestat pe Cornel, am reuşit să termin facultatea până au prins ei de veste şi pe urmă am început să-mi caut de lucru. Eu terminasem secţia juridic-economic. Dacă aveai notă maximă la principalele materii, aveai dreptul să soliciţi un post la cele mai importante instituţii de atunci: Banca Naţională, Banca de Investiţii, Gaz şi Electricitate, erau câteva întreprinderi 0. Eu am fost bursieră pe toată perioada facultăţii şi am cerut „Banca Naţională” şi „Gaz şi Electricitate”. Mi-a venit: „Refuz”, „Refuz”. Bine, n-ar fi fost o mare nenorocire, dar tot timpul veneau securiştii să ne întrebe din ce trăim. Mamei îi tăiaseră pensia, pe sora noastră cea mare o dăduseră afară, era şefa laboratorului de chimie de la „Romet”, ailaltă soră era farmacistă, lucra la Spitalul Cantacuzino ca intern, au dat-o afară şi noi am trăit o vreme din bursa mea şi a Rodicăi, lasă că am vândut tot ce se putea vinde.

În toţi anii aceia, Securitatea a încercat vreodată să vă recruteze?

 F.C.: Dar crezi că au ratat vreo ocazie? La una dintre anchetele la care am fost chemată, un securist binevoitor mi-a spus foarte mieros: „Aţi fi foarte utilă pentru statul socialist, dacă ne-aţi spune nişte informaţii…” Atunci mi-am călcat puţin pe prudenţă, m-am ridicat în picioare şi am zis: „Neam de neamul meu n-a fost turnător, nici eu n-o să fiu. Ai priceput?” S-a uitat aşa la mine, mi-a tras o înjurătură şi m-a dat afară.

Duhul diavolesc din dosarele… goale

Dosarele vi le-aţi văzut?

F.C.: Nu, zice că n-avem. Cică n-avem…

R.C.: Noi ne-am dus pentru dosarele fratelui nostru şi atunci am făcut o cerere la care am primit răspuns după vreo două săptămâni: „Până în prezent nu s-au primit dosare pe numele dumneavoastră. În cazul în care se vor primi, veţi fi înştiinţaţi.”

F.C: Ce-i acolo, la CNSAS, te îmbolnăveşti! Când stau să mă gândesc la fratele nostru, a fost aşa: un prim lot de 25 de dosare pe care toată politica l-a anunţat cu surle şi trâmbiţe. Erau dosare cu sute de fotografii luate pe stradă, la cimitir, poartă, uşă, tot. Pe urmă, declaraţii de toate felurile. După astea, a mai venit un lot de 36 de dosare, câte 700-800 de file fiecare.

Stau să mă gândesc: de ce or fi cheltuit ăştia atâţia bani?, vorbesc serios. Nişte tâmpenii, nişte tâmpenii! Scria acolo, de pildă: „Este ora 9.30 dimineaţa. În cameră a intrat Călinescu (Călinescu era Cornel). Mama lui a anunţat că nu a avut bani de ceai, deci vor bea ceai de tei. S-a adus pe masă brânză. Cineva a zis că nu mai mănâncă brânză, că e sătul de ea.” După aceea zice: „A sunat cineva l-a uşă. N-am auzit cine, pentru că nu se recepţionează mişcarea de pe scară.” Mai departe: „A intrat în casă o doamnă cu numele…, nu l-am reţinut: Piţi, Miţi, Ziţi. Au discutat despre literatură(imperialistă)”. „La ora 11, Călinescu s-a dus la piaţă. Am predat ştafeta numărului cutare.” Pe urmă am găsit raportul celuilalt: „Călinescu a ie-şit pe uşă la ora 11 şi… S-a prezentat la Piaţa Unirii şi a cumpărat un kilogram de mere, pe care a dat 9 lei. S-a urcat în tramvaiul 5, a coborât la staţia cutare şi a intrat într-un bloc. N-am putut să-l urmărim. Dăm lista tuturor locatarilor de pe scară.”

Îţi închipui ce plăcere a fost apoi pe capul tuturor celor din bloc… Astea-s rapoarte de sute şi sute şi sute de pagini! Pentru ce? Mie mi-a fost aşa o scârbă… Când te gândeşti că au intrat în intimitatea noastră, să urmărească fiecare virgulă, şi ce-am făcut, şi ce-am mâncat… Nu mai spun când era ziua cuiva, zice: „Nu putem raporta ce-au vorbit fiindcă vorbeşte toată lumea deodată şi nu distingem vocile” sau „acum cântă” sau „acum mănâncă nu ştiu ce”. Bine, cei care l-au turnat efectiv, cei din Partidul Ţărănist sunt „subiecte” sau „surse”.

„Suferinţele au trecut. Totul este ca viitorul să asigure pentru ţară ceva bine, în rest nu mai are importanţă. Faţă de sacrificiile pe care le-au făcut eroii, nişte bieţi ani de puşcărie contează mai puţin.” Corneliu Coposu

„Coposu e neserios şi imoral fiindcă joacă bridge”

Care a fost cea mai mare dezamăgire după ce aţi văzut dosarul fratelui dumneavoastră?

 F.C.: Prima teribilă dezamăgire a fost când am văzut o listă de şase prieteni care s-au angajat să-l toarne şi motivaţiile lor.

 Nu aţi suspectat niciodată că aceşti prieteni ar fi putut fi turnători?

 F.C.: El da, Cornel da. Noi, nu. A avut un fler extraordinar! Unul dintre ei insista când pleca în străinătate să-i dea adresa. Nu primea nimic!

 Care au fost motivaţiile prietenilor?

F.C.: Păi, una era aşa… Zice: „Mă angajez să-l urmăresc pe Corneliu Coposu care datorită faptului că poate polariza în jurul lui elemente tinere, este periculos pentru viaţa noastră socialistă.” Zice: „De altfel, toată lumea dintre noi doreşte ca el să fie preşedintele PNŢ-ului, dar eu nu sunt de acord, pentru că este neserios şi imoral fiindcă joacă bridge.” Cam astea erau.

„I se vedeau dinţii prin buze, avea edemul foamei în ultimul grad”

Corneliu Coposu a fost eliberat odată cu amnistia din 1964. Cum a fost revederea cu el, după 17 ani de absenţă?

F.C.: O, Doamne! Dacă n-ar fi fost îmbrăcat cu o cămaşă de-a lui, nu l-aş fi recunoscut. Păi, vă daţi seama, să te desparţi de un om care avea 112 kg şi să găseşti unul de 55! La o înălţime de 1,92! Era ca un par dintr-ăla de speriat ciorile. Ras în cap, nu mai era nimic din el.

R.C: Gândiţi-vă că eu l-am văzut după trei săptămâni de la eliberare şi am fost atât de impresionată…Cred că am spus de o sută de ori treaba asta, dar m-a marcat foarte tare, era slab, semăna foarte mult cu bunica, cu imaginea bunicii noastre înainte de a muri. Era atât de slab, de i se vedeau dinţii prin buze, iar la cap – eu am învăţat la anatomie că, la cap, oasele sunt îmbinate în dinţi de ferăstrău – i se vedeau îmbinările alea prin pielea capului. Asta m-a marcat: se vedeau oasele prin piele! Şi avea nişte edeme extraordinare la coate, la genunchi…

F.C.: Păi, el avea edemul foamei în ultimul grad. Lui i-au dat domiciliu la Bărăgan sperând că moare. Dacă şi-ar fi închipuit că va supravieţui, probabil l-ar fi trimis la Salcia.

A stat în Bărăgan din ’62 până în ’64 şi ca să fie cinismul dus până la extrem, a fost ultimul căruia i-au dat drumul. Toţi au plecat şi el a rămas. Nu ştiu pentru ce a fost ura asta aşa de focalizată pe el. A mâncat atâta bătaie, l-au ţinut în nişte condiţii îngrozitoare. Este singurul care a stat închis în celulă fără să vorbească cu nimeni. Când a fost eliberat, nici nu putea vorbi, săracul. Nu putea articula.

Încetul cu încetul a reuşit. A suferit atâta şi a ieşit de acolo… eu ziceam de multe ori că nu-i normal. Ziceam: „Ticăloşii ăştia care te-au bătut…”, „Nu m-au bătut ai mei”, „Dar, cine te-o bătut?” Zice: „Paznicii noştri erau asiatici”. Ei nu ştiau cine e acolo, erau păziţi de nişte mutre care n-aveau voie să vorbească cu ei. De nu ştiu câte ori pe zi se trăgea vizeta să vadă ce fac, n-aveau voie să şadă pe pat, ci în picioare. Groază!

Ăsta cred că a fost şi un experiment, să vadă cât rezistă un corp uman. Într-adevăr, el a avut o sănătate fantastică!

Am fost în celula lui de la Râmnicu-Sărat. Era doi pe doi, doi pe trei, cu un geam minuscul, pe care era bătută în cuie o scândură şi venea aşa…o rază. Un bec chior, un pat de ciment, un frig acolo de te îngrozeai. Eu n-am putut să stau nici cinci minute! Dar să stai acolo ani de zile, ani de zile?

A leşinat când a auzit că soţia lui are cancer

Soţia fratelui dumneavoastră a murit în ’65. Au apucat să se revadă?

 F.C.: Da, o vară, dar ea era deja bolnavă, săraca. Ea a ieşit bolnavă!

 Dar pe parcursul detenţiei nu s-au intersectat niciodată?

 F.C.: Nu!

Căsătoria lui Corneliu Coposu cu Arlette pe 24 octombrie 1942. În fotografie apare și mama lui, Aurelia

El ştia că e închisă?

F.C.: Da, păi asta zicea: „Eu am fost liniştit, că pe mine nu mă înşală nevasta!” Făcea haz de necaz! Săraca, şi-ar fi dorit mult să trăiască, că şi aşa i-au mâncat 14 ani din viaţă. În timpul detenţiei, de la ea chiar n-am primit nicio veste, niciodată.

Cum a trecut fratele dumneavoastră peste moartea soţiei?

 F.C.: El n-a ştiut cât este de bolnavă. Arlette dădea nişte semne şi cineva i-a recomandat pe doctorul Trestioreanu care era specialist oncolog. El a constatat că are cancer. Cornel a leşinat când a aflat diagnosticul. A trebuit să îl reanimeze ca să-l poată scoate din cabinetul doctorului. Vedeţi totuşi, suferinţele astea teribile, pe oameni îi fac să treacă peste. Ei, ăştia din închisoare, niciodată, pe niciunul nu l-am auzit dorind să se răzbune. Nici unul! N-au dorit! Şi nu făceau teatru! Sincer, nu doreau! Probabil, în momentul în care eşti supus la nişte probe din astea teribile, vezi peste suferinţa biologică.

În 17 ani de detenţie, surorile Coposu şi-au văzut o singură dată fratele. N-au ştiut niciodată la ce închisoare este întemniţat, dacă este viu sau mort, ori dacă va mai ieşi vreodată de acolo.

„Nu mă bate, nu mă lovi!”

Corneliu Coposu vă povestea despre ce i s-a întâmplat în închisoare, amintea de torţionarii lui?

 F.C.: Noi am aflat prima dată despre ce-a păţit el, când i-a povestit Luciei Hossu Longin (n.r. – Corneliu Coposu i-a acordat o serie de interviuri Luciei Hossu Login, realizatoarea emisiunii tv, „Memorialul Durerii”). Habar n-am avut ce-a pătimit la Râmnicu Sărat! Chiar şi când se întâlnea cu prietenii lui, aicea, vorbea numai despre lucrurile hazlii din închisoare. Însă, drama a fost că, de pildă, Bani Ghica, cel mai bun prieten al lui, care a suferit teribil în închisori, în ultima fază de viaţă, avea coşmaruri şi striga: „Nu mă bate, nu mă lovi!” , „Nu-s duşmanul tău, nu vreau să spun!” Îmi povestea femeia care l-a îngrijit.

 Fratele dumneavoastră avea coşmaruri?

F.C.: Deloc, niciodată! Îmi aduc aminte că ultimele lui zile, cât a stat acasă, înainte de a se interna, zicea aşa: „Ce rău îmi pare că naţia asta a noastră e aşa de ghinionistă! Eram aşa de aproape de adevăr, că puteam să punem mâna pe el şi am pierdut trenul!” Asta zicea. Niciodată că a suferit, că a mâncat bătaie, deşi a mâncat multă bătaie. Noi am aflat de la Lucia Hossu toate astea, pentru că el n-a vorbit, el nu spunea. Şi-l întrebam: „Bine dragă, de ce nu spui?”, „Dar de ce s-o necăjesc pe mama? Mama ce vină are?” Cu toate astea, el şi la moarte purta urmele cătuşelor!

„În dreptul numelui meu scria: suspect! Am făcut facultatea între 1951 şi ’56. Am învăţat bine, am avut note bune, după anul întâi au vrut să mă trimită în URSS, la specializare. Am zis că nu pot să merg, că mama este în vârstă. Îţi dai seama dacă trebuiau să verifice dosarul ca să mă trimită în URSS, mă dădeau afară din facultate imediat!” Rodica Coposu

„Îi interesează să iasă gunoiul cel tânăr deputat”

Ce-l înfuria cel mai tare pe Corneliu Coposu, ce l-a deranjat cel mai mult?

 F.C.: Dacă îl încerca cineva cu şperţ. Atunci l-am văzut nervos. „Să nu îndrăzniţi să primiţi un pix de la cineva care vrea să vă şperţuiască pentru că în România se practică şperţul!” Şi îi trimitea pe ăştia care veneau cu câte ceva, cât colo. Îmi aduc aminte o scenă. Eram acasă şi a venit unul, cu un ciubăr mare cu un ficus. „Dom’le, ce-i cu ăsta?”, „L-am adus la domnul preşedinte!”, „Dom’le, te rog din suflet, du-l de aicea, că ne dă afară din casă!”, „Păi, unde să-l duc?”, „Du-l unde ştii, du-l la partid!” Ăstea într-adevăr îl înfuriau sau când auzea pe cineva povestind că unul dintre cei închişi ar fi fost turnător. Zicea: „Nimeni nu are voie să-i judece pentru că numai cei care or trecut pe acolo ştiu la ce probe au fost supuşi şi n-au putut rezista fizic, nu toată lumea e născută să fie erou!” Uite, eu mă uit acum la voi (n.r. la mine şi la Andreea – fotoreporter Q) şi sunt foarte bucuroasă că voi existaţi, dar să fiţi foarte atente cu ce scrieţi acolo pentru că lumea nu mai vrea să audă de necazuri, nu mai vrea să audă că a fost ceva trist, nu-i interesează! Acum îi interesează să iasă gunoiul cel tânăr deputat.

 R.C.: Vezi că te înregistrează şi te dă în judecată că l-ai făcut gunoi. F.C.: Cum îl cheamă? Bahmuţeanu, Prigoană… Aşa! Vedeţi ce impetuos şi obraznic este? Şi va ieşi. Se pare că formează lumea lor!

Patapievici a apărat-o pe „cocoţica”, „pupăza de madam Cocoş”

Apropo, v-a plăcut de vreun politician dintre cei care au intrat în forţă după ’90? A reprezentat vreunul dintre ei un model de moralitate?

 F.C.: Am crezut la un moment dat că ar fi Pleşu, până şi-a revenit la demisie şi atunci m-a dezamăgit foarte tare. Când revii la o treabă hotărâtă, nu-mi place. El a demisionat de supărare, când a fost gonit regele. Apoi a revenit. Am crezut în Patapievici. Foarte mult! Până a scris articolul ăla nenorocit ca s-o apere pe pupăza asta de madam Cocoş. Cum e posibil ca tu, filosof, să te pretezi la o aşa porcărie? Să te umileşti în asemenea hal, ca să aperi pe cine, pe cocoţica asta? Doamne-iartă-mă!

„Ca şobolanii o să ardeţi, fir-aţi ai dracului!”

Cum a fost viaţa dumneavoastră între 1964 şi 1989, după ce v-a fost eliberat fratele?

F.C. Dragă, a fost una fericită, pentru că eram toţi împreună. Să ştii că, cu mizeria te înveţi, nu foarte uşor, dar te înveţi. Ajungi să nu te mai plângi că n-ai aia, că n-ai ailaltă. Te mulţumeşti cu ce ai. Şi la noi era întâi dragostea asta ce ne unea pe toţi şi ne ajutam reciproc, banii erau comuni şi ne uneam priorităţile. A fost destul de greu, îţi închipui că eram salariate noi, fetele. Cornel avea o leafă de mizerie, de abia îi ajungea de tramvai şi de ţigări, că fuma. El lucra pe post de muncitor, undeva dincolo de Casa Scânteii, era un şantier dintr-ăsta, de feronerie, făceau balcoane. El era pe post de muncitor-angajat, dar făcea pe normatorul. Pleca dimineaţa şi venea seara. Noi puneam leafa la comun, şi a mea, şi a soţului meu şi a tuturor şi ne descurcam cum puteam. Apoi ne-am limitat veleităţile la ce-am avut. N-am făcut o tragedie din faptul că n-aveam căciulă nu-ştiu-cum… N-am, n-am, gata!

La mineriade v-a fost frică?

F.C.: În seara aceea Cornel era bolnav, avea o viroză. A venit un medic, i-a făcut o injecţie. Eu stăteam aşa, cu o oarecare nelinişte… Nu mai spun la telefon ce înjurături, ce… Şi la un moment dat sună din nou telefonul, mă duc, răspund şi o voce de femeie îmi spune: „Ca şobolanii o să ardeţi, fir-aţi ai dracului!” Când m-am întors, la geam puseseră foc. M-am speriat! Am auzit o maşină plecând în trombă şi la geam ardea. Noroc că era închis. A venit repede şi Cornel, auzise gălăgie, i-am spus că trebuie să plecăm neapărat, ne-am dus la nişte prieteni.

Dimineaţa, au năvălit la sediul P.N.Ţ. Am fost anunţaţi să nu care cumva să meargă Cornel acolo că e nenorocire, aruncau mobila pe geam, mă rog… era prăpăd.

Minerii au venit în trei valuri la noi acasă. În primul val, s-au năpustit la uşă, dar n-au putut deschide. Peste drum de noi, locuia o doctoriţă mititică, subţirică care s-a dus la un miner şi i-a zis: „Nu ţi-e ruşine să dai într-o uşă a unei case la care tu n-ai pus nicio cărămidă?” Ăla a plecat. Am întrebat-o după aia: „Nu ţi-a fost frică, doamna doctor?”, „Păi, nu mi-am dat seama!”

A venit turul doi şi au vrut să spargă maşinile de pe stradă. Au sărit toţi de pe aici, că nu sunt maşinile lui Coposu, că sunt ale lor.

A venit şi turul trei, cu maşinile de Miliţie, o haită întreagă care a încercat să disloce uşa, n-au putut şi atunci au spart geamul, au băgat mâna pe dinăuntru şi au intrat. Soţul meu era aici. Au furat ce-au putut, au spart pereţii să găsească valută, au răsturnat tot, au scos pernele, plapumele în mijlocul casei, au căutat şi în apa de la flori.

Ce să vă spun? Au făcut un dezastru şi au furat tot ce-au putut: ceasuri, casetofoane, tacâmuri, tot-tot ce-au găsit. Când au plecat, l-au luat pe soţul meu după ei şi afară stătea unul cu o poză şi le-a zis: „Lăsaţi-l mă, că ăsta nu-i Coposu!”

„La mineriadă, am văzut un episod pe care nu-l voi uita cât voi trăi: la semafor, la Piaţa Romană, venea un tânăr dinspre Bulevardul Dacia, îmbrăcat cu o cămăşuţă cu mânecă scurtă. Din partea astălaltă veneau trei mineri. Unul dintre ei avea un fel de ghiulea pe care o tot învârtea în aer. S-au repezit peste bietul tânăr şi l-au trântit jos. Eu eram pe trotuar şi lângă mine era una blondă şi grasă, parcă o văd şi acum, avea nişte sprâncene ca nişte antene de flutur şi urla plină de ură: «omorâţi-l, că’i golan!» Scena asta şi mutra aia cred că o să le văd până oi muri.”

Flavia Coposu

„Iliescu a vrut aici perestroika, dictatură militară”

Aţi avut speranţe mari în ’89!

F.C.: O, da, da.

R.C: Am crezut că gata, dacă pică Ceauşescu am rămas liberi, nu mai avem nicio constrângere, nimic. Nu ştiam ce val de mizerie urmează. Toate porcăriile ce s-au scris…

F.C.: Eu nu înţeleg nici acum de ce l-au urât atât de tare comuniştii pe Cornel? Gândiţi-vă numai ce a început în ’90! Ce porcării au aruncat pe piaţă împotriva lui. Toată murdăria pământului! Şi eu eram aşa de revoltată şi-i spuneam: da’, tu nu te revolţi? Şi îmi spunea:

„Săracii de ei! Tu nu-ţi dai seama că amărâţii ăştia vor să-şi facă un loc în lume, vor să câştige nişte merite? Ce le pasă lor?”

Când aţi auzit prima dată de Ion Iliescu?

F.C.: Iliescu a apărut la Revoluţie aşa…de nici unde. Eu am auzit de Iliescu la „Europa Liberă”, cu vreo patru-cinci luni înainte. Era un comentariu făcut atunci, că Iliescu care era ostracizat, a fost invitat de Gorbaciov cu care a fost coleg de serie la Moscova, să-i facă o vizită şi că Ceauşescu nu i-a dat voie să plece. Iliescu avea în cap să facă aici dictatură militară. Ei n-au ştiut cât e de urât comunismul.

Pe străzi a apărut „Jos Comunismul!”, nu „Jos Ceauşescu!” Ei au vrut să deturneze toată revoluţia, ca un protest împotriva lui Ceauşescu. Iliescu n-a vrut să facă aici democraţie. Iliescu a vrut aici perestroika.

Ăsta-i adevărul! Eram singura ţară care se preta la perestroika, fiindcă n-aveam datorii. Eram o ţară care îşi putea hrăni populaţia şi puteam face aici un exemplu de perestrioka lux şi cred că asta a fost sarcina lui, dată de Gorbaciov.

R.C.: De altfel, în prima seară când a apărut la televizor, Iliescu a spus că Ceauşescu a întinat frumoasele principii marxist-leniniste. Asta a fost declaraţia lui din 22 decembrie. În orice caz, Revoluţia ar fi putut degenera urât. Ei şi-au luat toate măsurile de prevedere, au făcut toată presiunea aia cu teroriştii, cu împuşcături, cu luptă electronică, ca să se poată aşeza la putere.

„Ăsta-i sărutul lui Iuda?”

 Cum a fost primul 1 Decembrie de după Revoluţie, de la Alba?

R.C: Se ştia că va fi întrerupt. Eu am mers cu Cornel în Cetate, se mergea foarte încet cu maşina că era lume, toată lumea era bucuroasă să-l vadă, îl salutau. Am ajuns la locul unde se ţinea adunarea, era un fel de tribună. Au intrat să vorbească, a vorbit mai întâi Iliescu şi pe urmă Cornel. În momentul în care a început să vorbească, au început huiduielile, urletele. Domnul Roman făcea semne cu mâna, îi încuraja. Pe urmă a spus că de fapt încerca să-i potolească. Ştiu că am văzut un banner pe care scria „Vatra Românească-Tulcea”.

Cornel şi-a ţinut discursul până la sfârşit, fără să se întrerupă. A urmat Cunescu pe care nu l-au huiduit, apoi Câmpeanu pe care l-au huiduit de la început până la sfârşit. Şi tot huiduit până la capăt a fost ungurul. Ştiu că pe urmă Cornel chiar spunea că nu şi-au dat seama „ăştia”, că pentru prima dată, ungurii au recunoscut Alba-Iulia.

În proclamaţia aceea scria că noi nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori, că vom respecta drepturile cetăţenilor de altă naţionalitate. Nu s-a citit niciodată asta. S-au oprit acolo şi în loc să-l lase să termine, l-au huiduit şi pe ăla până la sfârşit.

După ce s-a terminat, a venit domnul Măgureanu să ne scoată de acolo cu doi-trei băieţi. Cornel i-a zis: „Lasă dom’le că n-o să mă bată lumea, că atunci când am venit toţi m-au salutat cu prietenie, n-o să ne omoare acuma.”

De altfel, nimeni nu se lega de noi în afară de ăştia care erau puşi. A doua sau a treia zi a apărut într-un ziar declaraţia prefectului de Tulcea care a spus că în judeţul lui nu există organizaţia „Vatra Românească” şi că au fost nişte impostori care au apărut la Alba-Iulia cu acel banner.

F.C.: Adevărul este că înainte de Alba-Iulia, în seara premergătoare, a fost o recepție la Cotroceni şi au fost invitaţi toţi. Acolo a venit Măgureanu să-l felicite pe Cornel şi s-a dus să-l sărute. Cineva care era alături de ei a auzit, pentru că fratele nostru nu ne povestea nouă nimic: „Ăsta-i sărutul lui Iuda?” a zis Cornel către Măgureanu. Întors acasă, noi am aflat ce se întâmplase şi l-am întrebat: “Şi ăla ce-a zis, că-i Iuda?”  Zice: „O să vedem mâine. În orice caz va fi o repercusiune.”

„Au dat la unguri cultura. Ce le pasă lor?”

 Aţi crescut într-o familie ai cărei membri au desfăşurat o activitate intensă pentru recunoaşterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar. Dumneavoastră cum aţi primit numirea lui Kelemen Hunor în funcţia de ministru al Culturii şi Cultelor?

F.C.: Eu mă tem foarte tare că există dedesubt ceva, foarte tare mă tem! Autonomia totală! Kelemen Hunor ăsta e un tip bine. Bănuiesc că este posesorul unor intenţii bune. Bănuiesc că nu e din tagma ălora revizionişti. Nu ştiu câtă autoritate poate avea fiindcă am impresia că s-au rupt şi ăia în două: unii care sunt pentru autonomie şi care ţin cu Ungaria şi unii care vor să trăiască în pace în România.  Nu ştiu. Eu cred că aparţine de ăştia buni. Ca probă că nu a fost votat cu şapte la sută, numai cu cinci la sută.

R.C.: Aici a fost un aranjament. De altfel, UDMR-ul a declarat că ei vor fi întotdeauna cu puterea.

F.C.:… cu puterea şi că vor face întotdeauna tot ce e de folos naţiei lor, nu altceva. Cine a fost foarte bine a fost ăla, primul preşedinte al UDMR-ului, Domokos Geza, un tip inteligent, cultivat şi cu care te puteai înţelege. Într-adevăr, ei au fost cei mai fideli susţinători ai Convenţiei Democrate: ungurii! Ei şi-au şi permis să selecteze personal studios, serios, ei niciodată n-au vorbit prostii în Parlament, nu ştiu dacă voi aţi observat?! Ei, în momentul în care iau cuvântul, îl iau pe subiect, nu aiurea. Nu cum vorbeşte madam Vasilica nu-ştiu-cum…Au o serie întreagă de intelectuali care luptă pentru drepturile lor în această enclavă pe care o doresc, neapărat, separată de rest.

R.C: Ei niciodată cu 7% n-ar fi obţinut 3 ministere și un vicepremier, dar se pare că au negociat foarte dur. Am înţeles că ar fi trebuit să le dea Ministerul Dezvoltării, dar pentru că acest minister era destinat altcuiva, pentru a nu leza drepturile persoanei care avea destinat acest minister, le-au dat lor cultura. Ce le pasă? Cultura nu interesează pe nimeni! Absolut pe nimeni şi atunci au dat-o fără niciun fel de problemă. Într-un stat cu o civilizaţie de secole, treaba asta nu ar fi iscat niciun fel de comentarii: că unul de origine maghiară a luat Ministerul Culturii. Probabil că vor obţine universitate separată, în fiecare sat unde sunt 5% ungurii, vor obţine teatru sau ce le trebuie acolo în limba maghiară…

„Străbunicul avea câini botezaţi în limba maghiară”

F.C: Păi, ei n-or să stea ca mototolii ăştia ai noştri, să nu facă nimica…

R.C: Şi pentru a demonstra că ei sunt într-adevăr oameni de cultură, s-ar putea chiar să facă ceva pentru cultura…

F.C.: S-ar putea, dar pentru a lor! Ei vor autonomia pentru că vor în această enclavă să se dezvolte independent! Eu am apucat Regiunea Autonomă Maghiară. A fost o greşeală enormă a lui Petru Groza! Ştiu că a fost un act oficial pecetluit de prim-ministrul nostru şi prim-ministrul lor. Ei au vrut să beneficieze de drepturile astea. Din punct de vedere uman, le dai dreptate: ţin la naţia lor şi vor să le fie lor bine, dar nu este corect din punct de vedere al statutului lor de toleraţi pe pământul nostru şi mâncând pâinea noastră. Ar trebui să aibă cât de cât consideraţie pentru că trăiesc pe pământul ăsta.

Ce-ar fi spus străbunicul dumneavoastră, semnatar al Unirii de la Alba?

R.C.: Străbunicul, dragă, a fost un tip clarvăzător, dar faţă de unguri nu a avut toleranţă deloc. El avea câini botezaţi în limba maghiară. Zicea: “Cu aceste animale nu putem vorbi în limba noastră frumoasă, moştenită de la romani.”

„Geoană se poartă civilizat, dar nu ştiu cât îl duce capul…”

 Ce-a fost cu pactul ăla de la Timişoara, prin care toate partidele, inclusiv P.N.Ţ-ul a semnat pentru susţinerea lui Geoană? S-a adus în discuţie inclusiv faptul că fratele dumneavoastră, Corneliu Coposu, şi-ar fi dorit la un moment dat reconcilierea cu P.S.D.-ul.

R.C.: Dragă, actul ăsta a făcut o răzmeriţă prostească. Eu zic aşa: atitudinea lui Antonescu a fost oferta unei minime şanse de a schimba ceva. Dacă ar fi reuşit coagularea unei opoziţii şi ar fi reuşit să câştige Geoană… Geoană ăsta nu e o valoare – Doamne-iartă-mă! Nu-l cunosc bine, se pare că e un tip foarte cult totuşi, ştie nu-ştiu-câte limbi străine, se poartă civilizat, dar nu ştiu cât îl duce capul… Dar ceea ce a vrut să facă Antonescu şi nu el, ci… Aici în ţară la noi, musai să existe o persoană care reprezintă neutralitatea fiindcă la noi moare capra lui Gheorghe în fiecare şi unul care îţi dă senzaţia că nu e capra lui Gheorghe are succes. Acest neamţ, Iohannis, a întruchipat într-o secundă neutralitatea, de aia a mers toată lumea spre el şi poate ar fi putut face ceva. Poate… Eu sunt intuitiv convinsă că n-ar fi furat, că n-ar fi făcut afaceri.

„Eu să dau votul meu lu’ Geoană? Am zis să-mi cadă mâna!”.

E adevărat că fratele dumneavoastră şi-a dorit reconcilierea?

F.C.: Da şi nu o dată.

R.C.: Prin ’91 sau ’92, Cornel a făcut o propunere de pact de reconciliere între dreapta şi stânga, pentru binele ţării. În acest pact erau nişte puncte, cinci la număr, care s-au regăsit, patru dintre ele, în pactul pe care l-a semnat Sârbu (n.r. Radu Sârbu-preşedintele P.N.Ţ.C.D.) cu Geoană. Acolo se spunea printre altele că trebuie să se facă o reconciliere naţională, că celor care au suferit de pe urma terorii din perioada comunistă trebuie să li se recunoască această suferinţă, iar cei care sunt vinovaţi, trebuie să plătească pentru ce-au făcut, pentru a nu se mai repeta. Erau oricum cinci puncte, dintre care Iliescu atunci nu a vrut să respecte nici unul şi atunci pactul nu s-a mai făcut. Acum, din acele cinci puncte, patru s-au pus pe tapet şi Geoană le-a recunoscut pe toate patru şi le-a semnat. Al cincilea punct se referea la oferirea unor pensii pentru cei care au făcut închisoare, lucru care fusese obţinut ulterior de Ticu Dumitrescu.

F.C.: Ce-au greşit ei atunci – nu ştiu dacă nouă ne este permis să judecăm-nu suntem totuşi la conducerea partidului – dar e oricum un lucru de bun simţ: nu cred că ar fi trebuit să o facă în ziua de 1 Decembrie şi nu la Timişoara, pentru că s-a deturnat toată treaba. PSD-ul a venit şi-a umplut de steaguri balconul Operei din Timişoara, unde s-a murit. Nu era cazul să lovească în această sensibilitate. Timişorenii n-or să uite în veci că s-a murit acolo! A fost o greşeală de tactică. Nu trebuia să facă la Timişoara, şi nu la Operă! Asta a deturnat toată treaba şi a început o vrajbă cum n-a fost în veci. Păi nu vă spun ce-am păţit noi cu Timişoara, ce telefoane, ce reproşuri de parcă am fi făcut noi… Ce să facem noi, ce putem face? Toţi disperaţii ne-au dat nouă telefoane: „Ziceţi dumneavoastră să votez eu cu Geoană?”, „Da’ ţi-am spus eu, doamnă, să votezi cu Geoană? Nu poţi gândi puţin peste Geoană, nu te duce mintea?”, „Eu să dau votul meu lu’ Geoană? Am zis să-mi cadă mâna!”. Doamne iartă-mă!

„Miluţ are treabă cu politica, cât am eu cu stelele!”

Dumneavoastră cum priviţi acum ce se întâmplă cu PNŢCD-ul? Cine pe cine a dat afară din partid? Miluţ pe Radu Sârbu sau invers? Câte „aripi” are acum acest partid?

R.C.: PNŢCD-ul nu mai există. O  parte dintre cei care au mai rămas sunt nişte nostalgici. Nu ştiu ce se întâmplă, că nu se pot nicicum uni, parcă e un blestem. Cum ridică unul capul, încep bârfele.

V-aţi revoltat contra lui Miluţ!

F.C.: Miluţ ăsta n-are nicio treabă cu politica şi cu partidul, aşa cum n-am eu cu stelele! Asta-i un tip de afaceri care-i musai să fie preşedinte de partid, ca să-i fie bine în străinătate – acuma mă înregistrezi, nu mă înregistrezi – dar Miluţ… (n.r. – am înregistrat, dar m-au rugat să nu fac public. Le respect decizia!)

„Legea electorală e o mizerie. Vor intra numai escroci!”

La sfârşitul lui ’95, la moartea fratelui dumneavoastră, Andrei Pleşu vorbea despre importanţa pe care au avut-o asupra lui Corneliu Coposu cei 10 ani petrecuţi lângă Iuliu Maniu şi că rămâne de văzut în lunile următoare, în anii următori, cine a profitat intelectualmente şi politiceşte de pe urma celor cinci ani petrecuţi alături de Corneliu Coposu. În opinia dumneavoastră, a ştiut cineva să profite cu adevărat, au fost ochi de văzut, urechi de auzit?

R.C.: Povestea cu P.N.Ţ-ul a fost una foarte tristă. A fost tristă pentru că au venit în partid cei care au suferit, cei care erau deja bătrâni, obosiţi, bolnavi, săraci, vai de mama lor! Ramura tânără care a venit luând exemplul vechilor politicieni voia să-şi facă carieră. Or, partidul ăsta n-a fost de carieră. A fost singurul partid în care nu s-a plătit niciun leu să candidezi, niciun leu. Acum am auzit că e cinci mii de euro, cinşpe mii de euro. La PNŢ a fost gratuit. Nimic! Toţi care au fost trecuţi pe listă n-au dat un leu! Ca să aibă totuşi din ce trăi, Cornel a iniţiat ca deputaţii aleşi să dea totuşi 1% din venitul lor ca să aibă cerneală, şi scripte, şi lumină. Acum, ăştia plătesc tot, cumpără conştiinţe, se cheltuie nişte bani fantastici pentru treaba asta şi această lege electorală e mizerabilă! Vor intra numai escroci!

„Capra lui Gheorghe la noi trăieşte”

 Care credeţi că mai este astăzi şansa României?

F.C.: Poate vine generaţia asta tânără care va vrea să facă ceva pentru ţară, că de fapt asta-i nenorocirea: nimeni n-a vrut să mai facă nimic pentru ţară. Toţi au făcut pentru ei! În primul şi-n primul rând, trebuie o redresare morală. Morala a dispărut! Acum vreo doi ani am fost în Ardeal şi am mers într-o piaţă la Baia Mare. Am început să vorbesc cu unul dintre ţărani şi ăla mi-a spus aşa: „Doamnă, ştiţi care-i baiul: nu mai este ruşine! S-o prăpădit ruşinea!” Nu mai există busolă morală! Nimeni n-a lucrat pentru moralizarea lor! Nu mai cred în biserică. Asta de mult. Nu mai cred în Dumnezeu. Asta de mult. Singurul zeu este materialismul ăsta nenorocit care a cucerit tot, suflet, inimă…

R.C.: Eu tot sper în copiii ăştia care au 15-18 ani şi cărora încă nu le-a fost poluată conştiinţa, care cred că mai au încă curăţenie sufletescă şi poate entuziasmul de a face ceva. Poate vor avea nişte idealuri mai mari… Asta este speranţa!

F.C: Poate vor fi nişte legi mai bune pentru că, uitaţi, de pildă, una dintre cele mai bune legi care erau în vigoare înainte de comunişti spunea că dacă erai ales în Parlament, în numele unui partid şi plecai din partid, pierdeai totul, toate drepturile.

Mă gândesc acum, când a fost primul rezultat în 6 decembrie, lângă Geoană era Oprişan care îl pupa de zor. A doua zi a început să-l atace. Fără nicio ruşine! E teribil! Apoi, ştii care este nenorocirea la noi? Istoria noastră a mers uniform! Se repetă aidoma.

Bătrânii politicieni nu degeaba au adus prinţi străini. Tocmai din cauza acestei invidii naţionale. Capra lui Gheorghe la noi trăieşte. De ce numai un prinţ străin a putut face la noi coagularea şi un român nu? Pentru că se mâncau între ei. Uitaţi-vă acuma!

Orice partid porneşte la drum, cum ridică unul capul, pac, gata, altul la rând! Sentimentele pe care e axată ţara noastră sunt alea de jos de tot: invidie, regret că tu nu eşti acolo, nu tinzi să ajungi ca ăla. Asta-i legea comunismului: ură împotriva celor care au! Nu doreşti să ajungi ca ei, nu, să-i dărâmi pe ăia, să le iei locul. Asta e! Ăsta-i destinul nostru!