Liviu Pop Q Magazine
Actual

Criza miniștrilor Educației

Politicul e „răul necesar”. Dacă dă cu plus, e necesar – fatalmente necesar: e imposibil ca o societate să pună în fapt Școala pe care și-o dorește, în absența voinței politice aferente, care înseamnă deopotrivă curaj al acțiunii la nivel larg și legislație inteligent croită.

În caz contrar, adică rezultat politic pe minus, e rău-rău: tocmai fermentul principal al oricărei democrații sănătoase devine otravă fatală pentru marile sale proiecte transformaționale. Așa e acum, la noi. E limpede ca lacrima că nici un/o ocupant/ă a celui mai fierbinte fotoliu din Guvernul României nu a avut și nu are calibru de #ministrupebune. De ce, oare? Punând demnitarul în centrul analizei și dând deoparte posibilele puncte tari (S – strengths) ori oportunități (O – opportunities) puse în valoare de fiecare în parte, e clar că alunecatul pe cojile de banane ale propriilor vulnerabilități (W –weaknesses) și incapacitatea de a contracara amenințări (T – threats) au prevalat, de la mare distanță. Altfel, de ce am fi unde suntem, la capitolul Educație: ultimii în Europa și, mai ales, ultimii față de noi înșine? Așa încât eu pun drept cauze de fond ale eșecurilor ministeriale în serii prelungite următoarele componente ale factorilor W-T:

  • Orgoliile individuale nemăsurate, generate de complexe de superioritate neacoperite în fapte (universitari, deci capabili de exercițiul ministerial by default – wrong!…) ori de complexe de inferioritate imposibil de surmontat (preuniversitar – cazul actualului ministru, căruia pălăria îi cade mereu pe ochi, de mare ce e);
  • Incompetența de leadership patentă; așa cum am repetat de un milion de ori până acum, transformarea Școlii ca sistem este, prin natura sa, un proces societal profund, multidimensional, de schimbare adaptativ, abordabil cu instrumentar performant de leadership, înainte de orice altceva; oamenii ăștia, care au stat sau stau în scaunul cu pricina, nu știu, pur și simplu, să exercite leadership;
  • Incompetența managerială abundent probată; de frică sau din prostie pură și simplă, toți au dat mari rateuri acolo unde lucrurile trebuiau puse pe făgaș fără cusur de, hăt, ani buni (manuale școlare gata la timp an de an; autorizații de funcționare a școlilor valide în proporție de 100%; subiecte și bareme de corectare la evaluări și bacalaureate impecabile; arhitecturi curriculare, strategii de formare profesională, construcții instituționale adecvate etc.; aiurea: toate i-au / ne-au pocnit în moalele capului când le / ne era lumea mai dragă!…);

Salvarea tot în politică avem a o căuta și găsi. Oricât de frustrant ne-ar fi, e imposibil altfel.

  • Nevoia animalică irepresibilă de putere și statut – Domnule ministru / Doamnă ministru sunt apelativele-afrodiziace supreme pentru toată pletora de nevolnici pe care o știm prea bine;
  • Ucigătoarea dependență de șeful politic; eu te-am pus, eu te omor / cine mișcă, mișcă mort / comentezi?!…; dintr-un mâl politic colmatat endemic, precum cel dâmbovițean, n-au cum ieși curaj, integritate, caracter și asumare – ies doar lingușire, obediență și pupincurism, de jos în sus; or, în secunda în care „nașul” politic face vorbire despre posibila consacrare ministerială, prețul devine enorm, de cele mai multe ori măsurat fiind în pierderea minții ministeriabilului;
  • Inadecvarea axiomatică la conversația contemporană despre Educație; meschinăria și impotența funcțională n-au cum rezona cu soluții inteligente și vizionare la provocările educaționale ale mileniului trei – pur și simplu n-au cum: ele sunt abordabile doar de oameni liberi cu adevărat, nu de funcționari captivi propriului lor analfabetism funcțional de duzină.

Citiți AICI, în Q Magazine despre „Greșeala de eroare”. Analfabetism funcţional, nivelul următor. De ce e mult mai rău? 

Vestea proastă e că, vrem-nu vrem, salvarea tot în politică avem a o căuta și găsi. Oricât de frustrant ar fi, e imposibil altfel. De aici, nevoia unor valuri politice primenitoare succesive, tinere, proaspete, până nu căpiem de tot, dând, în fapt, ministru după ministru, incompetență și impostură de-ți stă inima în loc, văzându-le lățite grotesc peste ce are mai sfânt o țară.

COPIII ei, adică!…
Copiii, cu trei i.
Acum, România are „decât”
miniștrii de care e în stare.
Miniștrii, cu doi i.

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top