Serguei Sergueievitch Prokofiev (1891-1953), Russi

Președintele Rusiei Vladimir Putin a declarat 2016 „anul Prokofiev’’, în onoarea împlinirii a 125 de ani de la nașterea compozitorului. Cu toate acestea, având în vedere numărul mare de bilete vândute și compoziții descărcate, putem spune că fiecare an este „anul Prokofiev’’.

Coverstory

Cui i-a dedicat Putin anul 2016

READ HERE THE ENGLISH VERSION

Președintele Rusiei, Vladimir Putin, a declarat anul 2016 „anul Prokofiev”, în onoarea împlinirii a 125 de ani de la nașterea compozitorului. Cu toate acestea, având în vedere numărul mare de bilete vândute și compoziții descărcate, putem spune că fiecare an este „anul Prokofiev”.

Serghei  Prokofiev rămâne extrem de cunoscut în întreaga lume, în special pentru operele compuse în anii ’30, imediat după revenirea lui la Moscova, după 16 ani petrecuți în străinătate. A urmat o explozie de creativitate, una pe care chiar Mozart și Ceaikovski ar fi putut-o invidia, explozie care a constat în opere precum „Petrică și lupul”, „Romeo și Julieta”, „Cenușăreasa”, „Valsurile Pușkin”, „Simfonia a V-a…” și opera „Război și Pace”.

Dar există și o latură întunecată: operele pe care Prokofiev le-a compus în scopuri politice, cele pe care regimul stalinist le-a interzis, și altele care au dispărut din repertoriu, incluzând compoziția melancolică scrisă pentru scurtul film de propagandă „Tonya”. Lucrările oficiale includ două cantate concepute în scopul celebrării Revoluției Ruse, precum și o odă în cinstea lui Stalin. Acestea au fost scrise pe de-o parte pentru că erau plătite bine și pentru că îi asigurau beneficii în carieră (posibilitatea de a călători în alte țări), dar mai ales din necesități politice. Prokofiev a ajuns, deci, la înțelegere cu stalinismul într-un mod interesant, însă problematic.

În sânul Revoluției

Prima încercare a lui Prokofiev privind propaganda muzicală datează din 1932, cu patru ani înainte de stabilirea sa la Moscova. Compozitorul a căutat să se facă acceptat în Uniunea Sovietică prin compunerea unei game largi de lucrări pe tema Revoluției Sovietice. Trei ani mai târziu, el a primit un comision profitabil din partea radioului sovietic pentru ,,Cantata pentru a XX-a aniversare a lui Octombrie’’. Măreața partitură conține un cor mixt, orchestră, formație de acordeon, formație militară, o sirenă, un clopot, un discurs înregistrat și un marș. Prokofiev a compus lucrarea în cinstea lui Lenin, dar a evoluat în timp într-o mișcare narativă despre Revoluție, Războiul Civil și scrierea Constituției Sovietice.

Încă de la început, Prokofiev a savurat provocarea de a reprezenta nu mitul revoluției, ci revoluția însăși. Contemplând aceste evenimente de departe, Prokofiev a conceput o partitură care amintește de ,,Cuirasatul Potemkin’’ al lui Serghei Eisenstein și de ,,Simfonia nr. 2’’ a lui Dmitri Șostakovici, două opere dintr-un deceniu anterior, mult mai liberal. El prezintă revoluția în două faze, prima având loc în februarie 1917, iar a doua în octombrie 1917. Prokofiev dramatizează triumful bolșevic cu artificii orchestale, dar înrămează festivitățile cu citate din discursuri militare și politice.

 

 

 

 

 

 

 

Libretul cantatei începe cu următorul citat iconic din ,,Manifestul Comunist’’ al lui Karl Marx și Frederich Engels, din 1948: ,,Un spectru pune stăpânire pe Europa, spectrul comunismului’’. Prokofiev nu folosește exact aceste cuvinte care deschid manifestul, dar le reprezintă printr-o muzică ce îți rămâne întipărită în minte. De aici reiese un alt citat din Marx, acum cântat: ,,Filozofii n-au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri, important este, însă, a o schimba’’. Prokofiev a plănuit inițial să înceapă și să închidă cantata cu această afirmație, dar apoi muza și-a făcut simțită prezența, iar el a decis să dedice cea de-a două mișcare în totalitate lor, rezultatul fiind un exercițiu deosebit în contrapunct imaginativ. Cuvântul ,,filozofi’’ este repetat de nenumărate ori de cântăreți, fără nicio modificare; Prokofiev afirmă că Marx însuși a fost un filozof capabil să vorbească despre lume, dar incapabil, așa cum afirmă el, să o schimbe. Pe măsură ce mișcarea creștea în intensitate, muzica devenea tot mai înalțătoare – o versiune marxistă a ,,Odei Bucuriei’’ a lui Beethoven.

Prokofiev a făcut mai multe erori strategice în cantată. Spre exemplu, el a decis, din motive muzicale, să modifice cuvintele sacre ale lui Lenin, amestecându-le și potrivindu-le. Totodată, el a decis să folosească discursul lui Stalin din 1936 cu privire la proiectarea Constituției, care atrage atenția asupra cunoștințelor minime ale dictatorului bolșevic despre gramatica rusă. Spre exemplu, folosește verbul ,,traktovat’’ (a interpreta), în locul verbului  ,,svidetel’stvovat’’ (a atesta), și afirmă astfel că această constituție interpretează realizările poporului rus, și nu le atestă. El atribuie elemente umane unui obiect neînsuflețit. Prokofiev a ales să folosească acest discurs în cantată nu din cauza greșelilor gramaticale (fapt care ar fi dovedit o prostie ieșită din comun), ci din cauza ușurinței cu care structura sa ar fi putut fi pusă pe muzică. Cele mai multe fraze ale lui Stalin încep cu același cuvânt ,,el’’ (,,eto’’) și include pronumele ,,nostru’’ (,,nash’’). Sintagma ,,este plăcut și vesel’’ (,,priyatno I radostno’’) se repetă de mai multe ori la nivelui discursului.

Un experiment periculos

Pentru că Prokofiev a permis preocupărilor muzicale să depășească procupările politice, cantata a devenit ceea ce Leonid Maximenkov numea un ,,periculos’’, ,,incorect politic’’ și potențial ,,criminal’’ experiment. Circularea partiturii, în data de 19 iunie 1937, în Comitetul Artelor a fost un dezastru. Președintele comitetului, Platon Kerzhentsev, s-a întors atunci către compozitor și l-a întrebat: ,,Ce crezi că faci, Serrgei Sergeyevich, luând texte care aparțin oamenilor și punându-le pe o muzică atât de neînțeles?’’. Astfel, cantata a fost interzisă.

Eșecul l-a demoralizat pe compozitor, care a presupus că percepția sa asupra evoluției istorice și spirituale, încadrată de reprezentări ludice și pozitive ale strădaniei umane, ar fi mai degrabă lăudată decât disprețuită de autorități. Punctul culminant al mișcării ,,Filozofii’’ semnalizează că efortul lui a fost unul sincer, o primă încercare majoră de a adapta energiile sale creatoare într-un context politic sovietic. Chiar dacă lucrarea este posibil să nu fi fost inspirată de dogma revoluției, ea susține totuși credința în transcendență și transformare, credință care întruchipează în aceeași măsură păreri religioase, dar și politice.

Doi ani mai târziu, Prokofiev a răspuns acestui regres cu un imn dedicat lui Stalin. Lucrarea, care a fost inaugurată la Radioul Sovietic în octombrie 1939, este o cantată de douăsprezece minute și jumătate, intitulată ,,Zdravitsa’’, și este totodată unul din numeroasele omagii aduse aniversării a șaizeci de ani de la nașterea conducătorului. În contrast explicit cu realitatea reprezentată de foametea în masă și deportările numeroase, aceste lucrări prezintă imagini benigne ale recoltelor și ale forței de muncă armonioase. Compozitorii lor (incluzându-l pe Prokofiev) au intenționat să substituie realitatea cu ficțiunea și să reprezinte Uniunea Sovietică drept un tărâm utopic.

 

Revista TIME i-a dedicat compozitorului coperta în anul 1945

Prokofiev a pătimit pentru a se asigura că limbajul armonic al ,,Zdravitsa” să nu se abată de la limite și că scrierea melancolică reușește să transmită natura bucolică a libretului. Dornici de a evita repetarea erorii din cantată, el a încropit libretul folosind poezii populare despre Stalin. Compozitorul rus a căutat să descopere cheia succesului sovietic a realismului socialist și a reușit: ,,Zdravitsa’’ a fost bine primită de către autorități. Ea a rămas în repertoriu până la moartea lui Stalin și a fost ascultată la radio în anii 1939-1940.  Fiul mai mic al lui Prokofiev a făcut opera auzită inclusiv în stradă.

Apoi, a fost scrisă ,,Cantata pentru a treiazecea aniversare a lui Octombrie”, numită   ,,Rastsvetay, kray moguchiy”. Având în vedere experiența sa cu ,,Cantata pentru a XX-a aniversare a lui Octombrie”, Prokofiev a ofensat profund această comisie. Ea a ajuns să fie o partitură de rutină cu o durată de opt minute, dintr-un singur poem rostit de un singur poet. Comentariile au fost mixte. Unii critici au admirat partitura, alții au considerat că este banală, amintindu-le de cântecele rusești de pepinieră. Prokofiev nu a apreciat comparația operei cu rima pepinieră.

Potemkiniada lui Prokofiev

În toate lucrările sale politice, Prokofiev a fost obligat să portretizeze victoriile într-o proporție mai mare decât înfrângerile, zâmbind și marșând, mai degrabă decât plângând și împiedicându-se. Muzica este una austeră și indiferentă față de experiențele poporului sovietic și indiferentă față de atitudinile conducătorilor săi. Politica, filozofia și revoluția ar fi putut schimba lumea, dar, cum Caryl Emerson mi-a amintit, scopul artei, cel puțin dintr-o perspectivă etică, este de a comunica cu întreaga lume, de a se adresa condiției tragice a umanității cu simpatie. Astfel, arta și propaganda nu pot fi reconciliate.

Stalin a murit în 1953, în aceeași zi cu Prokofiev. Trei ani mai târziu, Hrușciov a denunțat cultul personalității stalinist în faimosul său discurs, astfel că cea mai mare parte a lucrărilor compuse în onoarea tiranului decedat au dispărut. Muzica lui Prokofiev a supraviețuit în formă modificată. Atunci când ,,Cantata pentru a douăzecea aniversare a lui Octombrie” a apărut pentru prima dată, cele două mișcări staliniste au fost omise.

Conducătorul Kirill Kondrashin a folosit, în locul lor, o reprezentare a mișcării ,,Filozofii”. În ceea ce privește ,,Zdravitsa”, partitura a fost destalinizată. Acele ediții care au urmat ascensiunii lui Hrușciov la putere au înlocuit toastul pentru Stalin cu toastul pentru Partidul Comunist. De asemenea, ,,Cantata pentru a treizecea aniversare a lui Octombrie” a lui Prokofiev a fost curățată de amintirile despre trecutul sângeros. Titlul original al lucrării a fost schimbat în ,,Slavă ție, pământul nostru măreț” , iar în tot textul a fost evidențiată o viziune pastorală a pământului.

În căutarea trecutul bolșevic

Atunci când în 1991, Uniunea Sovietică a fost ștearsă de pe hartă, fabricile de muzică marxist-leniniste au fost închise. Cultura rusă a mers mai departe. În Occident , cu toate acestea, interesul pentru muzica sovietică special compusă sub Stalin a crescut. Memoriile fictive ale lui Shostakovich au continuat să se vândă, în ciuda faptului că erau frauduloase. Noi înregistrări spectaculoase ale lucrărilor lui Prokofiev pe tema partidului au apărut, de această dată cu textul original. Un astfel de respect față de partitura originală a estompat linia dintre cultura produsă sub sovietici și cultura rusă.

http://www.thestorycurator.net/wp-content/uploads/2013/04/ProkovievsSviatoslav1924Blog.jpg

Prima soție a lui Prokofiev, Lina, și-a petrecut opt ani în lagărele staliniste

Muzicologul Richard Taruskin s-a plâns o perioadă îndelungată de reapariția unor opere precum ,,Zdravitsa”. ,,Ce spunem când afirmăm că integritatea operelor de artă transcende preocupările umanității?”, întreabă el. ,,Nu spunem că artiștii și iubitorii de artă au dreptul la indiferență – și mai rău, cu cât e mai mare artistul, cu atât mai mare este dreptul lui.” Părerea mea este că trebuie să reconciliem impulsurile opoziționale pentru a reuși să desființăm propaganda stalinistă și să valorificăm terenul muzical. ,,Zdravitsa” este o lucrare tulburătoare pentru că frumoasele melodii s-au îmbinat cu toxicele cuvinte.

O parte a procesului de contextualizare atrage după sine recunoașterea faptului că Prokofiev nu a considerat lucrările sale politice ca fiind politice.

Într-adevăr, compozitorul a intrat într-un proces de destalinizare. El a trudit mai mult pentru avantaje, apoi din necesitate, pentru că se afla în slujba regimului, dar în cele din urmă a înțeles arta din punct de vedere spiritual. Prokofiev a fost, timp de câțiva ani, un devotat creștin, un om de știință, ceea ce înseamnă că a adoptat o viziune asupra realității care a sevit, după cum spunea muzicologul Sarah Paden, la invocarea ,,a ceva dincolo de manifest, ceva mult mai real”. Paden adaugă: ,,Sufletul uman ideal este cel care se spijină cu mintea spre Dumnezeu, sursa și destinul său, și renunță la falsa bază a existenței materiale”.  Asemenea dogmei creștine, realismul socialist invocă ,,ceva dincolo de materialitatea manifestului”, doar că acesta nu este de natură divină, ci pentru o cauză comunistă.

Sinergiile divine din compozițiile lui Prokofiev

Prokofiev s-a considerat ca fiind conducta de evacuare a energiilor divine. În opinia sa, momentul cel mai important în procesul de creație este primul, atunci când o idee muzicală i-a venit în minte. Acesta a fost momentul în care muzica lui a existat în starea cea mai pură, atunci când a fost cel mai aproape de divin. Din acest motiv, Prokofiev a avut o grijă deosebită cu schițele sale. Limpezimea notațiilor din schițe este una uimitoare. Schițele lui nu sunt unele obișnuite, ele au fost păstrate perfect, trasate clar în creion și apoi acoperite cu pix. Pentru Prokofiev, inspirația a rămas pură pentru că el nu a compus mereu într-un context specific, cu atât mai puțin cu un scop anume în minte. Atunci când creează o anumită partitură, el înrădăcinează în schițele sale materialul melodic, armonic și ritmic adecvat. Chiar și atunci când acestor idealuri muzicale le-au fost atașate textele politice, ele și-au păstrat, în viziunea lui, puritatea lor originală. Prokofiev și-a modificat lucrările de la o operă la alta, reflectând credința sa conform căreia muzica face parte din el. Tonul din ,,Cantata pentru a douăzecea aniversare a lui Octombrie” reapare în oda de la sfârșitul războiului.

Și el știa că muzica lui va dăinui. A compus-o pentru posteritate, păstrând manuscrisele sale pentru viitorii ascultători în vremuri mai bune sau mai rele. Această moștenire a fost păstrată în mare parte de prima soție a lui Prokofiev, Lina, care și-a petrecut opt ani în lagărele staliniste pentru ,,crima” de a încerca să fugă din Uniunea Sovietică după ce compozitorul a părăsit-o pentru o altă femeie. Ea a reușit să scape din lagăr în 1956, s-a întors în Paris în 1974 și a continuat să-și dedice viața lui Prokofiev, chiar și după moartea acestuia. În interviuri și în jurnalul acesteia, Lina a notat ineditul scrierii melancolice ,,Romeo și Julieta” și a evidențiat asemănarea acesteia cu ,,Zdravitsa”, oda lui Prokofiev către Stalin.

Acesta a fost paradoxul vieții și al muncii lui Prokofiev, precum și provocarea noastră de a ne reuni cu istoria.

 

***

Singurul care a avut acces la documentele compozitorului din Arhivele Statului

Simon Morrison (n.1964) este istoric specializat în muzica secolului XX, în mod particular în cea rusească şi sovietică. Este autoritatea recunoscută la nivel mondial în ceea ce privește viața și opera compozitorului Serghei Prokofiev și este singurul care a primit acces la documentele compozitorului găzduite la Moscova de Arhivele de Stat. Morrison este licențiat în muzică la Universitatea din Toronto(1987), are un Master în muzicologie la McGill University (1993) și un doctorat în domeniu la Princeton University (1997) unde este profesor de muzică.

A fost distins cu Premiul „Alfred Einstein” din partea Societății Muzicale Americane (1999), cu premiul Phi Beta Kappa din partea Societății Profesorale Internaționale  (2006) și de Muzeul Guggenheim (2011).

Morrison este autorul cărții „Artistul poporului. Anii sovietici ai lui Prokofiev” (Oxford University Press, 2009) și al cărții „Opera rusă și mișcarea simbolistică” (University of California Press, 2002).

Ca cercetător invitat în 2008 în cadrul Bard Music Festival, a editat mai multe eseuri în colecția „Serghei Prokofiev și lumea sa” (Princeton University Press, 2008). A publicat analize despre baletul lui Maurice Ravel „Daphne și Chloe”, despre Rimsky-Korsakov, Scriabin,  baletul lui Dmitri Șostakovici „Șurubul”, numeroase cronici și articole pentru New York Times, New York Review of Books și London Review of Books.

Biografia pe care a semnat-o despre Lina Prokofiev, prima soție a compozitorului, a fost publicată în 2013 de Houghton Mifflin Harcourt. „Lina și Serge: Dragostea și Războaiele Linei Prokofiev” a fost prezentată la  BBC Radio 4, BBC World News și la WYNC, având cronici elogioase în The Guardian, Boston Globe, The New Yorker, Daily Beast și American Spectator.

Morrison este implicat în montări celebre, în special de balet, la marile opere din lume. În 2008 a rescris scenariul baletului „Romeo și Julieta”, compus de Prokofiev pentru Trupa de Dans Mark Morris.

În prezent lucrează la o istorie a Teatrului Bolşoi, ale cărei drepturi de reproducere au fost deja cumpărate de Liveright/Norton (US), Random House (Canada), Fourth Estate (UK) și Belfond (France).

READ HERE THE ENGLISH VERSION

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top