tolontan1

Până la apariția internetului și a blogurilor, jurnaliștii au fost o castă privilegiată.

Revista

Dispariţia unei profesii nobile: Jurnalistul

Erau faimoși, plini de bani, nu aveau scrupule, iar puterea lor de influențare era imensă. Locul gazetelor de odinioară a fost luat de zeci și sute de site-uri. Noua generație de jurnaliști, școlită în epoca  tabletelor și aflată la cheremul patronilor, nu e doar mediocră, ci și agramată.

 

Jurnalistul secolului XXI este falit, neiubit, muncit, redus la tăcere și predispus la mită, susține editorialistul Michael Bird pe contributors.ro. Acesta face o incizie pe viu, pe cât de cinică, pe atât de bine argumentată, asupra truditorului din presa modernă, metamorfozat, peste noapte, din vedetă mass-media într-un fel de paria al societății actuale.

 

Prostituție intelectuală vs. supraviețuire

Jurnalismul era pe vremuri o profesie, în care cei ce-o practicau aveau un statut similar cu avocații sau cu medicii. În zilele noastre, toată lumea crede că pentru a fi jurnalist sunt suficiente o tastatură, un corector ortografic și atitudine, spune Bird. Un val de mediocritate a distrus profesia. Acest fapt a afectat calitatea produsului final. La petreceri, în anii 90, dacă spuneai că ești jurnalist, oamenii erau interesați. Acum este ca și cum ai zice că scrii poezii. Ești luat în serios doar dacă ești faimos. Și mai trist este că actualii ziariști trebuie să se angajeze în posturi non-jurnalistice pentru a-și putea practica în continuare meseria. Astfel, un articol poate fi o premieră la nivel global, iar autorul său să nu-și poată achita chiria. Ca atare, jurnaliștii fie scriu, în paralel, materiale promoționale sau advertoriale, fie lucrează ca PR.

 

O industrie transformată în organizație caritabilă

Companiile media se transformă din corporații în asociații non-profit, iar nu peste multă vreme piața media se va împărți între multinaționale care atrag publicitate prin prisma dimensiunii lor și „asociații media” auto-suficiente, funcționând după principiul ONG-urilor. Prin urmare, publicitatea devine „sponsorizare”, cumpărarea de spații media devine „donație”,  iar personalul din Departamentul Vânzări devine specializat în „strângere de fonduri”. Între timp, jurnaliștii vor avea integritatea de a-și păstra independența față de marile afaceri și de a avea control asupra produsului final, dar vor trebui să supraviețuiască din cutia milei.

 

Blogurile, freelancerii și geniile din media

Acum zece ani, mai mulți oameni scriau romane decât le citeau. Acum, mai mulți oameni scriu bloguri decât să le citească. Asta chiar dacă blogurile sunt deja… moarte! Unele bloguri mai funcționează totuși pentru că sunt simple – de exemplu The Sartorialist, unde un tip se plimbă prin diverse orașe și face fotografii pe stradă. Majoritatea acestora nu vor putea face însă niciodată bani. În plus, din cauza crizei şi a migraţiei presei scrise către online, aproape jumătate dintre jurnaliștii din ziua de  azi sunt freelanceri. Dintre ei, mai puțin de jumătate se pot lăuda că nu mor de foame cu veniturile obţinute. Adevărul este că sunt mai mulți freelanceri decât au fost vreodată și, în același timp, extrem de puține publicații care mai plătesc articole scrise de freelanceri. Concluzia este una singură, și anume că, dacă reușești să trăiești cinstit din munca de freelancer, atunci cu siguranță ești un geniu.

 

O profesie criminalizată

Pentru că jurnaliștii sunt mai săraci decât acum zece ani, dacă o companie vrea să plătească un jurnalist să scrie lucruri frumoase despre un produs sau lucruri mai puțin frumoase despre concurență, mulți jurnaliști se conformează fără probleme. La fel, dacă un partid politic dorește trâmbițarea propriei ideologii, jurnalistul poate fi cumpărat cu promisiunea unor știri exclusive sau cu bani. Uneori e suficientă doar… o scurtă și relaxantă vacanță plătită. Toţi acești „profesioniști”, aflați în poziția de a fi mituiți, reprezintă un spațiu media care, de cele mai multe ori, nici măcar nu trebuie cumpărat. Iar dacă gazetarii au fost loviți rău, fotojurnaliștii au pățit-o și mai și, după ce democratizarea media și ieftinirea tehnologiei de calitate le-a permis tuturor să facă fotografii și să le redistribuie fără drepturi de autor.

 

Timpul, noul cenzor-șef

Dacă în urmă cu 15 ani profesioniștii din media își făceau probleme că petrec prea mult timp vorbind cu oameni la telefon și nu întâlnindu-i față în față pe teren, acum este mult mai rău. Pentru că gazetarii de azi nu mai au timp nici măcar să vorbească la telefon, iar interviurile, atâtea câte mai sunt, se iau pe e-mail. Jurnaliștii au prea mult de scris într-o perioadă prea scurtă. Este similar cu situația unui doctor care trebuie să se ocupe de un număr enorm de răniți. Acesta va alege să se ocupe numai de cazurile cu șanse reale de supraviețuire. La fel, jurnalistul secolului XXI alege să se concentreze doar pe cele mai ușoare știri, deoarece cele dificile au nevoie de timp și analiză amănunțită, știri care, în noua ordine mondială guvernată de viteză și superficialitate, expiră înainte de a fi redactate.

 

Ce mai fac jurnaliștii exponențiali de altădată?

În urmă cu 15 ani, Cristian Tudor Popescu, Sorin Roşca Stănescu, Octavian Știreanu, Horia Alexandrescu, Petre Mihai Băcanu, Cristoiu sau Nistorescu erau, fiecare în parte, mărcile unui succes colosal. Publicaţiile pe care le conduceau se vindeau în tiraje de sute de mii de exemplare, iar orice rând, aşternut în chenarele care le încadrau opiniile scrise, avea puterea să ridice sau să distrugă cariere. Ei au fost, practic, primele superstaruri ale României de după Revoluţie. Numele lor deschidea orice uşă pe culoarele întortocheate ale Puterii de la Bucureşti. Jurnalistul exponenţial nu crea doar ziare și destine, ci producea, înainte de toate, bani, într-o industrie care nu auzise de „mofturi” sau „enormități” precum „știri online updatate instantaneu” ori „dispariţia printului”. Ce mai fac, astăzi, toți acești corifei de ieri și cavaleri ai tristei figuri? Din personaje principale au ajuns actori secundari într-un serial modern care nu le mai rezervă niciun viitor. Astăzi, Cristian Tudor Popescu, ajuns un estet pierdut între milioanele de pagini ale internetului, mai livrează editoriale pentru gândul.info și intervine periodic în jurnalele de știri TV. Roşca Stănescu a închis de câţiva ani „fabrica de bani” de la Ziua, dar a rămas cu satisfacţia unor prietenii strânse. Octavian Știreanu, Horia Alexandrescu sau Petre Mihai Băcanu s-au epuizat cu totul în anonimat și mai pot fi găsiți doar pe Google sau Wikipedia, în timp ce Nistorescu a eşuat în fruntea unui ziar online, cotidianul.ro, iar Cristoiu, care mai scrie pe ici-colo, are o emisiune permanentă la TV.

 

C. Tolontan: Studiu de caz din România

Redactorul-șef al Gazetei Sporturilor, Cătălin Tolontan, unul dintre puținii jurnaliști care mai contează în media actuală, spune, în exclusivitate pentru Q Magazine, că, în ciuda aparențelor, meseria de jurnalist continuă să aibă rolul ei esențial în societate: „Vă propun un mic studiu de caz din România. Puterea a amânat școala cu o săptămână. «Școlile nu sunt pregătite», a justificat ministrul. Opoziția a reacționat critic. Posturile de televiziune și ziarele s-au împărțit în a relata versiunea uneia dintre părți. Aproape nimeni n-a făcut mai mult. Părinții au rămas cu copiii în fața calculatorului, programul s-a bulversat, chestiunea  a afectat, discret sau fățiș, programul a milioane de familii. Oamenii n-au primit o explicație obiectivă, dintr-o sursă independentă. Cum nu erau pregătite școlile? Și cum s-au pregătit mai apoi? De ce era rău și de ce e mai bine acum pentru elevi și profesori? Concret, ce s-a făcut? Nu la televizor, ci ce s-a făcut într-un sector din București și într-o școală din Galați? Cine putea să pună aceste întrebări? Nu DNA, nu Opoziția, nici măcar ONG-urile. Ci jurnaliștii! Jurnaliștii care să-și conserve calitatea de factor neutral, plasat în afara disputelor și care să nareze! Atât, nu să schimbe sau să susțină guverne, nu să înlăture «tumorile de pe trupul țării» sau «să păzească democrația», doar să nareze. Să povestească ce văd, ce înțeleg și ce pot ei, cu resursele pe care le au la dispoziție, să transmită mai departe oamenilor. Câtă vreme mai sunt meseriași care fac asta, discutăm despre jurnalism. Când nu se mai face asta, atunci asistăm la altceva, o profesie la care nu mă pricep și pe care nu o comentez. Cine decide dacă se mai face asta? Publicul. Pe el îl las să răspundă”.

 

C.T. Popescu: Mai putem vorbi de o breaslă a jurnaliștilor?

La rândul său, Cristian Tudor Popescu, senior editor la gândul.info, este de părere că principala cauză pentru care presa a ajuns unde a ajuns se „datorează” patronilor de presă și mogulilor media: „De vreo șapte-opt ani încoace sunt trusturi patronate de presă, patroni de presă care nu sunt suficient de educați în spiritul unei societăți democrat-liberale deschise. Ei folosesc ziarele ca pe niște unelte în interesul propriu, nu țin seama de regulile acestei meserii și exercită presiuni asupra jurnaliștilor care, dacă nu se supun, sunt concediați. Iar în condițiile de criză de acum nu ți-e tocmai ușor, cu familie și copii, să-ți pierzi locul de muncă. Deci, situația este grea, mai ales că organizațiile profesionale din România, de breaslă, dacă mai putem vorbi de o breaslă a jurnaliștilor în țara asta, sunt aproape inexistente, aproape invizibile. Acum, Clubul Român de Presă s-a stins, nu-și mai face simțită prezența aproape deloc, din păcate, și atunci jurnalistul român e singur în fața cheremului patronilor de presă, mulți dintre ei neştiind măcar nici cu ce se mănâncă presa. Ei știu că trebuie să-și facă interesul cu această sculă din panoplia, din trusa pe care și-au cumpărat-o. Cu toate acestea, presa n-a murit încă și, oricât de controlată ar fi ea de unul sau de altul, e foarte greu să ascunzi un lucru în România, în condițiile de diversitate de acum. În ultimă instanță, mai există un câine colectiv al democrației care încă mai latră și își face treaba, chiar dacă acești câini singuratici, maidanezii presei, sunt destul de puși cu botul pe labe.”

 

Marius Tucă: Doar nebunia de a face presă mai ţine în viaţă un jurnalist

Directorul ziarului Jurnalul Naţional, Marius Tucă, precizează, la rândul său, că profesia de jurnalist a fost dintotdeauna marcată de vicisitudini şi nu împărtăşeşte ideea că asistăm la moartea presei, în ciuda impasului temporar în care se află aceasta: „Cred că încă se mai poate trăi din jurnalism, însă ceea ce ține în viață un jurnalist este nebunia de a face presă. Toate celelalte lucruri aș putea spune că nu-l ajută deloc. Ideea de a face presă, de a se afla pe prima pagină sau de a se afla în prime time sunt lucrurile care țin în viață un jurnalist, într-o perioadă în care nu mai ai bani să-ți cumperi o conservă de pește sau chiar o pâine. Majoritatea gazetarilor celebri azi au început ca simpli redactori la ziare sau la reviste de duzină. Eu, de exemplu, mi-am început cariera la o publicaţie locală. Mi se părea nedrept că un oraș de provincie, precum Caracalul, cu 40.000 de oameni, nu are propriul ziar, în condiţiile în care alte orăşele din țările occidentale aveau fiecare câte unul. Şi-mi amintesc că la fel de greu era şi pe vremurile acelea să faci presă de calitate, mai ales dacă erai student, la început de carieră. Ingredientele, repet, sunt tocmai nebunia asta frumoasă de a face presă și faptul de a conștientiza că, în ciuda tabloidizării masive, meseria de jurnalist este una specială. Aş mai spune că vinovați pentru degradarea la care asistăm acum suntem cu toţii, şi cei care livrăm, şi cei care primesc, și cei care continuă să livreze, și cei care s-au obișnuit să primească. Lucrurile sunt foarte simple, dar, din păcate, sunt şi foarte grave și e foarte greu să contracarăm prostul gust, manelizarea României, toată această stare de nenorocire care a cuprins și publicul, și presa deopotrivă.”

 

Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top