Dr. Teodor Buliga, SANADOR: Pentru unele boli, din păcate, ne naștem cu 10 ani mai devreme

Chirurgia oncologică a intestinului gros (cancere de colon, de rect) și chirurgia oncologică a sânului sunt punctele de interes din chirurgia clasică ale medicului TEODOR BULIGA. După experiența unor stagii de pregătire efectuate în clinici din Germania, dar și într-unul dintre cele mai mari spitale de urgență din România, s-a supraspecializat în chirurgia minim invazivă (laparoscopică și robotică).

• Istorie și „hârdău de ocări” la aniversarea PNL
• Tulsi Gabbard demisioneazǎ din fruntea serviciilor de informații ale SUA
• TikTok și Youtube „nu sunt suficient de sigure” pentru copii
• 20 de ani fără EA
• Înalta Curte trage un semnal de alarmă la CCR: Măsuri aberante care lasă românii de rând fără apărare

PREGĂTIREA CONSTANTĂ

„Dacă nu citești foarte mult, nu poți să faci față, pentru că tot timpul se schimbă ceva. Sunt situații în medicină când ce era astăzi alb, peste trei ani este negru, și ce era indicat astăzi, peste trei ani poate fi contraindicat.

Ajungem la situații în care aceeași problemă medicală poate fi rezolvată diferit, în funcție de medicul pe care îl întrebi, pentru că fiecare dintre specialiști are în spate o experiență, un bagaj de cunoștințe și studii care-i susțin punctul de vedere. Mai mult, nu poți să știi niciodată dacă varianta ta va funcționa mai bine în cazul unui pacient, în comparație cu cea oferită de alt medic, motiv pentru care mă feresc tot timpul de absolutisme în medicină. Rămâne o decizie grea să mergi pe o cale.

În meseria noastră, este important să transmitem pacientului că și el trebuie să-și asume calea pe care i-o propunem. Sunt niște riscuri care trebuie asumate de ambele părți, chiar dacă cei doi se văd de pe baricade diferite.

Nu știu dacă este subliminal, sau în subconștient, dar pacientul nu vede în doctor un om bun. Deși nu ești acolo să-l chinui, el te asociază cu boala lui. Medicul nu este omul căruia să-i sari de gât”.

Pentru că aveam această perspectivă a pacientului, rămâne întrebarea: Un medic bun este, înainte de toate, un om bun, conform dictonului?

„Absolut. Și doctorii sunt oameni, chiar dacă nu arată. Cred că această imagine mai puțin comunicativă este doar o modalitate de autoprotecție. În sinea lor sunt niște oameni foarte calzi, pentru că n-ai putea să faci medicină dacă nu iubești oamenii”, precizează doctorul Buliga.

„Putem spune, clar, că pacientul este cea mai importantă parte a echipei. A pleca cu optimism înseamnă că bătălia este pe jumătate câștigată”.

Când bătălia este pierdută, „e groaznic”. „Pentru că există atașament. Inerent, te gândești dacă ai făcut tot ce puteai mai bine. În viața tuturor doctorilor sunt mereu nopți nedormite, de frământare, mai ales în cea a chirurgilor. Toți chirurgii vă vor spune asta, dacă sunt onești. Cei mai mulți dintre ei sunt niște oameni foarte sufletiști, motiv pentru care înregistrăm un procent la fel de mare de cancere, AVC-uri și infarcturi, pentru că un chirurg se consumă foarte mult. A devenit o profesie care nu mai este aleasă și practicată tocmai din cauza suferinței interioare.

Uitați-vă la părul meu: sunt niște ani de Floreasca aici. Și niște ani de SANADOR”.

„Lumea trebuie să înțeleagă că, în spatele oricărui bisturiu, oricărui robot, oricărui tomograf, stă un om. Sunt convins că decizia finală îi va aparține unui medic și peste 300 de ani”.

„Un chirurg se consumă foarte mult. Este o profesie care nu mai este aleasă și practicată tocmai din cauza suferinței interioare.”

Revenind la SANADOR și la pregătirea constantă, doctorul Teodor Buliga n-a privit roboții cu entuziasm la început. „Ca să fiu cinstit, am fost un pic neîncrezător. Dacă aveam la dispoziție niște metode deja dovedite și consacrate, care dădeau rezultate, erau minim invazive și lucrurile mergeau bine, de ce ar fi trebuit să mă complic? L-am privit cu neîncredere, chiar cu teamă, părând încă ceva foarte îndepărtat, iar când am aflat și cât costă, nici n-am vrut să-l ating. Pe măsură ce timpul a trecut, am devenit foarte buni prieteni, pentru că îți oferă o paletă de artificii tehnice pe care celelalte procedee nu ți le pot oferi.

Un robot este manipulat întotdeauna de un medic, neexistând un robot independent, de sine stătător. Chirurgul este cel care operează în continuare pacientul, nu robotul, dar are avantajul să aibă la dispoziție un instrument prin care poate face lucruri aproape imposibile în anumite situații. De exemplu, este foarte frustrant să stai câteva ore într-o operație, să ajungi într-un punct foarte avansat al acelei intervenții și să îți dai seama că ai putea avansa dacă totul n-ar depinde de 1 mm sau de un fir de vas, ca să nu zic de un fir de păr.

Lumea trebuie să înțeleagă că, în spatele oricărui bisturiu, oricărui robot, oricărui tomograf, stă un om. Și sunt convins că decizia finală îi va aparține unui medic și peste 300 de ani.

Îmi amintesc o situație din vremea în care eram rezident. Șeful meu trebuia să opereze un pacient cu un cancer pancreatic, aparent perfect rezecabil, operația mergea bine și toată lumea era mulțumită, până când șeful meu a ajuns într-un punct în care a realizat că tumora invada un vas mare, acesta fiind un criteriu de nerezecabilitate. Țin minte cum a ridicat piesa și cum toată tumora stătea într-o arteră majoră pe care, la momentul respectiv și cu tehnica de atunci, nu puteai s-o tai, pentru că pacientul ar fi murit. A chemat toți profesorii în sală, în timp ce el însuși era un mare profesor și un foarte bun profesionist și a fost extrem de frustrant când au trebuit să închidă pacientul.

Robotul îți aduce lucruri în plus, dar nu poate să-ți dea predictibilitate vreodată. M-aș bucura să lucrez în cea mai mare parte a timpului cu roboții și absolut toți pacienții să beneficieze de tehnica asta, însă este o tehnologie inovativă care ridică mari probleme financiare. Pentru că nu am fost învățați, va trebui să învățăm că medicina costă. Nu există medicină gratuită nicăieri în lume.

Pentru unele boli, din păcate, ne naștem cu 10 ani mai devreme.

Îți pui această problemă mai ales în fața unui pacient tânăr, care are și o familie. Te gândești la ghinionul lui, care ar fi avut o altă șansă 10 ani mai târziu.

Mi se mai atrage atenția că nu pot să-i salvez pe toți, dar, fără nebunia de a vrea să faci asta, să-i salvezi pe toți, nu poți trece dincolo de speranță.

De unde știi dacă omul pe care îl salvezi nu va avea un copil care va salva lumea, ori va fi erou, sau va face o descoperire revoluționară? N-ai cum să știi. Avem o mare responsabilitate, pentru că noi, medicii, influențăm în fiecare moment viitorul”, spune doctorul Buliga.

Atunci când salvezi un pacient este important să vezi ce face cu intervalul de viață pe care îl câștigă. „Am avut o pacientă cu cancer de colon în stadiul III. O pacientă oncologică, care mi-a spus: Domnule doctor, am o rugăminte: măcar un an dacă aș mai trăi! Venind la control în fiecare an, o întrebam ce s-a mai întâmplat în ultimul an. Și așa aflam că în ultimul an a venit un nepot, în următorul an a venit pe lume al doilea nepot, apoi s-a căsătorit fata cea mare, iar pacienta a plecat la fata cea mică în străinătate, unde avea alți nepoți. De cele mai multe ori, pacienții te includ în familia lor extinsă.

Ajungi să îndrăgești, de exemplu, o pacientă de 31 de ani, care vine cu un cancer de rect depășit, fără nicio șansă de supraviețuire. Dar are un copil mic de 4 ani și un soț care e disperat și ar face orice să o salveze. Evident că te străduiești să-i găsești cea mai bună soluție. Și te bucuri nemăsurat când, după nenumărate terapii, care culminează cu o operație, pacienta ta e bine.

Apoi trec cinci ani, și încă doi, și vezi că băiatul ei a crescut. Ești rugat să te apleci și asupra unor probleme minore pe care le are copilul pacientei tale. Vezi, astfel, că viața își urmează cursul ei și că ai participat și tu, în mică parte, la acest curs”.

„De unde știi dacă omul pe care îl salvezi nu va avea un copil care va salva lumea, ori va fi erou, sau va face o descoperire revoluționară? N-ai cum să știi.”

Pentru că am ajuns cu discuția la familia extinsă, sunt curioasă ce valori transmite doctorul Teodor Buliga generației de acasă și cât timp reușește să fie părinte.

„Am doi copii. Un băiat și o fată. Da, pentru copii îmi fac timp întotdeauna; ei sunt cei mai importanți în viața mea. Trebuie să menții o graniță și o cale de mijloc între cele două lumi, altfel ajungi să fii posedat, fie de partea personală din viața ta, fie de viața profesională. Cu fiul meu merg la pescuit. Îi învăț pe copii să se uite în jur, pentru că nu mergi acolo doar să prinzi pește. Le spun să vadă cum natura își vede de treaba ei, indiferent dacă tu ai reușite, sau insuccese, probleme sau bucurii. Te ajută să cobori cu picioarele pe pământ.

Le spun întotdeauna că, dacă sunt corecți, lucrurile se vor așeza.

O altă valoare pe care încerc să le-o transmit este că, după corectitudine, cel mai important este să respecte viața. Viața nu putem să o creăm noi, cel puțin la momentul actual, și, prin urmare, trebuie să o respectăm!

Există oameni care nu știu să își respecte ori să își aprecieze viața; oameni care vor să apeleze la eutanasie, de exemplu, doar pentru că au un sindrom depresiv, iar cu asta nu pot fi de acord. Ceea ce avem cel mai mult și mai bun este viața. Sunt doar realist. Când vezi mulți morți, ajungi să respecți cu adevărat viața. Toți colegii mei au fost afectați de războiul cu moartea, fiindcă nu poți să lupți cu ea pentru a salva viața și să accepți că cineva este dispus să-și ia viața de dragul oricăror idealuri, mai mult sau mai puțin corecte”.

Pentru că am ajuns cu discuția la colegi și la confraternitate, aflu că „în mod special, în chirurgie, frăția este legată de faptul că un chirurg nu operează niciodată singur. Chirurgul are tot timpul nevoie de cel puțin un ajutor, pentru că, între timp, nu ne cresc mâini în plus. Și mai avem nevoie să nu ne lipsească nimic atunci când intrăm într-o operație. Or, aici, la SANADOR, avem șansa de lucra în ceea ce se poate numi un spital complet. Sunt sigur că, dacă aș ajunge pacient la SANADOR, nu va exista niciun fel de tehnologie medicală, investigație sau procedeu care să nu poată fi făcute asupra mea, iar acesta este un sentiment extraordinar de siguranță. Ca o dovadă suplimentară de încredere, mi-am tratat toată familia aici”.

Spre surprinderea mea, la întrebarea „Ce și-ar mai putea dori un medic devorat de viața profesională?”, răspunsul s-a îndreptat către pacienți: „Medical vorbind, mi-ar plăcea ca tuturor pacienților mei să le meargă bine, iar oamenii să aibă mai multă speranță și încredere în medici. Știți cum e: pacient fericit, medic fericit!”

Sunt sigur că, dacă aș ajunge pacient la SANADOR, nu va exista niciun fel de tehnologie medicală, investigație sau procedeu care să nu poată fi făcute asupra mea, iar acesta este un sentiment de siguranță extraordinar.