Forța online care a modificat offline-ul

Când un #hashtag poate schimba cursul istoriei. O analiză comparativă între protestele de la Chişinău 2009 vs. Bucureşti 2015.

Context

Bucureşti, septembrie 2016. Calea 13 Septembrie este blocată în totalitate de protestatari, adunaţi compact în faţa intrării Senatului României (Camera Superioară a Parlamentului). În ciuda vremii mohorâte şi reci, mulţimea are o cerinţă specifică: se cere demisia senatorului Gabriel Oprea din cauza votului de respingere a urmăririi penale cerută, în prealabil, de Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) în cazul morţii polițistului Bogdan Gigină. 73 de colegi parlamentari au votat împotriva cererii, 45 pentru, iar 6 s-au abţinut.

Acest moment a declanşat ieşirea în stradă a peste 1500 de persoane, poziţionări ferme ale preşedinţilor de partide parlamentare (se cerea reluarea urgentă a procedurii de vot), inclusiv reacţii prezidenţiale concentrate pe cuvinte cheie precum: dezamăgire, tristeţe, reformă. În urma protestelor, senatorul Gabriel Oprea şi-a anunţat demisia în mediul online, după care a demisionat de facto din Parlament o săptămână mai târziu.

Puterea #hashtagului

Nu este pentru prima dată când participanţii unor asemenea mişcări se mobilizează pe reţelele sociale şi reuşesc să schimbe soarta unor evenimente politice. Puterea #hashtagului sau puterea unui status call-to-action a jucat un rol-umbrelă în motivaţia mulţimilor. Iar influenţa este din ce în ce mai mare. Facebook, Twitter, Instagram, Flicker, Snapchat, WhatsApp (doar ca să menţionăm câteva dintre platforme) au devenit portavocile evenimentelor istorice din punct de vedere politic şi social. Teoria lui Marshal McLuhan – The medium is the message elaborată în anii ’60 este mai actuală ca oricând (mediul prin care este transmis mesajul creează o relaţie simbiotică cu acesta, devenind, astfel, influenţatorul principal al modului cum este decodificat şi interpretat mesajul). Cu alte cuvinte, platformele sociale au dat puterea individului comun să devină veritabil lider de opinie în cercul său, influenţator al grupurilor de persoane la nivel restrâns, conturându-se, astfel, cercuri multiple ale societăţii, fluide, adaptabile la dinamica mesajului, influenţa evenimentelor şi schimbarea percepţiei.

Dacă mergem pe firul de argint al istoriei, cu același narativ, au existat două evenimente foarte fierbinţi, din perspectivă emoţională, pe ambele maluri ale Prutului, care au schimbat desfăşurătorul iniţial din punct de vedere administrativ-politic. Ambele evenimente au dat jos un Guvern sau un Parlament şi ambele evenimente au folosit extensiv social media: discutăm despre revoluţia din aprilie 2009 din Republica Moldova şi revoluţia din noiembrie 2015 din România. Deşi la o distanţă de 6 ani între ele, deşi în contexte diferite, ambele epsioade au avut două lucruri în comun: nemulţumirea acută faţă de clasa politică a momentului şi mobilizarea exemplară din online. Să le analizăm.

7 aprilie 2009, Chişinău.

Republica Moldova era în faţa uneia dintre cele mai importante mişcări sociale de la declararea independenţei (din 1991) şi reuşea să ţină prima pagină a multor publicaţii internaţionale care au folosit în titluri cuvinte precum: protests, storm, unrest, rivolta, rebell, rebelle, buntovat etc.

5 aprilie 2009, Chișinău.

O dumincă normală pentru primăvara de atunci avea să prevestească toată furtuna ce va urma în zilele următoare. Pe teritoriul Republicii Moldova erau organizate alegeri parlamentare (trebuie explicat din capul locului că regulamentul instituţional prevedea, la vremea aceea, ca preşedintele ţării să fie ales în urma votului parlamentar, parlamentul de la Chişinău fiind unicameral).

Aşadar, miză dublă din punct de vedere electoral. Partidul Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) a acumulat 60 de mandate din totalul de 101 (preşedintele partidului şi persoana desemnată de formaţiune pentru fotoliul prezidenţial era Vladimir Voronin, cel care a câştigat în 2001, mizând pe narativul întăririi relaţiilor cu Moscova şi în 2005 pe cartea europeană). 60 de mandate din 101 reprezenta 49,48% din totalul voturilor valabil exprimate, îndeajuns pentru a forma un Guvern, însă cu un mandat mai puţin pentru a instaura preşedintele.

2 noiembrie 2015, Bucureşti.

România se afla în plină desfăşurare a protestelor prin care se cerea demisia responsabililor direcţi ai tragediei din Clubul de noapte Colectiv. A fost o săptămână de foc care a schimbat cu 180 de grade istoria politică a ţării, marcând o premieră.

31 octombrie 2015

O zi de sâmbătă rece a avut cele mai fierbinţi implicaţii sociale ale ţării, comparabile ca impact  social cu revoluţia anului 1989 sau mineriadele anilor următori. Izbucneşte incendiul devastator din Clubul Colectiv din Capitală, supra-aglomerat, fără capacitate reală de a face faţă unei crize. Urmările dezastrului, în cifre, sunt neclare la început. Cu toate acestea, spitalele bucureştene se aglomerează, din ce în ce mai multe nume încep să îngroaşe listele negre sau gri ale nenorocirii şi tensiunea socială creşte simţitor.

6 aprilie 2009, Chişinău, Piaţa Marii Adunări Naţionale.

Sute de persoane se mobilizează şi ies în stradă, acuzând fraudarea alegerilor de comunişti, grupul cel mai mare fiind concentrat în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN). Chemarea în stradă are loc pe mediile de socializare, în principal. Se constituie ad-hoc grupul cu denumirea simbolică „Sunt anti-comunist”, se creează diverse evenimente de mobilizare pe internet şi grupuri omonime, iar reţelele sociale Twitter, Facebook şi chiar reţeaua Odnoklassniki devin personajele principale. 6 aprilie a fost declarată, în mod simbolic, zi de doliu naţional, cei mai mulţi dintre participanţii la eveniment având lumânări sau banderole negre. Mulţimea concentrată în PMAN cerea, la unison, un singur lucru: reluarea scrutinului electoral. Existau suspiciunile participanţilor legate de faptul că alegerile parlamentare ar fi fost fraudate, deşi aceastea fuseseră recunoscute oficial de observatorii internaţionali participanţi (OSCE). Statuia lui Ştefan cel Mare de lângă clădirea guvernamentală devine, începând cu ora 18:00 a acelei seri, ground zero pentru ceea ce avea să urmeze. #PMAN devine hashtagul-umbrelă, principalul mijloc de informare a evenimentelor şi, o premieră, principala sursă de informare (începând din 7 aprilie) pentru presa străină, legat de şirul evenimentelor.

1 noiembrie 2015, Bucureşti, Piaţa Universităţii.

Aproximativ 8.000 de persoane ies în stradă sub forma unui marş de comemorare a victimelor incendiului (lista tragediei creştea constant, în fiecare zi) şi se alătură celor aproximativ 2.000 strânse deja la locul catastrofei. #Colectiv devine hashtagul-umbrelă pe Facebook, Twitter și Instagram şi propagă constant desfăşurarea evenimentelor. Este o mobilizare fără precedent din punct de vedere al timpului de reacţie şi al numărului de participanţi.

7 aprilie, 2009. Chişinău, Clădirea Prezidenţială.

Ora 12:00 este momentul care marchează începutul protestelor violente. Clădirea Președinției Republicii Moldova este asediată cu pietre. Următoarea desfășurare de evenimente are loc pe parcursul a aproximativ 12 ore: rețelele de telefonie mobilă din Capitală au fost bruiate și principalele platforme web ale publicațiilor de știri, blocate. Clădirea prezidențială este asediată de protestatari, ușile sunt forțate și aceștia pătrund înăuntru. Se scandează Victoria, clădirea este incendiată iar diverse elemente de interior sunt scoase afară și vandalizate (inclusiv un portret al președintelui Vladimir Voronin).

Între timp, și clădirea parlamentară este asediată, numărul celor prezenți în piață crește simțitor, clădirea guvernamentală este înconjurată de forțele de ordine, iar numeroase documente cu caracter oficial sunt aruncate pe geam, deteriorate sau arse (inclusiv originalul Declarației de Independență a Țării).

Elemente de mobilier din Parlament sunt scoase în stradă și incendiate. Protestatari din orașele Ungheni și Bălți se alătură, în paralel, mișcărilor de stradă, folosindu-se de aceeași mobilizare din online. Vama moldovenească Sculeni se închide, populația basarabeană nu este lăsată să intre în țară, ducând la apariția unui protest spontan. Autocare cu simpatizanți ai opoziției (partidele pro-europene) sunt oprite la intrarea în Chișinău. Anumite licee din oraș își închid porțile cu elevii înăuntru pentru a nu putea lua parte la mișcările de stradă. Centrul orașului este blocat complet, etajul 5 al clădirii Parlamentului arde în întregime, clădirea prezidențială este vandalizată, 700 de protestatari se strâng în Piața Universității din București, în semn de solidaritate. Mediul online devine, în premieră, cel mai puternic transmițător al mesajelor. Era în toi supra-numită (sintetic) Revoluția Twitter.

3 noiembrie 2015, București – Centrul Capitalei

Internetul românesc a dat în clocot în urma unei declarații a fostului primar al Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone (sectorul în care era situat clubul cu pricina), și mobilizarea mișcării de ieșit în stradă (exact ca în cazul de mai sus) se va face online. De la ora 18:00 până la ora 01:30 centrul Capitalei a fost blocat de 25.000 de persoane care au cerut demisia premierului Victor Ponta, lui Gabriel Oprea și a lui Cristian Popescu Piedone. Începea Revoluția Ctr-Alt-Del sau Revoluția #Colectiv.

Mediul online și platformele sociale devin, iarăși, cel mai puternic transmițător al mesajelor: cine avea nevoie de informații în timp real din stradă, de informații în timp real despre răniți, de informații în timp real din spitale (necesar medicamente etc.) și lista poate continua. Totul a început ca o revoltă asupra episodului incendiului, extinzându-se apoi către manifestarea nemulțumirii față de toată clasa politică, fiind considerată direct responsabilă de numeroasele probleme ale societății românești.

8 aprilie 2009, Chișinău

Piața Marii Adunări Naționale începe să se umple de oameni în jurul orei 10:00. Anunțul de mobilizare a fost făcut tot prin intermediul rețelelor sociale. În două ore, numărul a crescut de la câteva sute la câteva mii. 8 aprilie 2009 este ziua în care, pe fondul acuzațiilor (dezmințite ulterior de oficialii români) implicării României în mișcările de protest, este introdus regimul de vize pentru români (fără a se specifica modalitatea de obținere a acestora). Vămile, practic se închid, mai au voie să iasă doar românii de pe teritoriul Basarabiei și să intre doar moldoveni de pe teritoriul României, dar doar după un control foarte riguros și strict. Jurnaliștilor străini le este interzis accesul (sub diverse motivații: lipsa invitațiilor oficiale, nerecunoașterea acreditărilor etc.), iar ambasadorul României la Chișinău este declarat persona non-grata, în urma unei ședințe a Guvernului prezidată de președinte. Presa (și cea străină, și cea românească) devine utilizatoarea intensă a mediilor sociale unde Revoluția Twitter se desfășura în direct.

De această dată, protestele nu mai au același caracter violent, nivelul emoțional începe să scadă și se instaurează calmul.

Concluzie (1): aproximativ 193 de arestări, numeroase acuzații de instigare la violență, numeroase orașe părtașe cu mișcări paralele în semn de solidaritate (Cimișlia, Bălți sau Ungheni de pe teritoriul Republicii Moldova, București, Iași, Timișoara, Cluj Napoca, Brașov, Constanța, Suceava, Galați, Hunedoara, Valea Jiului de pe teritoriul României), clădirile administrative sunt puternic vandalizate, clasa politică devine foarte puternic polarizată, nereușind să înscăuneze un nou președinte.

După acest moment, vor avea loc alegeri anticipate, se creează Alianța Pentru Integrare Europeană (formată din 4 partide) care, după numeroase negocieri, împinge PCRM în opoziție, cu 53 de mandate împotriva a 48. Se instaurează un nou Guvern (Vlad Filat în funcția de premier, Mihai Ghimpu în funcția de președinte al Parlamentului).

Concluzie (2): rețelele de socializare au fost principalul motor de propagare a mesajelor din timpul frământărilor sociale. Acestea au creat numeroși lideri de opinie și influențatori. Practic, a existat o revoluție paralelă, virtuală, cu cuvinte-cheie și elemente-umbrelă care nu a cunoscut timpi morți, pauză fizică sau îngrădire geografică.

4 – 10 noiembrie, București și multe orașe din România

70.000 de oameni ieșiți în stradă (cifrele vehiculate de mass-media, la nivel național) au forțat demisia guvernului Ponta. În plus, fostul primar al Sectorului 4 își dă demisia. Alături de București sunt Constanța, Sibiu, Piteşti, Cluj, Galaţi, Iaşi, Paris, Londra, Roma, Torino, Milano, Madrid, Copenhaga, Berlin sau New York cu foarte mulți oameni ieșiți în stradă, mobilizați de pe rețelele de socializare. Un centralizator al dorinței celor care manifestau menționa un premier apolitic, scăderea numărului de parlamentari la 300, interzicerea traseismului politic, ridicarea tuturor imunităților în toate cazurile cerute de procurori, convocarea averilor ilicite etc.

A fost pentru prima dată când un președinte a cerut protestatarilor să își desemneze câțiva reprezentanți pentru consultările ulterioare, reprezentanți care vor trebui trimiși pe adresa de mail oficială. Mediul online devine, în plus, o veritabilă agora publică, la nivel național.

10 noiembrie marchează desemnarea primului guvern de tehnocrați din istoria recentă a României, condus de Dacian Cioloș.

Concluzie (1): partidele politice s-au întrecut în declarații de poziționare față de noul cabinet de miniștri.

Concluzie (2): social media (cu toate platformele sale) a fost adunarea virtuală prin care s-au mobilizat toți participanții mișcărilor de stradă, inclusiv la nivel internațional. În plus, s-a autocreat un sistem adhoc de „guvernare a străzii” prin care s-au centralizat toate numele reprezentaților societății civile și care a propagat cerințele străzii în mod organizat.

Concluzie generală

Deși cu numeroase diferențe notabile între cele două momente istorice, în ambele cazuri (Chișinău și București) social media a fost modalitatea de mobilizare, mediul de informare și menținerea inerției sociale. În ambele cazuri, #PMAN și #Colectiv au reprezentat mai mult decât umbrele digitale de comunicare, devenind veritabile motoare comune și individuale. Puterea de propagare a mesajului și forța acestuia din online au avut puterea de a răsturna două clase politice din offline, de a mobiliza foarte mulți indivizi şi de a-i uni sub un scop comun.