coperta Q 199
Coverstory

Înalta Curte de Casație și Justiție are un nou președinte. Judecătorul Cristina Tarcea în primul său interviu

Își făcea temele de școală în sala de judecată

S-a născut într-o familie de jurişti. Tata… procuror… mama… judecător... Primele luni de viaţă le-a petrecut în sala de deliberare a Judecătoriei Rădăuţi, judeţul Suceava, pentru că la acea vreme mamele nu beneficiau de facilităţile epocii moderne privind durata concediului pentru creşterea copilului şi existenţa unor bone. „Pentru că nu avea cu cine să mă lase, mama mă lua cu ea la instanţă.

Ulterior, când am mai crescut şi mergeam la şcoală, după încheierea orelor de curs nu mă întorceam acasă, ci mă duceam tot la judecătorie, unde, într-un colţ, îmi făceam în linişte temele.”

A avut multe jucării în copilărie, pentru că părinţii „au fost şi sunt minunaţi” şi au avut grijă să nu le lipsească nimic copiilor lor, dar o fascinau maşina de scris a dactilografelor, ştampila arhivarilor „şi, mai ales, acel miros inconfundabil al sălilor de judecată şi al arhivelor.”

În aceste condiţii, răspunsul la întrebarea de ce a ales să urmeze cursurile Facultăţii de Drept vine de la sine: „Aşa a fost să fie!”

A cochetat la un moment dat cu ideea de a face Medicina, mai ales după ce a obţinut o menţiune specială la Olimpiada de Anatomie – faza pe ţară. „Cochetăria mea se datora şi faptului că liceul la care învăţam era un liceu de biologie-chimie şi mă ataşasem mult de diriginta mea, profesoară de Anatomie.

Dar trebuie să recunosc că porţile pe care mi le deschidea destinul spre viitoarea carieră nu ar fi fost suficiente dacă nu aş fi realizat că pentru a putea intra la Facultatea de Drept era nevoie de muncă, muncă, şi iar muncă.”

În anii '80, examenul de admitere la Drept era unul dintre cele mai dure. Existau doar trei Facultăţi de Drept în toată ţara, numărul locurilor era extrem de limitat, iar în anul în care a susţinut examenul de admitere erau 29 de candidaţi pe un loc.

„Nu am regretat niciodată această alegere. Cariera de jurist mi-a oferit totul: împlinire personală şi profesională, perspective şi noi orizonturi, încredere în sine, prilejul de a cunoaşte oameni absolut remarcabili.”

Îl amintește pe profesorul de Drept civil, Francisc Deak, „pe care l-am divinizat şi pe care îl alesesem cu de la mine putere ca stejarul falnic pe care se sprijinea iedera slabă ce mă simţeam.”

Evocăm învățământul de atunci, comparativ cu cel de acum. „Hmm… E atât de complicat… Erau alte vremuri… sunt alte vremuri… Pe atunci nu prea aveai ce să faci altceva decât să înveţi. Nu existau tentaţiile şi ofertele de acum. Iar, nu în ultimul rând, cei mai mulţi dintre profesori erau atât de exigenţi încât variantele cele mai probabile în faţa unui examen erau doar două: ori învăţai şi-l treceai cu notă mare, or nu învăţai cum trebuie şi îl picai. Nu prea era cale de mijloc.

Trebuie să fiu sinceră şi să recunosc că nici pentru profesori nu existau alte tentaţii în afara celor legate de activitatea la catedra de care aparţineau.”

Erau judecătorii trecutului enciclopedii ambulante?! „Unii da! Personal am cunoscut câţiva, dar erau şi mulţi de un nivel mediu. Poate cei mai mulţi.”

Este de părere că, oricum, nivelul de cultură generală nu se conturează în facultate, când este deja prea târziu. „El se formează în familie şi la şcoală. Dacă este ceva în neregulă din acest punct de vedere, cred că atenţia noastră acolo ar trebui să se îndrepte: spre educaţia pe care o oferim copiilor în familie şi la şcoală.”

„Vreau să fiu dreaptă!”

Primii paşi în carieră i-a făcut ca avocat. Crede că a fost un avantaj, pentru că aşa a avut ocazia să cunoască tot felul de oameni: oameni simpli, oameni modeşti, oameni ignoranţi, oameni inteligenţi nativ, oameni suficienţi, oameni care cred că le ştiu pe toate, oameni cu bun-simţ etc. Şi asta a ajutat-o enorm ulterior, ca judecător, pentru că un judecător nu poate şi nu are voie să stea atât de mult de vorbă cu părţile despre subiecte care exced cu mult dosarele pe care le are în faţă. „Eu, în schimb, eram familiarizată cu tipologia, tacticile şi modul de abordare. De aceea admir enorm, în toate privinţele, sistemul de Drept britanic. Dar aceasta e o altă discuţie.”  

Nu are dosare care să-și fi pus amprenta în mod deosebit asupra ei. Nici ca avocat, nici ca judecător. „Mi-am impus aceasta. Să te laşi marcat de un dosar judecat înseamnă să fii subiectiv la dosarul următor de acelaşi tip pe care îl vei judeca. Or, de asta m-am ferit toată viaţa. Nu vreau să fiu subiectivă. Vreau să fiu dreaptă. Ştiţi… bunicul meu matern a fost un ţăran simplu, cu ceva avere. Pentru că a refuzat să intre în C.A.P. a fost trimis 5 ani la muncă silnică la „canal”, fără a fi trimis în judecată şi fără să se fi pronunţat vreo hotărâre judecătorească. A murit cu convingerea că, dacă l-ar fi judecat un judecător, nu ar fi trecut prin calvarul muncii silnice. De aceea, a făcut toate sacrificiile ca mama să urmeze Facultatea de Drept şi a insistat să devină judecător, pentru ca ea să facă altora dreptatea de care el a fost privat. Acelaşi lucru mi-l spunea şi mie. Tu trebuie să fii judecător! Şi să fii un judecător drept! Deşi eram studentă abia în anul I şi nu îmi alesesem calea. De aceea, repet, vreau să fiu dreaptă!”

Şi crede că această aspiraţie de a fi drept este cea care îl apropie cel mai mult pe judecător de Dumnezeu. „Am auzit de multe ori spunându-se în spaţiul public că judecătorii se cred dumnezei. Nu neg, poate că sunt unii judecători – şi sper să fie foarte puţini – care cred sincer că sunt dumnezei, dar colegii pe care îi cunosc eu au o altă percepţie despre apropierea de Dumnezeu şi aceasta înseamnă să crezi în aceleaşi valori ale binelui, moralei şi eticii.  Pentru că noi nu discutăm doar despre dosare, părţi şi probleme de Drept. Uneori ne permitem luxul de a discuta şi despre valorile spiritului…”

Despre pasiuni

Crede că atât lecturile preferate, cât și pasiunile nu o deosebesc de un om obișnuit.

„M-a marcat «La răscruce de vânturi». Eram aproape un copil când am citit această carte şi apoi am citit-o din nou, şi din nou, şi din nou… Era aproape o premoniţie a ceea ce avea să se întâmple în viaţa mea personală, iar eu intuiam aceasta… M-au marcat nuvelele şi romanele lui Bjornstjerne Bjornson, în special «Fata pescarului», cu care credeam că mă asemăn, pentru că amândouă, în cele din urmă, ne-am regăsit pe noi şi am găsit calea… i-am adorat şi îi ador pe Dostoievski şi Cehov.

L-am iubit pe Nikos Kazantzakis pentru «Hristos răstignit a doua oară», cartea dintâi care m-a apropiat de Dumnezeu într-o perioadă destul de confuză a mea privind relaţia cu divinitatea…”

Motto-ul de viaţă al judecătorului Tarcea

Îi place muntele… în tinereţe a făcut escaladă şi vorbea cu muntele… Era convinsă că pe munte nu i se poate întâmpla nimic rău pentru că o iubeşte şi îl iubea. „Acum… în relaţia mea cu muntele simt că eu sunt cea care am trădat şi acest lucru mă doare.” Şi… adoră să călătorească! Din păcate, are prea puţin timp pentru aceasta.


CRISTINA TARCEA:CEI CARE TAC AU MAI MULTĂ FORŢĂ DECÂT CEI CARE VORBESC


Veniți după un mandat controversat al Liviei Stanciu. Cum va fi ÎCCJ sub mandatul dvs.?


Vreau să subliniez un lucru de la început în ceea ce-l priveşte pe fostul preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Am apreciat-o şi o apreciez pe Livia Stanciu pentru pregătirea profesională, corectitudinea şi onestitatea sa. Acesta este şi motivul pentru care în anul 2013 mi-am depus candidatura pentru postul de vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie: doream să fac echipă cu ea. Şi nu îmi pare rău nici astăzi pentru această opţiune.

Cum va fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sub mandatul meu? Îmi este greu să spun acum, la început. Tot ceea ce pot spune este cum îmi doresc să fie Înalta Curte sub mandatul meu… Ei bine, îmi doresc să fie instanţa în care toate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului să fie respectate. Şi nu doar în procesele penale! Şi îmi mai doresc ca orice cetăţean care este parte într-un dosar care ajunge la Înalta Curte să aibă încrederea şi convingerea că drepturile şi libertăţile îi vor fi respectate.

Şi mai cred că primul pas pe care îl pot face pentru respectarea acestui ideal este ca eu însămi să demonstrez că respect drepturile şi libertăţile fundamentale şi că privesc justiţia ca pe un serviciu public în slujba cetăţeanului.

Sunt convinsă că nu pot stăvili acuzaţiile, încercările de manipulare şi intimidare. Este mai puţin important ce preţ voi plăti eu. Este important, însă, ca judecătorii Înaltei Curţi  să fie puternici şi verticali, iar justiţiabilii ce au trecut pragul instanţei să fie convinşi că acolo se face, s-a făcut şi se va face dreptate.


A contat faptul că Livia Stanciu conducea ÎCCJ în procesul cu Mariana Rarinca? Cum ați privit acest proces?


Nu cunosc altfel decât din presă dosarul Mariana Rarinca. Nici nu aveam cum. Legea nu-mi permite. Aşa că nu pot face comentarii cu privire la evoluţia acestui proces. Orice judecător care se respectă nu-şi spune părerea despre un dosar ale cărui piese nu-i sunt cunoscute. Şi mai mult decât atât, potrivit legii, un judecător face aprecieri în fapt şi în drept doar prin hotărârea pe care o pronunţă şi doar asupra unei cauze pe care el însuşi a judecat-o.

Libertatea de exprimare a judecătorului este mult îngrădită de rigorile legii şi, probabil, acest lucru este speculat. Nu contează… Important este ca alţii să poată beneficia de libertatea de exprimare. Cât despre faptul că preşedintele instanţei supreme a fost parte în proces, îmi place să cred că acest fapt nu a contat sub nicio formă. Aceasta ar fi normalitatea.

Justiţia nu înseamnă doar cauze penale!


Tot mai mulți dintre noi avem sentimentul că vocea procurorilor este mai puternică decât a judecătorilor, creând chiar impresia, în mod fals, că justiția o fac procurorii. De ce judecătorii au pierdut statutul real, acela de înfăptuitori ai justiţiei?


În mod normal, nici procurorii, nici judecătorii nu ar trebui să aibă „voci”, în sensul comun al expresiei. „Vocile” justiţiei ar trebui exprimate prin actele de procedură îndeplinite potrivit legii şi propriilor competenţe. De aceea, nu sunt de acord cu afirmaţia că judecătorii şi-au pierdut statutul real de înfăptuitori ai justiţiei.

Potrivit Constituţiei, justiţia se înfăptuieşte prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe stabilite de lege. Atât timp cât judecătorul este cel care pronunţă o hotărâre de condamnare sau de achitare, instanţele sunt cele care fac justiţie, iar asta nu poate fi schimbat.

Ştiţi… uneori cei care tac au mai multă forţă decât cei vocali…

_MG_9896 bun copy

Dar repet! Justiţia nu înseamnă doar cauze penale! Justiţia înseamnă şi cauze civile, în care procurorul nu are niciun rol, sau, dacă are, rolul său este minor.

Iar cu privire la acest aspect, trebuie să subliniez faptul că educaţia juridică a cetăţeanului şi corecta informare a opiniei publice îşi au propriul rol, deloc de neglijat.

Libertatea de exprimare este garantată de Constituţia României, precum şi de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Atât Constituţia României, cât şi Convenţia permit restrângerea libertăţii de exprimare, dar impun ca aceste restrângeri să urmărească scopuri anume determinate şi să fie proporţionale cu scopul urmărit. Şi mă voi opri aici, pentru că, aşa cum am arătat, judecătorii sunt cei dintâi care au libertatea de exprimare îngrădită prin lege şi orice alt comentariu nu ar face altceva decât să depăşească sfera principiilor generale.

Am vrut doar să reamintesc reglementarea europeană pentru a facilita emiterea unor proprii judecăţi de valoare celor mai puţin familiarizaţi cu instituţiile de drept.


Ați trăit vreodată cu senzaţia că în România un om acuzat este judecat deja şi iremediabil compromis încă înainte de sala de judecată? Cum reuşeşte un judecător să nu se lase influenţat de opinia publică şi să nu-şi formeze prejudecăţi?


Ei bine… în sala de judecată acest fapt nu trebuie să se întâmple niciodată și sub nicio formă. Iar judecătorul știe asta… Ați auzit vreodată vreun judecător pronunțându-se asupra vinovăției unei persoane altcumva decât prin hotărâre judecătorească? Nu cred… Acest fapt se învață din primii ani de facultate. O cauză – fie ea penală sau civilă – nu poate fi soluționată decât în baza probelor.

Sunt situații în care instinctul îți șoptește faptul că adevărul este altul decât cel care rezultă din probele pe care le-ai administrat temeinic și cu mare grijă. Instinctul trebuie ascultat și te determină să fii mult mai atent și minuțios în analiză, dar de multe ori, în ciuda acestor eforturi, nu poți să-ți probezi instinctul.

De aceea, niciodată adevărul judiciar nu se suprapune peste adevărul absolut. Important este, însă, să nu ai prejudecăți, să nu fii superficial, să nu greșești și să ai conștiința faptului că ai făcut tot ceea ce era legal și omenește posibil pentru aflarea adevărului. 

Știți, orice meserie are particularități specifice care presupun talent și experiență. Un judecător cu vocație nu se va lăsa impresionat sau intimidat de elemente externe dosarului, iar experiența acumulată nu face altceva decât să te călească în fața unor astfel de riscuri. Desigur, uneori prețul este greu, pentru că poți tu însuți să devii țintă atunci când nu răspunzi unor așteptări publice, dar menirea unui judecător nu este aceea de a da soluția pe care o dorește opinia publică, ci soluția corectă, întemeiată pe dispozițiile legii și pe toate probele administrate în cauză.

Este normal să fie așa… este democratic să fie așa… dacă nu ar fi așa, judecătorul nu și-ar justifica rolul social, iar judecățile ar avea loc în piața publică.

_MG_9921 copy


Au fost câteva procese în care, deşi nu au existat probe directe, acuzaţii au fost condamnaţi pe motivul că erau persoane „publice” şi trebuia dat un exemplu. Vi se pare corect principiul?


Așa cum am arătat, orice soluţie judecătorească este dată numai în urma analizei aprofundate a probelor administrate în cauză. Şi nu a oricărui fel de probe, ci a probelor obţinute legal şi care, coroborate, susţin în mod necesar soluţia pronunţată, indiferent de calitatea persoanei vizate. Sunt convinsă că nu s-au pronunţat hotărâri nesusţinute de probe, indiferent de stilul literar al motivării.

Ați auzit vreodată vreun judecător pronunțându-se asupra vinovăției unei persoane altcumva decât prin hotărâre judecătorească? Nu cred…


Susţineţi o lege a răspunderii magistraţilor? Este ea necesară?


Cred că ar trebui să precizăm încă de la început faptul că răspunderea magistraţilor este reglementată de lege. Sunt ample discuţii în spaţiul public legate de ideea că în prezent nu există o lege a răspunderii magistraţilor, dar aceste discuţii pornesc de la o premisă falsă.

http://abcjuridic.ro/wp-content/uploads/2015/04/jud-720x400_c.jpg

Legea există şi nu face altceva decât să reglementeze procedura şi condiţiile în care se poate antrena răspunderea magistraţilor, astfel cum a fost gândită prin reglementările constituţionale.

Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţia României, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Dispoziţiile Constituţiei şi mecanismul constituţional al răspunderii magistraţilor au fost transpuse în legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor care, în art. 96 alin. 3 şi 4 prevede că persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale, potrivit Codului de procedură penală. Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.


Deci practic cadrul legal există, însă nu este acționat?


Exact. Problema reală legată de acest subiect este aceea de a şti dacă mecanismul răspunderii conceput de norma constituţională este unul eficient. Atât timp cât conţinutul art. 52 alin. 3 din Constituţie este cel actual, nu poate fi reglementată prin lege o altă procedură de antrenare a răspunderii magistraţilor. Este important ca aceia care lucrează în justiţie să fie puternici, drepţi şi verticali.

 


Vi se pare normal ca un procuror care a instrumentat un dosar în care s-a dispus arestarea cuiva, găsit ulterior nevinovat, să nu aibă nicio răspundere?


Potrivit art. 96 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 303/2004, orice magistrat care a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă constatate de organele competente şi a comis, astfel, o eroare judiciară, este pasibil de răspundere, inclusiv patrimonială.


Preşedintele Traian Băsescu a declarat deseori că statul de drept s-a întărit în perioada celor două mandate prezidenţiale ale sale. Cum ați perceput influenţa fostului preşedinte asupra justiţiei?


Întotdeauna am avut convingerea că doar oamenii care fac justiţie vor reforma justiţia, şi aceasta pentru faptul că justiţia este cea care asigură echilibrul şi stabilitatea unei societăţi democratice. Politicienii vin şi pleacă, la fel şi guvernanţii. De aceea, este important, aşa cum am mai arătat, ca aceia care lucrează în justiţie să fie puternici, drepţi şi verticali.

http://mediartv1.freenode.ro/image/201410/full/corruption_11311900.jpg


Cât de coruptă vi se pare România, ca om care trăiește în această țară și se uită la televizor?


M-aş feri de astfel de ierarhizări. Un fapt este cert! Corupţia există şi în România! Şi un alt fapt este cert. În societăţile aflate în tranziţie riscul corupţiei este major. Mi se pare un pas uriaş faptul că societatea conştientizează şi că are reacţie la acest fenomen. Mi se pare un pas uriaş că există hotărâri definitive prin care au fost soluţionate fapte de corupţie. Dar nu pot să nu subliniez că pedepsirea faptelor de corupţie este doar unul dintre mijloacele prin care fenomenul corupţiei poate fi diminuat. La fel de importante sunt acţiunile de prevenire a faptelor de corupţie. Şi aici mă întorc din nou la educaţie.


Unde vreți să duceți Înalta Curte?


Îmi doresc ca judecătorii Înaltei Curţi să fie puternici şi verticali, iar justiţiabilii care au trecut pragul instanţei să fie convinşi că aici se face, s-a făcut şi se va face dreptate.

Obiectivele mandatului

Cristina Tarcea a arătat în proiectul cu care a candidat la funcția de președinte al Înaltei Curți care sunt urgențele, ce poate și ce nu poate face Înalta Curte în condițiile de acum în care își desfășoară activitatea și spre ce direcții își va îndrepta atenția.

_MG_9928

  • Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate prelua de la 1 ianuarie 2017 bugetul Curților de apel, al tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor, chiar dacă acesta este termenul  la care atribuțiile Ministerului Justiției în privința gestionării acestor bugete ar trebui să treacă la ÎCCJ. „1 ianuarie 2017 va găsi Înalta Curte total nepregătită pentru asumarea unei astfel de responsabilități, cu consecințe atât de grave și de importante asupra întregului sistem judiciar. Prin urmare, pentru moment, soluția cea mai rezonabilă și realistă pentru sistem este prorogarea până la un nou termen a intrării în vigoare a dispozițiilor acestui articol, termen suficient de lung care să permită purtarea unor discuții reale și serioase asupra acestei soluții, studii de impact și luarea măsurilor administrative adecvate”.
  • Cristina Tarcea își propune ca ÎCCJ să contribuie la îmbunătățirea și eficientizarea inițiativelor legislative ale Guvernului în ceea ce privește organizarea și funcționarea administrativă a instanțelor și a activității de judecată, astfel încât să fie elaborate proiecte de lege mai coerente și previzibile; să poată fi sesizate în timp util  reglementările lacunare, insuficiente, necorelate sau necorespunzătoare.
  • Totodată, președintele ÎCCJ își propune să colaboreze și cu legislativul ca modalitate de implicare în elaborarea unor legi coerente, arătând că, de multe ori, în cadrul dezbaterilor parlamentare, anumite texte de lege, discutate și convenite împreună cu inițiatorul, pot suferi modificări de substanță.
  • În ceea ce privește propunerile legislative pe care Cristina Tarcea le are în vedere, printre ele se numără cea privind incompatibilitățile și posibilitatea de formula opinii separare. „Din punctul meu de vedere, regimul incompatibilităților și posibilitatea de a formula opinii separate sunt specifice procedurii de judecată de drept comun, nu și în ceea ce privește mecanismele de unificare, dar din moment ce ele constituie obiect de interpretare, cred că ar trebui să primească și o soluție legislativă”.
  • Totodată, președintele ÎCCJ consideră că trebuie reglementată de urgență situația în care soluția nu poate fi adoptată pentru că nu s-a întrunit numărul de două treimi din numărul judecătorilor completului, chiar și după reluarea de mai multe ori a votului. „Cred că o soluție a acestei probleme ar fi aceea a sesizării Secțiilor Unite în ipoteza recursurilor în interesul legii și sesizărilor prealabile ce interesează activitatea mai multor secții și a întregii secții în ipoteza unei sesizări prealabile ce interesează activitatea unei singure secții”.
  • Pe de altă parte, Cristina Tarcea spune că are „rezerve serioase” cu privire la propunerea privind modificarea codurilor de procedură, în sensul extinderii sesizărilor prealabile și asupra chestiunilor de procedură, subliniind nevoia unor discuții și evaluări „serioase” asupra acestui aspect. De asemenea, aceasta consideră că pentru corecta și buna organizare și funcționare a completelor de 5 judecători din cadrul Instanței supreme se impun anumite modificări legislative, pe care le va propune și le va discuta împreună cu Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Justiției.
  • Totodată, Cristina Tarcea își propune să adopte măsuri administrative pentru buna funcționare a activității de judecată în cadrul secțiilor, punctând că este nevoie de echilibrarea volumului de muncă între secții, raportat la volumul de activitate și schema actuală de personal.
  • Conform datelor cuprinse în proiect, aceasta are în vedere și modificări ale Regulamentului de organizare și funcționarea administrativă a ÎCCJ, motivând că actuala organizare și reglementare este „destul de generală și imprecisă”.
  • Un alt obiectiv al mandatului Cristinei Tarcea va fi continuarea soluționării în termen a recursurilor în interesul legii și a sesizărilor prealabile, a motivării și publicării deciziilor în termenele stabilite de lege. „În prezent, asigurarea calendarului pentru stabilirea termenelor de soluționare potrivit dispozițiilor legale în vigoare, se dovedește a fi o problemă din ce în ce mai dificilă. Acest lucru se datorează, în primul rând faptului că, potrivit legii, sesizările cu recursuri în interesul legii și în vederea dezlegării unor chestiuni de drept trebuie soluționate în cel mult 3 luni de la data investirii instanței supreme, iar ritmul de sesizare nu este constant, numărul sesizărilor diferind de la o perioadă la alta. În plus, (…) numărul sălilor de judecată este limitat (…), toate acestea fiind elemente în funcție de care asigurarea unui calendar optim este din ce în ce mai greu de realizat. Din acest punct de vedere, voi supune discuției și posibilitatea modificării legislative în ceea ce privește termenul de soluționare a acestui tip de sesizare, deoarece practica a dovedit că intervalul de 3 luni stabilit de legiuitor este unul nerealist”.
Click pentru a comenta

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

To Top